LECTURI PARALELE

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Liniştea şi dinamica ei conversaţională

În Poezia, cartea unuia din cei mai inteligenţi optzecişti, Alexandru Muşina, spunea că poezia trebuie să ne convingă printr-o tensiune a fanteziei şi o energie a emoţiei care să ne scurtcircuiteze, să ne impresioneze. Din păcate ori din fericire, nu e neapărat aşa. Am citit atâtea poeme bune care nu aveau aceste calităţi, ba chiar mizau pe minimalism, jemenfichism, înserieri de nume proprii cunoscute doar unor localnici, dar atât de expresive (vezi Ştefan Baciu). Pot aminti şi poemele despre funcţionarul tracasat ale altui optzecist braşovean, Andrei Bodiu, multe din ele nestemate precis tăiate. Cu alte cuvinte, poezia poate fi în multe feluri şi cine declară ritos că ea poate fi numai aşa şi nu aşa în cel mult 10 ani de la emitere va trebui să îşi abroge decretul.

De pildă, în vremuri ale poeziei transumane, cyborgizate şi aproape algoritmizate, există poeţi ce ţintesc o întoarcere la emoţie, la peisaj bucolic, la vechi bucurii sau tristeţi. Foarte bine – totul e să nu comită greşeli de tehnică şi să fie capabili să transmită un mesaj propriu, inconfundabil. „Arta e muncă” spune un slogan pandemic.

Maria Dobrescu este o scriitoare de fineţe şi profunzime cu o viziune poetică unitară. Chiar şi aşa, scriitura ei s-a modernizat de la un volum la altul.

În Mireasa de sare (2012, Grinta) se pleacă, ca şi în volumele ulterioare, de la „anatomia iubirii”. Cum se ştie, romanticii erau specializaţi în acest tip de oximoron: conjuncţia dintre materia de adâncime şi emoţie. Al doilea loc comun nu putea fi decât poezia, propriu-zis tomografia computerizată a acestui demers de fineţe sentimentală:

„ne suspectăm de poezie/ căutăm înţelesuri/ exilăm orice speranţă”.

Numai că şi aparatele de mare precizie au limitele lor, nu pot diagnostica fenomene excesiv de subtile:

„probabil ar fi mai bine/ să rămânem în cuvinte” (points faibles). Vechea problematică a limbajului care mai mult ascunde decât revelează. De aici şi discursul suplu şi omiliile despre linişte şi singurătate, iarăşi zone de intersecţie ale celor trei volume ale autoarei: „am un loc rezervat/ în liniştea mea// e păcat să se facă risipă de singurătate” (le pouvoir de mots).

Chiar şi aşa, monahismul este unul vorbăreţ la modul nostalgic sau imaginar, cum ar putea fi, ce s-ar putea face ca diada să pară mai acceptabilă decât monada. Constant va apărea o poveste despre noi, adică despre doi. Iar starea aleasă este cea de intermezzo, între eu şi cuplu:

„iubesc să fiu trează între mine şi tine/ înainte să mă tragi de mânecă” (nu credeam).

Din această puritate-ingenuitate a adresării directe către-sine-către-un-posibil-iubit se iese rareori şi atunci doar printr-o stilistică potenţată de vis:

„m-am visat pasăre/ purtam în spate un stejar mare/ în el îşi odihneau verile alte păsări” (e prea mult? îmi doresc o zi doar pentru mine).

Altminteri, reveria şi chemările se folosesc de un discurs al lucidităţii, o sinceritate intensă, dar elegantă.

Gânduri în cuşcă (Editura Premier, 2013) reia linia adresării lirice monologate, dar acum apare şi poemul în proză, specie tot mai tentantă pentru scriitoare. Şi aici motivul carapacei transparente, a izolării deschise subîntinde rostirea geometric-poetizată:

„uitarea nu se risipeşte prin ochi// sper o vară/ în care iubirea mea ca un bonsai/ să înflorească/ o linişte” (entropie).

Volumul devine mai generos cu figurile de stil. Şi figuraţia variază:

„din ploaie cresc/ morţi vechi/ care rod măduvă” (insensatez).

Tonalitatea este mai ascuţită, sentimentul mai acut. Se simte un fel de revoltă, chiar dacă arealul rămâne acelaşi:

„un înger cu aripi de coasă/ trece razant/ pe deasupra tăcerilor mele// eu deşir mai departe/ moartea// nu îţi spun cine sunt/ ar trebui să mă recunoşti/ după/ scrâşnetul inimii” (bruxism).

Scena este invadată de o moarte deloc morbidă. Există o stare strict dobresciană în aceste volume: nici exuberantă, nici morbidă. Nici tristă, nici revoltată. Un fenomen apofatic.

Printre jaloanele lecturii celor trei volume este şi colivia. Personajul liric este captiv, dar, la drept vorbind, nu s-ar aventura afară din colivie chiar pentru orice tentaţie. Ar fi nevoie de un extractor cu profil precis. Aşa că mai mult decât langoarea absenţei se perpetuează un joc al chemărilor surdinizate, o muzică de salon cu draperiile trase. Este ceea ce face interesantă, de altfel, această poezie. Altminteri, ar fi doar o banală cantilenă a invitaţiei şi a frustrării:

„se pare că vine o toamnă/ din care va fi imposibil/ să evadez/ în ceaiul cu bergamotă/ se amestecă senzaţii/ extravagante/ sorb cu o lentoare nefirească/ câteva amăgiri/ drogul perfect/ pentru un captiv”.

Nu despre sinceritatea confesiunii este deci vorba, deşi Maria Dobrescu pare să restaureze auroralul liric în poezie. Ci despre un fel de ceremonie a ceaiului: minuţiozitate, delicateţe, sofisticate invitaţii, poze cu compoziţie pentru album.

Poeme cu Filip (Rafet, 2019) are ţintă precisă, ca alte volume douămiiste (cu care autoarea nu are nici în clin, nici în mânec/ă). Paradoxal, dincolo de ţinta poetică perfect izolată se face simţită şi o detaşare cvasi-budistă, o înţelegere superioară a insuficienţelor:

„acum tu eşti egal cu tot/ ce nu se mai întâmplă”.

Animus-ul interlocutor este invitat la refacerea androginului şi reintegrat în subtila muzică a sferelor:

„lucrurile ar căpăta contur/ ca la facerea lumii/ iar noi am deveni/ o linişte”. Ca în vechea pictură orientală, perfecţiunea înseamnă deplasarea spre alb, spre in/finita posibilitate, deschidere supremă sau anulare: „viitorul nostru/ este alb/ Filip, pentru ce urmează/ nu cred că ne ajunge o noapte”.

Propriu-zis, evoluţia poetică a fost spre esenţializare. Retragerea în chintesenţă, care şi ea trebuie adâncită, ca un fel de iniţiere mistică:

„dilemele se zbat/ în liniştea asta/ care nu mai crapă/ Filip, trebuie/ să decojim tăcerea/ altfel/ nu pot uita distanţa/ ei”. Liniştea devine personaj principal; un chietism cu seisme dese, o pace mocnind de încleştări domesticite: „liniştea te strigă pe nume/ nu îi răspunzi/ de teamă/ să nu te fi confundat”.

Lumea toată e o mănăstire care şi-a dorit cu totul altceva. Poate un fel de Thélème rabelaisian? Duse sunt vremurile! Acum pare că suntem într-o piesă de Beckett în care comunicarea e blocată; lumea nici măcar nu mai trăncăneşte maniacal precum la Samuel: doar oboseală şi resemnare, acedie torturantă:

„ştiai, Filip/ în oraşul acesta/ oamenii îşi măsoară/ singurăaţile/ cu fire de aţă/ pe care le aşază/ mărturii/ pe ramurile copacilor fără umbre”.

Simplitatea inteligentă a scriiturii conjură un firesc congruent al lumii. Numai că firescul şi simplitatea au fost de mult înlocuite de întortochere şi păcăleală de sine cu mari pretenţii. Arcadia nu mai este posibilă decât în arte şi nici acolo bine primită:

„Filip/ e atât de uşor/ să închidem ochii/ şi/ să simţim albastru/ inima ta va deveni o barcă/ iar a mea un ţărm”. Fix aceste noduri sensibile: inima, barca, balerina sunt redate de grafia limpidă a Ralucăi Bitay.

Maria Dobrescu redescoperă forţa liricului fără efecte speciale, dar cu o asceză înţeleaptă a mijloacelor. Cele trei volume de până acum au construit un drum din ce în ce mai suplu, mai eficient. Care sfârşeşte în munţi. Mai departe nu se poate merge. Vor trebui deschise alte drumuri de acum încolo, pentru a nu cădea în manieră. Deocamdată să îi consfinţim multele texte reuşite, cu desen precis, pensulă sigură. Aşteptăm să îşi desfăşoare paleta, să ne facă să uităm de pandemii.