Pro musica

Sabin Păutza
compozitor, dirijor, profesor universitar, doctor în muzică, cu o impresionantă carieră, atât în România, cât şi în străinătate. După mai bine de 25 de ani petrecuţi în Statele Unite, a revenit pe meleagurile natale, la Reţiţa.
(Sursa foto: www.facebook.com)

„Îmi place să mă plimb dimineaţa prin rouă desculţ”

Interviu cu dirijorul şi compozitorul Sabin Păutza

Domnule profesor Sabin Păutza, după cum ştiţi, de-a lungul anilor am scris în mai multe rânduri despre Dvs. De aceea, pentru început, vă propun doar să punctăm marile perioade din viaţa Dvs. Ce amintiri deosebite păstraţi din anii de început de viaţă şi ai adolescenţei petrecute în Câlnicul natal, devenit azi cartier al Reşiţei?

Am făcut şcoala primară la Câlnic, pe vremea aceea localitate limitrofă Reşiţei, aşa cum aţi spus. Acolo a început şi activitatea mea muzicală. Când aveam doar nouă ani, am descoperit în şcoală un armoniu la care profesorul Munteanu (directorul şcolii) cânta şi ne acompania când făceam cor. Eram fascinat de sunetul neobişnuit al acestui instrument, iar din cauză că încăperea în care era păstrat era încuiată, intram prin pod şi cântam doar noaptea, când nu era nimeni în şcoală. La un moment dat m-am trezit cu directorul în spatele meu şi m-am temut că mă omoară. Nu m-a omorât, nici nu m-a bătut, doar m-a întrebat de unde ştiu să cânt la armoniu. I-am răspuns că nu ştiam, că atunci încercam... Mi-a întins cheiţa de la uşă şi mi-a spus să nu mai intru prin fraudă. Directorul şcolii şi-a dat seama că e vorba de un caz deosebit şi m-a recomandat profesorului Karol Tirier, care era directorul Școlii de Muzică din Reşiţa şi dirijorul corului de ţărani de la Câlnic. Timp de zece ani profesorul Tirier m-a luat sub aripa lui. După ce am intrat la liceu, la Reşiţa, am urmat şi cursurile şcolii de muzică. Profesorul Tirier mă lua şi acasă la el şi lucra zece ore pe săptămână cu mine. Pot să spun că primul om care mi-a ghidat paşii, m-a încurajat şi m-a instruit, a fost acest om extraordinar, Karol Tirier. Zeci de ani mai târziu, când s-a stabilit în Germania, venea la concertele mele de la Hamburg şi München şi se lăuda, pe bune, că el m-a descoperit şi cu el am început muzica în urmă cu 50 de ani.

Să revenim la anii de început...

Am urmat liceul la Reşiţa, secţia reală, care mi-a prins foarte bine pentru că, după părerea mea, muzica nu e altceva decât materie sonoră, organizată după principii matematice. La terminarea liceului i-am arătat tatălui meu două diplome, una de la liceu şi una de la şcoala de muzică. A fost surprins pentru că el n-a ştiut că în fiecare zi, de la trei la opt, eram la şcoala de muzică. Fiind „notareş”, cum se zicea la vremea aceea, tata era tot timpul plecat prin cele şapte sate din jurul Reşiţei, unde trebuia să-şi facă meseria. Atunci i-am spus că eu voi da admitere la Conservator. După cum ştiţi pe vremea aceea se intra foarte greu la unele facultăţi, indiferent că dădeai examen la medicină, politehnică sau muzică. La admitere erau 12-14-15 candidaţi pe un loc. Tata, convins că nu intru la conservator, mi-a spus: „Du-te, că pe tine te aşteaptă ăia să intri!”. Când m-am întors şi i-am spus nu numai că am intrat, dar am obţinut şi bursă, aşa că nu trebuia să mă întreţină, a fost cel mai nefericit om. După mulţi ani, deşi n-a recunoscut niciodată că se lăuda cu mine, mi s-a spus că ieşea în poartă şi îi spunea vecinului Johann: „Vezi că diseară la televizor se transmite de la Ateneu concertul dirijat de copilu’ meu”. Dar mie nu mi-a spus niciodată că am făcut bine că am urmat ce mi-a plăcut.  

După absolvirea Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, specialitatea dirijat şi pedagogie muzicală (1965), timp de 19 ani v-aţi dedicat vieţii muzicale şi implicit universitare de la Iaşi. Vorbiţi-ne despre ascensiunea Dvs. rapidă în plan profesional!

După terminarea facultăţii, Dumnezeu a vrut ca eu să fiu luat de rectorul Conservatorului „George Enescu” din Iaşi, care era în comisia de repartiţie, cel care reînfiinţase acest conservator prin anii ’60, şi avea nevoie de cadre tinere. Deşi am fost repartizat iniţial la Liceul de Muzică din Arad, am dat un concurs formal la Iaşi şi după vreo două luni de armată, în 1965, am început să predau, fiind angajat ca asistent provizoriu, numai că eu n-am asistat pe nimeni. Aveam 23 de ani şi am început să predau la anul al treilea, între studenţi fiind şi membrii formaţiei Roşu şi Negru, care aveau 20 de ani. Se uitau studenţii la mine ca la un coleg, iar când am intrat în clasă nici nu s-au ridicat în picioare. Noroc că după mine a intrat profesorul Stoia şi le-a spus că sunt noul lor profesor de armonie şi să mă asculte aşa cum l-ar asculta pe el. Iar eu m-am aşezat la pian, am cântat Jimi Hendrix şi Beatles şi i-am cucerit pe vecie. La vremea aia eram singurul dascăl care preda armonia clasică cu exemple din Rolling Stones şi cei amintiţi înainte.

Bine, dar nu numai pentru cariera profesională Iaşul a fost ideal?

Nu, chiar dacă începeam cariera la Londra sau Viena, nu găseam un cadru ideal ca la Iaşi, nu aveam asemenea condiţii. Iaşul a fost un centru extraordinar. Avea poeţii lui, actorii lui, Editura Junimea, Universitatea... În cei 19 ani (1965-1984) cât am stat acolo, am întâlnit un climat, o atmosferă propice ca să mă dezvolt ca dirijor, orchestrator, compozitor şi nu în ultimul rând profesor.

Cu toate că în 1984 aveaţi o poziţie socială şi profesională demnă de invidiat, eraţi cadru universitar şi conduceaţi orchestra Conservatorului „George Enescu” din Iaşi, aţi plecat din ţară? Ce v-a determinat să renunţaţi la tot, inclusiv la soţie şi cele două fiice?

La cele spuse de dumneata aş adăuga corul Animosi, cel mai bun cor studenţesc din ţară, pe care l-am înfiinţat şi condus timp de zece ani. Cu aceste formaţii mergeam în străinătate de trei-patru-cinci ori pe an, numai că în 1984 cei de la securitate îmi făcuseră un dosar din cauza bancurilor pe care le spuneam peste tot pe unde mergeam. Adevărul e că toată viaţa am făcut bancuri, înainte despre Gheorghiu-Dej, despre Ana Pauker şi Ceauşescu, iar acum fac bancuri despre Orban şi Iohannis. Sigur, înainte de Revoluţie era o crimă să faci bancuri cu Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, aşa că m-am trezit că dosarul meu a fost oprit şi nu puteam pleca din ţară. Ţin minte că prin 1983 am fost invitat de un mare dirijor la Praga, unde urma să mi se cânte prima mea simfonie. M-am dus la Paşapoarte şi le-am spus că plec sâmbătă cu avionul, particip seara la concert, mă întorc duminică, iar luni sunt la cursuri şi nu le cer niciun ban pentru că am nişte mărci în cont acolo. Nu mi-au spus că nu-mi dau drumul, dar mi-a venit aprobarea după două săptămâni de la data concertului. În primăvara aceea am invitat-o la prânz la mine acasă pe o mare solistă, Elena Cernei, care urma să cânte seara cu orchestra filarmonicii pe care o dirijam eu. În timp ce eram la masă, fiica mea cea mică, care avea doi ani şi jumătate, a ieşit de sub masă cu un microfon. Elena Cernei, care era soţie de colonel de securitate, când a văzut microfonul mi-a făcut semn să tăcem şi să ieşim pe balcon să bem o cafea. Tot ea mi-a spus că mi s-a pus microfon pentru că îi interesa ce vorbim noi în bucătărie şi mi-a mai zis să-l pun înapoi, să nu se prindă că l-am găsit. Atunci m-am dus la Iliescu, care era prim secretar la Iaşi, i-am spus că sunt membru de partid şi cei de la securitate mi-au refuzat plecarea. Ion Iliescu mi-a spus să-i las să-şi facă treaba că şi pe el l-au cercetat. Tot în primăvara lui 1984, primesc un telefon de la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor, unde eram membru. (Am fost cel mai tânăr membru la ora aceea al Uniunii. La 26 de ani am luat premiul Academiei, cel mai mare premiu din România). Prin telefon am fost anunţat că sunt trimis în SUA cu ocazia schimburilor culturale între state, care se făceau pe vremea aceea. Eu nu credeam că e posibil, ştiind că în acea perioadă mi s-a refuzat plecarea. M-am dus totuşi la Bucureşti, doar cu o geantă diplomat. M-a primit domnul Hegheduş, care era vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste din România. Acesta mi-a spus când mă întorc să-l caut să-i povestesc pe unde am umblat şi tot ce am făcut în America. N-am crezut o vorbă din ce-mi spunea până când mi-a pus în faţă un paşaport pe care nu-l mai văzusem până atunci şi care mirosea a proaspăt. Eram trimis de Uniunea Compozitorilor prin Consiliul Culturii, iar cei de la Iaşi n-au ştiut nimic.

Aţi rămas în America. După cât timp aţi reuşit să vă revedeţi familia?

După 23 de luni. Abia după ce Clinton i-a scris lui Ceauşescu. Am scrisoarea în care preşedintele Americii m-a felicitat pentru că am devenit cetăţean american.

Cea mai lungă perioadă din viaţă aţi petrecut-o în America. Cum aţi sintetiza în câteva fraze aceşti peste 25 de ani?

În America am făcut de toate. Am scris muzică pentru Hollywood, am scris muzică pentru teatru. 24 de ani am fost director şi prim-dirijor al celei mai vechi filarmonici din New Jersey. Am luat şapte premii, după ce în România luasem cinci: Marele Premiu al Radiodifuziunii Române cu o piesă interpretată de Cornel Constantiniu, pe versuri de Nicolae Iorga, de două ori premiul Uniunii Compozitorilor şi nu mai spun de cele de la Cântarea României. Apoi, tot în Statele Unite am fost profesor la patru universităţi, care mă invită şi acum, când am împlinit 77 de ani, să fac master class.

În calitate de director muzical şi prim-dirijor al orchestrei „Plainfield Symphony” din New Jersey (1987-2011), în afară de unele lucrări proprii, aţi considerat că e de datoria Dvs. să introduceţi în programul orchestrei creaţii ale unor compozitori români. Ba mai mult, din acelaşi simţământ românesc, aţi invitat în S.U.A. câţiva artişti români. Nu vi s-a reproşat că sunteţi naţionalist?

Ca răspuns la această întrebare am să vă fac o mărturisire în premieră. De patru ani, de când m-am pensionat şi m-am întors în ţară, Uniunea Compozitorilor îmi plăteşte o indemnizaţie de merit, care este cât un salariu de profesor universitar. Asta se datorează faptului că atunci când m-am întors în ţară m-am dus la Uniune cu o valiză de afişe din perioada în care am fost director de filarmonică în America. În toate acele peste 500 de afişe apar nume de compozitori români. Eu am fost acuzat de naţionalism pentru că românii mei din ţară nu-i mai cântă. Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan, Sigismund Toduţă, Filip Lazăr ş.a. sunt compozitori cu care mă mândream, care niciodată nu m-au făcut de râs, iar eu le cântam creaţiile acolo. Am dus acolo şi pe cei mai mari solişti români din vremea respectivă, care au avut un succes extraordinar. De pildă, Dan Grigore a venit prima dată în America invitat de mine. Asta prin 1988 când în România era încă la putere regimul comunist. Am avut invitaţi dirijori între care îl amintesc pe Horia Andreescu, care a stat două săptămâni şi a dirijat filarmonica mea de acolo. Mai trebuie spus că majoritatea invitaţilor mei erau la începutul carierei. Mi-am făcut o datorie de onoare să invit muzicieni români în America.

Din discuţia noastră nu poate lipsi partea referitoare la activitatea compozitorului Sabin Păutza, mai ales că este atât de amplă (peste 80 de lucrări) şi diversă, de la muzica uşoară la cea clasică, de la muzica religioasă la jazz. Cum se explică această varietate de genuri muzicale în funcţie de vârsta, de inspiraţia, de starea sau locul în care v-aţi aflat...?

Într-adevăr în România, înainte de a pleca, am compus muzică simfonică, de cameră, muzică uşoară şi am luat premii. Muzica religioasă am compus-o în America, iar acum se cântă şi la noi. La genurile muzicale enumerate de dumneata mai trebuie adăugat şi un musical, care s-a jucat la Iaşi şi urmează să fie jucat în curând şi la Cluj. Mi-a plăcut de mic să compun. Compun şi acum. În ultimele trei luni am compus un recviem (oratoriu pentru solişti, cor şi orchestră), bazat pe Cântarea cântărilor. Am primit o traducere în limba română a Cântării cântărilor, iar acum orchestrez lucrarea.

Mă bucur că nici acum la 77 de ani nu vă astâmpăraţi şi continuaţi să compuneţi. De asemenea, în ultimii ani aţi dirijat mai multe orchestre din ţară, iar anul acesta (29-31 iulie, 2020) aţi fost la Slobozia preşedinte al juriului la cea de XXIX-a ediţie a Festivalului Naţional de Interpretare Vocală şi Dirijat, dedicat lui Ionel Perlea. De aici o primă întrebare: în ce constă simţul măsurii la un dirijor?

E adevărat că am avut ocazia să colaborez cu mai toate orchestrele filarmonicilor din ţară, iar la Slobozia sunt prezent în fiecare an de când m-am întors în România. Referitor la întrebarea dumitale, pot să-ţi spun că dirijoratul este un act de creaţie care se realizează în trei nivele: în momentul compunerii lucrării; în momentul interpretării, în care dirijorul şi solistul (soliştii, după caz) îşi pun măsura personalităţii lor; iar al treilea stagiu este al celui care îl recepţionează. Fiecare din sală înţelege în felul lui.

A doua întrebare privind dirijoratul. Dacă ar fi să vă caracterizaţi, ce fel de dirijor vă consideraţi: îngăduitor sau sever, carismatic sau... ?

Nu ştiu exact, dar ceea ce pot să vă spun este că recent am văzut câteva înregistrări de-ale mele de acum 40 de ani şi nu mi-a plăcut nici ce-am văzut, nici ce-am auzit. Concluzia e aceea că într-un fel faci un lucru la 20 de ani şi altfel îl faci la maturitate. Toţi evoluăm, inclusiv compozitorii şi dirijorii.

Puţină lume cunoaşte hobby-urile Dvs. De pildă, faptul că sunteţi pasionat de tâmplărie. Spun asta pentru că după ce aţi refăcut trei imobile în SUA, aţi refăcut total şi casa strămoşilor din cartierul Moniom al Reşiţei, unde locuiţi şi în prezent. De altfel, mi-aţi mărturisit că: „Sunt cel mai bun tâmplar dintre muzicieni”...

Bunicul meu care a construit casa în care locuiesc acum, a fost rotar, iar eu am moştenit de la el toate uneltele de tâmplărie. Eu m-am bucurat când am reuşit să realizez lucrurile pe care le vedeţi acum în casă: mobila, biblioteca ş.a.m.d.

O altă faţă a Dvs., cunoscută doar de cei care participă alături de Dvs. la manifestările artistice, este aceea că întreţineţi atmosfera cu poveşti şi bancuri. Mai mult, recent aţi adunat bancurile într-o carte. E adevărat?

Aşa cum v-am spus, făceam bancuri şi până în 1884, când m-au luat în vizor cei de la Securitate. Am continuat şi în cei 24 de ani cât am fost director de filarmonică în America. Dar pentru că umorul se traduce cu dificultate, am constatat că nici nu prea provoacă râsul. De pildă, cum să traduci în altă limbă: „Cei care sunt duşi cu pluta, sunt rude cu cei care sunt plecaţi cu sorcova?”. Am realizat că pentru noi românii umorul e ceva fără de care nu putem trăi. Suntem, probabil, singurul popor din lume care facem haz de necaz.

Fac glume de când mă ştiu, dar abia acum m-am hotărât să le adun şi să le dau la prieteni. În acest sens, m-a încurajat prietenul meu, scriitorul şi editorul Ion Cocora, şi am publicat în această vară la editura lui volumul Carnaval fără măşti sau Hai să (ne) râdem. Acum lucrez la volumul al doilea. Cu unele excepţii, în majoritate sunt bancuri scrise de mine.

La puţin timp după ieşirea la pensie aţi surprins multă lume prin faptul că aţi renunţat la „luxul de pe lume”, cum v-aţi exprimat că există în America, şi v-aţi repatriat nu într-un mare oraş, ci acasă, la Reşiţa. Măcar aţi reuşit să „vă construiţi o casă pe malul lacului”, cum v-aţi dorit cândva?

Nu, n-am reuşit să-mi fac o casă nouă, dar în grădina mea din Moniom mi-am amenajat un eleşteu. Aşa cum n-am putut să stau în marile oraşe din America, nici în Reşiţa nu stau. Îmi place să mă plimb dimineaţa prin rouă desculţ. Acolo, când nu compun muzică, scriu bancuri pe care le-am adunat în volumul Carnaval fără măşti sau Hai să (ne) râdem, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2020, pe care l-am lansat în vara aceasta la Reşiţa.

Interviu realizat de
Titus Crişciu