Cosmin Victor Lotreanu, „Alegerile Franței: De la Valéry Giscard d’Estaing la François Mitterrand. «Schimbarea în continuitate» versus alternativa socialismului «à la française» (1974-1981)” Partea I (în „Arca”, nr. 4 / 2020)

ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
Consul General al României la Trieste

Alegerile Franței:
De la Valéry Giscard d’Estaing la François Mitterrand
„Schimbarea în continuitate” versus alternativa socialismului „à la française” (1974-1981)
Partea I

„Istoria Franței are două ramificații: Istoria cuceririlor și istoria reformelor”
Valéry Giscard d’Estaing

„Când Franța se asociază unei mari idei, ele fac împreună turul lumii”
François Mitterrand

Viața politică franceză a ultimelor decenii ale secolului XX a fost marcată de moștenirea gaullistă. Demisia președintelui Charles de Gaulle (aprilie 1969), militar și om de stat, fondator al regimului politic cunoscut sub numele de Republica a V-a, în vigoare și astăzi, a fost urmată de mandatul lui Georges Pompidou (1969-1974), fost prim ministru al aceluiași de Gaulle. Odată cu decesul neașteptat al președintelui Pompidou (1974), s-a impus firesc problema succesiunii. Practic, din acest moment, pentru câteva decenii, viața politică franceză se va concentra pe două mari curente politice (stânga versus dreapta), precum și pe figurile dominatoare ale lui Valéry Giscard d’Estaing (președinte în perioada 1974-1981), François Mitterrand (șef al statului în perioada 1981-1995) respectiv Jacques Chirac (președinte în perioada 1995-2007).

Articolul de față se concentrează cu precădere asupra alegerilor prezidențiale din 1974, proces electoral finalizat cu alegerea lui Valéry Giscard d’Estaing în funcția de președinte al Republicii Franceze. Totodată materialul tratează contextul pre-electoral al următorului scrutin prezidențial organizat în 1981. Alegerile din anul respectiv (1981) vor aduce victoria lui François Mitterrand, cel care, după 23 de ani de opoziție, va deveni primul președinte socialist al Franței post-gaulliste. Care au fost cauzele, mai apropiate sau mai îndepărtate, ale acestor victorii electorale, ce rol au jucat personalitățile sus-menționate, cât de importante au fost dorința de schimbare, uzura politică sau ponderea comunicării (la parametri aproape inovatori atunci față de cum o percepem astăzi)? Voi încerca să ofer răspunsuri tentative acestor întrebări, axat fiind pe un suport bibliografic de o formă directă, ce a cuprins în primul rând mărturiile principalilor actori (Memorii, biografii, declarații publice, dezbateri pre-electorale etc) și meditând în același timp la cele afirmate de scriitorul Jacques Attali: „Niciodată puterea nu va pune capăt puterii.”

Contextul politic este însă cu atât mai interesant și greu de rezumat în complexitatea sa. Partidul gaullist UDR („Uniunea Democraților pentru Republică”) devine în 1976 RPR („Adunarea pentru Republică”) și va fi, până la alegerea lui Jacques Chirac în funcția de președinte al Republicii Franceze (1995) locomotiva sa politic-electorală; „Republicanii Independenți”, alături de clubul „Perspective și Realități”, fondat de Valéry Giscard d’Estaing în anul 1965 vor lua forma UDF („Uniunea pentru Democrație Franceză”, înființată în 1978, ca partid prezidențial și exponent al dreptei politice non-gaulliste) iar François Mitterrand va structura mișcarea de stânga în noua formă a Partidului Socialist. (1969) Alegerile prezidențiale nu au fost doar „un meci direct” cu două reprize (1974/1981) Valéry Giscard d’Estaing/François Mitterrand. A existat și „un arbitru”, poate determinant prin acțiunea sa politică la acel moment, anume Jacques Chirac. Despre acesta din urmă Catherine Nay a scris foarte inspirat că „Chirac a contribuit din plin în 1981 la înfrângerea lui Giscard, la a cărui victorie în 1974 fusese aproape hotărâtor.” În 1974, după moartea lui Georges Pompidou, alegerile prezidențiale au adus față în față, pentru prima dată, două personalități: Valéry Giscard d’Estaing și François Mitterrand. Pe de o parte fostul ministru al economiei și finanțelor în timpul președințiilor lui De Gaulle și Pompidou, cel care s-a poziționat în lupta electorală drept adeptul „schimbării în continuitate” (Giscard d’Estaing), autorul unei celebre formule intitulate „Da dar..” („Oui mais..”.) în care s-a individualizat ca actor politic în cadrul dreptei politice respectiv, pe de altă parte, arhitectul unei noi formațiuni politice de stânga (1969/Partidul Socialist/François Mitterrand), om politic experimentat, fost ministru în mai multe rânduri în regimul politic postbelic al celei de a -IV-a Republici (1946-1958), legitimat deja de o candidatură în 1965 la președinția statului. François Mitterrand a fost omul politic care, la alegerile prezidențiale din anul 1965, în calitate de candidat al formațiunilor de stânga a reușit în mod neașteptat să intre în al doilea tur de scrutin cu o cifră mai mult decât decentă anume 32% din sufragii. Balotajul De Gaulle/Mitterrand s-a soldat evident cu victoria președintelui în exercițiu dar cel din urmă s-a impus ca un „challenger” de calibru (45% din voturi), ca lider al unei alternative politice la regimul dominant în epocă. (cel gaullist) Singura eroare majoră a acestuia a fost poziționarea sa în timpul crizei din mai 1968 (dizolvarea Adunării Naționale de către Charles de Gaulle și alegerile parlamentare convocate au anulat poziția lui François Mitterrand, una de constatare la un moment al crizei a existenței unui „vacuum” de putere, liderul socialist crezând probabil că revoltele vor reconfigura întreaga scenă politică franceză). Președintele Charles de Gaulle va demisiona peste un an, în aprilie 1969, urmare rezultatelor unui referendum convocat având ca temă reformarea Senatului și înființarea regiunilor. Astfel, la alegerile prezidențiale anticipate din același an (1969), din partea socialiștilor va candida Gaston Defferre. Rezultatul obținut s-a dovedit a fi dezamăgitor. (5,01% din voturi)

François Mitterrand a reușit în anii imediat următori (începutul anilor ‘70) coagularea stângii politice franceze în jurul Partidului Socialist, prin creionarea unui așa-numit „Program Comun” (alături de PCF-Partidul Comunist Francez), promovat de alianța PS/PCF și lansat la congresul de la Épinal. (1971) O garnitură de lideri socialiști (Pierre Mauroy, Michel Rocard, Pierre Joxe, Jean-Pierre Chévénement, Claude Cheysson, Louis Mermaz etc) s-a alăturat lui Mitterrand, lupta electorală fiind una pasionantă, „la baionetă.” Alianța PS/PCF a fost una conjuncturală, strict electorală precum de exemplu atitudinea față de așa-numita „force de frappe.” (armamentul nuclear francez). În „Programul Comun” lansat la congresul de la Épinal (1971) a fost stipulată renunțarea la arma nucleară, în numele unui pacifism mai mult sau mai puțin sincer promovat la data respectivă de partidele comuniste din vestul Europei. În campania prezidențială din 1974 François Mitterrand a fost însă foarte nuanțat pe această tematică: „Eventuala renunțare la forța nuclear-militară franceză se poate avea în vedere după discuții în cadrul conferințelor internaționale cu ceilalți deținători ai armelor nucleare în vederea examinării condițiilor posibile ale dezarmării.” În același sens, parând anti-gaullismul afirmat de esență comunistă, François Mitterrand a precizat că „este necesar să propunem omenirii exemplul unei societăți moderne care să poarte mai departe, ca în toate marile momente ale istoriei noastre, strălucirea Franței.” Avem de a face în mod evident cu un limbaj gaullist prin excelență, după cum de altfel foarte inspirat a sintetizat această conduită însuși François Mitterrand: „Eu, care nu am fost niciodată gaullist, am refuzat să fiu anti-gaullist.”

Valéry Giscard d’Estaing, pe lângă experiența sa îndelungată mai ales în domeniul economic și financiar (a fost ministru al economiei și finanțelor în două rânduri, 1962-1966 respectiv 1969-1974) a beneficiat în plus de sprijinul tânărului om politic gaullist, membru UDR, Jacques Chirac. „Apelul celor 43” a însemnat ralierea lui Jacques Chirac, alături de 43 de parlamentari francezi, la candidatura prezidențială a lui Valéry Giscard d’Estaing, în detrimentul candidaturii „oficiale” a formațiunii politice gaulliste UDR, cea a lui Jacques Chaban-Delmas. (prim ministru în timpul președinției Pompidou) Fără îndoială Jacques Chirac, fost secretar de stat la Buget sau ministru al agriculturii în timpul aceleiași președinții Pompidou, a văzut în Giscard d’Estaing modernitatea, suflul inovator de care avea nevoie dreapta politică franceză. Cei doi lideri erau foarte tineri la acel moment (în 1974 Chirac avea 41 de ani și Giscard 48 de ani). De altfel aveau să mărturisească acest lucru mai târziu: „Eram amândoi mult prea tineri..”..

Finala prezidențială din 1974 i-a adus față în față pe Valéry Giscard d’Estaing și François Mitterrand. Partidul gaullist UDR l-a sprijinit pe candidatul Jacques Chaban-Delmas, „Republicanii Independenți”, alături de o parte a UDR condusă, după cum am spus, de Jacques Chirac, pe Valéry Giscard d’Estaing iar Partidul Socialist pe François Mitterrand. În primul tur Mitterrand a obținut 43,3% din voturile exprimate, Giscard 32,6%, Chaban-Delmas 15,1%. Pentru prima dată, înainte de al doilea tur de scrutin, a avut loc o dezbatere televizată între cei doi candidați. Poate acum, în premieră, rolul comunicării, imaginea, încep să devină mult mai importante. Frazele-cheie i-au aparținut unui Giscard d’Estaing impetuos, sigur pe el însuși. Perceput ca distant, profesoral, acesta a reușit să marcheze puncte inclusiv prin afirmații-țintă de genul „Nu aveți monopol asupra inimii/sufletului” (Giscard d’Estaing către Mitterrand) sau „sunteți un om legat de trecut prin toată ființa dumneavoastră iar când se vorbește de viitor, acest aspect nu pare și nu poate să vă intereseze.” Expresiile verbale sus-menționate sunt cu atât mai interesante cu cât referința la viitor a fost o constantă a mișcărilor de stânga. Georges Clémenceau (personaj politic francez proeminent al perioadei interbelice), referindu-se la liderul socialist Jean Jaurès, spunea, nu fără umor, că „recunoaștem un discurs al lui Jaurès pentru că toate verbele se conjugă la viitor.” Giscard d’Estaing a încercat prin orice mijloace destabilizarea adversarului dar, subliniez, destabilizarea și nu dezvăluirea unor aspecte la care curtoazia și minimul respect față de competitor impun discreția. Observația se referă la faptul că într-un duel televizat orice afirmație poate induce o stare de nervozitate sau de nesiguranță a partenerului de dialog. De exemplu, comentând rezultatele electorale din orașul Clermont-Ferrand, Giscard d’Estaing s-a adresat lui Mitterrand prin următoarea afirmație: „Clermont-Ferrand este un oraș pe care dumneavoastră îl cunoașteți bine.” Telespectatorii nu au știut la acel moment că Anne Pingeot (prietenă intimă a lui Mitterrand) era originară din Clermont-Ferrand iar fiica celor doi, Mazarine, se va naște în decembrie 1974. Relația lor avea să fie dezvăluită 20 de ani mai târziu de revista „Paris Match”. Duelul televizat, o premieră pentru Franța, a fost dominat de Giscard d’Estaing. Franz Olivier-Giesbert, citând analiza cotidianului „Le Monde” (12/13 mai 1974) a scris că „siguranța șocantă și privirea de sus a celui mai bun elev din clasă care știe tot și care nu se poate abține să dea lecții” au caracterizat atitudinea lui Giscard d’Estaing. Dialogul dintre cei doi este edificator în privința celor menționate:

- François Mitterrand: „SMIC („salariul minim interprofesional de creștere”) a fost de 64% din ponderea salariului mediu în 1950 și astăzi este la un procent de 53%.”

- Valéry Giscard d’Estaing: „În ce an domnule Mitterrand?”

- François Mitterrand: „În 1950.”

- Valéry Giscard d’Estaing: „SMIC nu exista în anul 1950.”

- François Mitterrand: „Exista SMIG.” („salariul minim interprofesional garantat”)

Valéry Giscard d’Estaing: „Nu are nicio legătură. Vă rog, să nu coborâm nivelul. Știm bine despre ce vorbim. Să spunem lucruri precise. SMIC există din anul 1969.”

Dezbaterea televizată între cei doi candidați a oferit pe de o parte imaginea unui Giscard d’Estaing competent, pe alocuri distant și didactic însă cu un puseu foarte inspirat de umanitate („nu aveți monopol asupra sufletului”) și, pe de altă parte, cea a unui Mitterrand pregătit la rândul său însă mult mai detașat, adeseori fără o replică imediată, ofensivă. François Mitterrand a și recunoscut „post factum” acest aspect. La atacul lui Giscard d’Estaing („Nu doriți să priviți spre viitorul Franței”), Mitterrand avea să spună ulterior: „Ascultam, îl priveam cu o detașare interiorizată a cărei imprudență am măsurat-o mai târziu... Eram acolo pentru altceva.” Mitterrand a părut, cum a scris același Franz Olivier-Giesbert, „fără resurse, inhibat, absent în față atitudinii unui om cu o memorie de calculator.”

Alegerile prezidențiale au fost câștigate de Giscard d’Estaing cu 50,66% din sufragiile exprimate, Mitterrand obținând 49, 33% din voturi. O victorie „de justesse” (la limită) fără îndoială însă o victorie, asemănătoare cumva, fie și numai în ponderea electorală a dezbaterii televizate și a rezultatului foarte strâns, cu duelul Nixon/Kennedy desfășurat cu câțiva ani mai devreme. Franz-Olivier Giesbert (autor al studiului biografic „Mitterrand. Une Vie”) a afirmat că, pentru François Mitterrand, eșecul din 1974 „va rămâne unul profund, neșters, rana unui destin furat.” În acel an acesta din urmă avea 58 de ani, rămânând până la finalul vieții convins că 1974 a fost șansa sa, cel mai bun moment în care trebuia să devină președinte al Franței. „Am fost ales în 1981....a fost prea târziu. În 1974 ar fi trebuit să fiu ales. Nu în 1981”, acestea au fost cuvintele lui Mitterrand adresate lui Franz Olivier-Giesbert, într-unul din dialoguri purtat într-o atmosferă de „reverie tăcută”, după cum observa autorul sus-menționat.

Totuși liderul socialist francez va rămâne în arena politică și va deveni președinte al statului în anul 1981. Obiectivul politic comportă multă răbdare și, după cum a spus compozitorul Frédéric Chopin, „timpul este cel mai bun critic și răbdarea cel mai bun profesor.” Parafrazându-l totodată pe Georges Clémenceau, timpul va demonstra în acest caz că „eroarea poate fi un adevăr în devenire.” De altfel François Mitterrand a spus public că „greșeala cea mai mare nu este eșecul ci incapacitatea de a domina eșecul.” Victoria lui Valéry Giscard d’Estaing din 1974 are cu siguranță mai multe explicații legate de profilul candidaților, puterea de convingere a alegătorilor, competențele remarcabile ale amândurora dar și experiența mult mai îndelungată administrativ-guvernamentală a câștigătorului (în calitate de ministru al economiei și finanțelor). Un aspect însă este de subliniat poate înainte de toate și anume reacția de ultim moment a electoratului. Deseori acesta din urmă este temător față de schimbare, față de necunoscut, față de o reorientare de care se simte atras însă care în egală măsură îi generează un sentiment de nesiguranță. Punctul nevralgic l-a constituit alianța PS/PCF, exploatată foarte bine de tabăra lui Giscard d’Estaing. Unul dintre apropiații acestuia, Michel Poniatowski (om politic francez, deputat în Parlamentul European, senator, ministru de interne 1974-1977) a afirmat public că Georges Marchais (liderul Partidului Comunist Francez) este „șeful unei formațiuni politice sub tutelă străină.” În același timp a menționat că „toate țările cu guvernare comunistă sunt ocupate de trupe sovietice.” Chiar dacă ultima propoziție nu este întru totul exactă (a se vedea cazul României, de pe al cărei teritoriu ultimele trupe sovietice au plecat în 1958), cele spuse de Michel Poniatowski au contat foarte mult în reculul unei părți a publicului. Cu toate acestea cursa electorală din 1974 s-a încheiat cu un rezultat foarte strâns, fiind evident că forțele politice de stânga nu mai sunt condamnate la locul al doilea. A fost limpede că, mai devreme sau mai târziu alternanța se va produce, mai ales pe fondul uzurii politice a guvernanților, realitate ce deseori nu ține seama de meritele incontestabile ale acestora.

Alegerile prezidențiale din 1981 (acestea vor constitui obiectul unui alt articol) au avut „aceiași protagoniști, aceleași ritualuri.” Au existat însă câteva mari diferențe. Pe lângă uzura politică inevitabilă (Giscard d’Estaing afirma că „niciun rege al Franței nu ar fi reales după 7 ani”), contextul economic dificil al începutului deceniului opt al secolului XX în special „șocurile petroliere” și nu numai, a existat un factor politic intern care a înclinat balanța. Este vorba de același Jacques Chirac. Cauzele trebuie căutate în contextul post-electoral al anului 1974. Noul președinte francez l-a desemnat pe Jacques Chirac ca prim ministru. Citat de Gilles Martinet, François Mitterrand a declarat la momentul nominalizării lui Chirac: „Giscard comite o imensă eroare. Numește prim ministru pe singurul om capabil de a reconstitui partidul gaullist.” „Politica nu înseamnă recunoștință”, au fost cuvintele aceluiași Mitterrand, trimiterea fiind la ralierea „grupului celor 43” în sprijinul candidaturii lui Giscard. Istoria avea să îi dea dreptate lui François Mitterrand. Jacques Chirac a fost prim ministru pentru următorii doi ani și a demisionat la 26 august 1976. Este adevărat că președintele francez a afirmat public că „a guverna înseamnă a reforma” și că Franța trebuie să fie „un imens șantier de reforme.” Totodată însă a spus că „voi guverna direct cu miniștrii mei”, afirmație ce a stat la baza, desigur alături de multe alte acte politice, gripării mecanismului de coordonare pe linia președinte/prim ministru și, de ce nu, diminuării personalității și autorității premierului. La 26 august 1976, pentru prima dată în istoria Republicii a-V-a, un prim ministru a demisionat printr-un act voluntar unilateral, cu următoarele cuvinte: „Nu dispun de mijloacele pe care le estimez a fi necesare pentru a asuma în mod eficace funcția de prim ministru. În aceste condiții am decis să pun capăt mandatului.” Demisia lui Jacques Chirac a fost unul din factorii determinanți ai rezultatului alegerilor prezidențiale din 1981. Un alt pas a fost însă cel al alegerilor pentru primăria Parisului. (1977) Paradoxal Giscard d’Estaing a fost cel care a susținut ca Parisul trebuie să aibă un primar ales și un consiliu municipal. Președintele l-a susținut pe Michel d’Ornano, un apropiat și primar în funcție al orașului Deauville, pentru a fi primul edil ales al capitalei franceze. Jacques Chirac, fondatorul noului partid gaullist RPR („Adunarea pentru Republică”, înființat la 5 decembrie 1976), și-a anunțat la rândul său candidatura la 19 ianuarie 1977 și, ulterior, a câștigat alegerile municipale respective. Pentru o perioadă lungă (1977-1995), Jacques Chirac va fi primar al Parisului, o funcție de înaltă reprezentativitate, trambulină pentru viitoare demnități publice de prim rang. Ruptura între cei doi oameni politici s-a accentuat (Giscard d’Estaing avea să declare că „există oameni politici conceptuali și oameni politici agitați”, trimiterea la Chirac fiind evidentă) și a devenit irevocabilă odată cu apropierea alegerilor prezidențiale din 1981. Indiferent de motivele ce au stat la baza acestui divorț politic, relația Giscard d’Estaing/Chirac va influența profund peisajul politic francez, având consecințe directe, fie și numai dacă ne raportăm la următoarele alegerile prezidențiale. Până la urmă, fără a știrbi cu nimic statura și calitățile politice indiscutabile ale protagoniștilor, cuvintele rostite odinioară de filosoful, scriitorul și deopotrivă diplomatul Joseph de Maistre își demonstrează perenitatea: „Omul este însetat de putere, infinit în dorințele sale și mereu nemulțumit de ceea ce are.”

În cartea sa „Le Pouvoir et La Vie”, Valéry Giscard d’Estaing evocă într-o manieră literar-memorialistică proprie unui membru al Academiei Franceze (din anul 2003), singurătatea omului politic, importanța deciziilor sale, îndoielile, întrebările, nesiguranța, frământările absolut firești însă puțin cunoscute de public: „Voi reuși, în câteva luni, să îmi conving compatrioții să intrăm împreună în deceniul opt? Vor prefera ei un alt partener? Voi face tot posibilul să îi conving dar anumite semne îmi indică deja că lupta va fi necruțătoare, de o neobișnuită îndârjire.....Văd Veneția, piața cea mare, mulțimea de siluete diverse ce stau la coadă la debarcader, neschimbatul palat al Dogilor.....Este ora prânzului, razele soarelui sunt verticale, nu există umbră. În față-nimic. În spate laguna este umbra noastră, această mare prăpastie caldă și misterioasă, asemănătoare anilor ce vor veni...”. Valéry Giscard d’Estaing a reflectat asupra inevitabilei distanțări între omul politic și electorat pe care a definit-o drept „această extraordinară neînțelegere ce îndepărtează pe guvernanți de guvernați și îi face să creadă că aparțin unor tipologii umane diferite.” Probabil uzura politică, incapacitatea de a onora toate promisiunile și așteptările, dezamăgirile, rivalitățile ce antrenează prin ele însele încetinirea sau chiar abandonarea unor proiecte, toate acestea au dus peste ani la un climat politic și social cu totul diferit. Citez cuvintele aceluiași Giscard d’Estaing: „De la entuziasmul debutului, tânăr și încrezător, izvor al unei campanii scurte, până la linia finală de sosire, acest tăvălug înspumat sub care am întrezărit ambuscada amenințătoare și mortală a recifurilor.”

Discursurile lui Valéry Giscard d’Estaing au cuprins invariabil și constant câteva expresii-cheie anume reformă, continuitate, inovație. Avem de a face cu un paradox doar aparent dar care a păstrat, cred eu, maniera sa dificilă de încadrare în tipare determinate. Giscard d’Estaing, adeptul așa-numitei „schimbări în continuitate”, a definit-o (deseori cuvântul schimbare apare în discursurile electorale ale multor oameni politici, mai mult sau mai puțin încărcat de conținut) ca o necesitate, una punctată însă de necesare nuanțări. A schimba, în viziunea sa, înseamnă „a ști să te adaptezi timpului”; „Schimbarea nu este o preferință anume.” Încă de la începutul mandatului său, publicația „France Soir” a subliniat importanța inovării în politică însă, în egală măsură, a avertizat asupra „schimbărilor excesive.” Deși tonalitatea discursului de învestire în funcția de șef al statului a fost una plină de curtoazie (o caracteristică a protagoniștilor vieții politice franceze postbelice) Giscard afirmând că „adresez primul salut, al noului președinte al Republicii, tuturor celor care, în această competiție, au aspirat la această demnitate și au avut capacitatea să o facă, în special domnului François Mitterrand și domnului Jacques Chaban-Delmas”, totuși declarațiile sale s-au axat pe necesitatea înnoirii. („O eră nouă a politicii franceze”) În câteva cuvinte președintele Giscard d’Estaing s-a definit drept „un reformator tradițional”. Punctul său vulnerabil, așa după cum o afirmă chiar acesta în cartea sus-menționată („Le Pouvoir et la Vie”) a fost fenomenul de respingere al tolerării atacurilor personale pe care le-a resimțit pe deplin și care au erodat bazinul său electoral. Giscard a declarat că „trebuie lăsate lucrurile de proastă calitate să moară în propria lor otravă.” Interesantă a fost mărturia sa privind propriul blocaj psihologic determinat tocmai de atitudinea de respingere sus-menționată („întreaga mea energie s-a concentrat spre protejarea completă a vieții mele, neglijând realitatea exterioară”) și soluția avută în vedere pentru a depăși acest impas. Vindecarea sufletească a fost posibilă datorită „utilizării aceleiași funcții pentru un alt obiectiv”, „pledoariei pentru o altă cauză, pe un alt subiect.” Giscard d’Estaing a precizat că „este imposibil, cred eu, să poți spera să vindeci o sensibilitate în momentul în care aceasta a fost rănită până la resortul ei cel mai intim. Pe scurt, a suferi trece dar a fi suferit nu.”

Omul politic descoperă o nouă dimensiune a puterii atunci când nu o mai exercită. Valéry Giscard d’Estaing a trecut și prin această experiență. Puterea ca experiență umană, greutatea, ponderea reală a acesteia versus omul politic cu dorințele, credințele dar și slăbiciunile sale. Puterea politică în Franța anilor 1980 a trebuit să se adapteze mai mult sau mai puțin reușit unui „mixtum compositum” a ceea ce Gilles de Margerie a denumit drept „revoluție liberală mascată vest-europeană prin economie de piață funcțională pe deplin” și mecanismele sale concurențiale respectiv echilibrul necesar în raport cu tot ceea ce înseamnă „cucerire socială.” Chiar dacă probabil acesta a fost debutul unui proces de durată totuși cele două concepte alăturate vor genera un plus de implicare civică (din ce în ce mai accentuată) pe parcursul următoarelor decenii. Mă refer aici la punctul de vedere propriu socialismului francez, cel al unei „reorientări economice printr-un plus de etatism ce însă nu trebuie confundat cu planificarea și care nu poate pune în poziție de inferioritate logica pieței.” Mergând pe un echilibru între dorința de schimbare proprie alegerii lui François Mitterrand ca președinte al Republicii Franceze (1981) și reticența reală a oricărei societăți la schimbare și reformă (reușită sau mai puțin reușită, după caz), politicile guvernelor franceze de stânga din anii 1981-1986 (guvernul Pierre Mauroy 1981-1984, guvernul Laurent Fabius 1984-1986) nu au pus niciun moment în discuție orientarea europeană și euro-atlantică a statului ci doar o ajustare spre ceea ce a purtat denumirea de „economie de piață cu o puternică implicare socială, cu un voluntarism politic generator al unor reforme ce accelerează evoluția societății.” De altfel, după euforia succesului electoral din mai 1981, guvernarea socialistă franceză a trecut destul de rapid la politica de rigoare economică. (1982) Liderii Partidului Socialist, Pierre Mauroy și Michel Rocard, într-un inspirat joc de cuvinte vor rosti și promova formula „la rigueur est de rigueur.” („rigoarea se impune”)

Echilibrul sus-menționat (balanța economie de piață/evoluție socială) a însemnat însă, poate înainte de toate, un proces lent dar ireversibil al creșterii corectitudinii politice în termeni de morală și etică. Au existat oameni politici care au conștientizat nașterea procesului respectiv și au reflectat la cele scrise de Immanuel Kant anume că „onestitatea este cea mai bună politică”. Un exemplu este conduita lui Pierre Mendès-France (om politic francez, parlamentar și prim ministru în timpul Republicii a-IV-a). Cuvintele sale (dialog cu istoricul Jean Lacouture) sunt edificatoare în privința atitudinii omului politic, mesajelor sale, absolutei credibilități ce se câștigă cu greutate și se pierde repede și deseori ireversibil: „Oamenii politici ai zilelor noastre ar trebui să caute înainte de orice adaptarea la sentimentele dominante ale concetățenilor noștri, menajarea sau flatarea continuă a tendințelor pe care le atribuim lor, prin concesii și disimulări continue? Sau ar trebui să se lupte pentru ceea ce estimează a fi alegerile cele mai importante, mai determinante, mai serioase pentru viitor, pentru a face să prevaleze deciziile necesare pentru redresarea țării?....Eu nu cred, cum o fac alții, că trebuie să știm să mințim cetățenii pentru că ei vor suporta primii consecințele.”

Atitudinea față de actul guvernării poate fi înțeleasă prin propriile afirmații ale oamenilor politici pe acest subiect. Giscard d’Estaing a declarat, după cum am menționat, că „a guverna înseamnă a reforma”, François Mitterrand a afirmat că „a guverna nu înseamnă a răsplăti”, iar Pierre Mendès-France a văzut în guvernare o alegere: „A guverna înseamnă a alege.” Tipologii diferite, atitudini diferite față de exercitarea actului puterii, poate și aceasta este de natură a face politica mai pasionantă, însușind pe deplin cele afirmate de filosoful și biologul francez Jean Rostand: „În politică este mai ușor să fii profet decât judecător.”

Închei acest articol (prima sa parte) cu observația cred eu foarte importantă legată de formarea și competențele omului politic francez din ultima parte a secolului XX respectiv prima parte a secolului XXI. Constituția Republicii a-V-a (1958) a instituit și fundamentat o mult mai mare autoritate acordată șefului statului, ales și legitimat prin votul națiunii. Suntem departe de observația amuzantă a lui Georges Clémenceau din anii interbelici („Viața m-a învățat că sunt două aspecte de care putem foarte bine să ne lipsim: Prostata și președintele Republicii”) cuvinte rostite cu trimitere la regimul politic parlamentar instabil al Republicii a-IV-a. Însă trebuie precizat că practic toți liderii politici ai Franței post-gaulliste, înainte de a aspira la funcții de demnitate publică la nivel central, au profesat la nivelul administrației locale. Valéry Giscard d’Estaing a fost consilier municipal la Chamalières, François Mitterrand primar la Chateau Chinon, Jacques Chirac edil al Parisului, Alain Juppé (prim ministru 1995-1997) primar la Bordeaux, Michel Rocard (prim ministru 1988-1991) la Conflans St. Honorine, Pierre Mauroy (prim ministru 1981-1984) la Lille, Laurent Fabius (prim ministru 1984-1986) la Le Grand-Quevilly, Edouard Philippe (prim ministru 2017-2020) la Le Havre, Jean Castex (actualul premier francez) la Prades și exemplele pot continua. Este un aspect foarte important legat atât de școala administrației cât și de cunoașterea îndeaproape a realităților la nivel local. După cum inspirat a afirmat publicistul și omul politic francez Emile de Girardin, „administrația, într-o țară mare, este țara însăși.”