ARTE VIZUALE

Dalina Bădescu
istoric de artă și pictor, București

Aurel Dumitru – structuri, efigii, axiome

Creaţia lui Aurel Dumitru nu mizează pe impactul vizual imediat, pe impresionarea retinei prin culori şi volume violente, ci apelează la un alt tip de înţelegere, unul mult mai puţin direct şi facil. Realizate în tehnici mixte, misterioase de multe ori prin camuflarea suporturilor şi a materialelor primare folosite, lucrările obligă la analiză şi reflecţie. Fie că este vorba despre structuri turbionare din care abia se conturează chipuri şi siluete abstractizate, fie despre arhitecturi imemoriale, solide, amintind de monoliţii preistorici, lectura acestora necesită un demers în primul rând intelectual, în care importantă este atât descifrarea codului, cât şi a mesajului.

Având o formaţie artistică pluridisciplinară, Aurel Dumitru creează în afara limitelor tradiţionale care privesc artele în mod separat, lucrările lui fiind în acelaşi timp pictură, sculptură şi arhitectură, legate între ele şi susţinute de o complexă gândire scenografică. Machete pentru temple de meditaţie, în care privirea este dirijată printre structurile ce amintesc de marile arhitecturi antice, locuri de odihnă vizuală, în care textura materialului revine în prim plan, jocuri de volume monocrome pe suporturi plane, amintind de compoziţiile lui de Chirico, toate fac parte dintr-o vastă lume organizată până la cel mai mic detaliu, esenţializată şi purificată. Este un univers dedicat gândului, raţiunii, spiritului detaşat de materie şi de memoria biologicului.

Chiar şi atunci când avem de a face cu compoziţii figurative, în sensul că privitorul poate identifica anumite volume ca fiind siluete umane, acestea sunt mai degrabă carcase golite de sens imediat, circumstanţial, devenind efegii şi forme axiomatice. Privindu-le în întregul lor, şi nu prin decupaje, lucrările cu personaje ale lui Aurel Dumitru au ca intenţie primară cercetarea limbajului plastic, apropiindu-se mai degrabă de compoziţiile timpurii ale lui Jackson Pollock, în care contururile chipurilor se dizolvă într-un turbion expresionist puternic, din care se nasc liniile şi structurile unei noi lucrări abstracte. Aurel Dumitru nu face pasul către abstract-expresionism, chiar dacă direcţia este anunţată în unele lucrări, ci optează pentru structură şi rigoare, pentru un univers matur, care a ajuns în punctul optim al capacităţii sale de auto-reflecţie.

Ordinea şi compoziţia definitivă sunt cele două caracteristici esenţiale ale lucrărilor minimaliste, în care schimbările subtile de culoare, acoperind întreg spectrul cromatic, dirijează lectura spre o abordare postmodernă, în care trimiterile sunt atât către istoria artei, cât şi către aceea a ştiinţei. Îi regăsim aici pe Pitagora, pe Arhimede, pe Newton sau pe Einstein prin inevitabila asociere pe care memoria noastră culturală o crează în faţa acestui tip de lucrări.

Departe de a fi o prezenţă zgomotoasă, Aurel Dumitru rămâne mai degrabă un solitar în peisajul artistic românesc contemporan, lucrările lui având ca miză exact ieşirea din trăirea imediată, efemeră, prin renegarea experienţei epicuriane în favoarea uneia spirituale, de tip zen.