LECTURI PARALELE
Carmen Neamţu
eseistă, Arad
Prinţul reporterilor şi „un stil care ar trezi şi un mort”[1]
„În fiecare biserică şi în fiecare şcoală, în colţurile tăcute din vieţile noastre, continente întregi de dragoste
şi de pierderi şi de experienţe aşteaptă să fie cartografiate. Dacă nu le documentăm noi, atunci cine?”
(Thomas French, reporter, profesor de jurnalism, câştigător al premiului Pulitzer, 1998)
Brunea Fox a pus „piatra de temelie a reportajului românesc” (Geo Bogza, „Contemporanul”, 19 ianuarie 1973), ridicându-l la o „treaptă superioară atât în ce priveşte conţinutul, cât şi în ce priveşte expresia” (Al. Philippide, 1960). F. Brunea‑Fox este pseudonimul literar al lui Filip Brauner (1898-1977). Născut la Roman într-o familie de intelectuali evrei din Chişinău, se mută la Iaşi în timpul primului Război Mondial, unde absolvă liceul. Debutează în presă la 19 ani, în revista „Arena”, fiind redactor la ziarele „Dimineaţa” (1925-1937) şi „Adevărul” (1932-1937). Semnătura sa va deveni repede celebră. Fox, F. Br., F.Br.Fx., fx sunt pseudonimele sub care şi-a publicat textele, dar F. Brunea-Fox va rămâne apelativul consacrat, Fox fiind o particulă adăugată în semn de asociere dorită (probabil prin prisma profesionalismului) cu producătorul american de jurnale de actualităţi Fox Movietone News. În perioada 1928-1963, Fox Movietone News (cu subsidiara British Movietone News) a difuzat programe de ştiri şi reportaje filmate în Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, fiind unul dintre primii producători care au renunţat la ilustraţia muzicală de fundal, introducând comentariul.
Reportajele sale, pe care le putem citi în această ediţie 2020 a Editurii Polirom, le-a publicat între 1927 şi 1938, în ziarul „Dimineaţa”. Îndemnat să-şi scrie memoriile, Brunea refuză, justificând: „reportajele mele sunt memoriile mele; dacă epoca în care am trăit va lăsa o amintire, atunci voi ocupa şi eu, cu reportajele mele, un loc în această amintire”. Graţie ediţiei Polirom, acum avem ocazia să plonjam în istoria clipei şi să vedem, să auzim, să simţim felii de viaţă de odinioară. Pe lângă reportaje, cartea adună şi eseuri, interviuri, amintiri scrise (sub forma „carnetelor”) după 23 august 1944.
Cartea a apărut într-o primă ediţie în 1979, la Editura Eminescu. Ediţia de acum, îngrijită de Lisette Daniel-Brunea, reproduce integral prima ediţie, fără alte îmbunătăţiri în afara unor minime modificări în notele de subsol şi a adăugării unor note de redactor. Textele recuperate sunt tot atâtea picturi „cu vitriol” ale unei realităţi româneşti uitate. Și un model de cum să plonjezi cu inteligenţă şi talent în realitate, folosindu-te de alchimia cuvintelor.
Reportajul este un gen complex, tot mai puţin practicat în presa noastră, obsedată de senzaţional şi de goana după click-uri. Pe muchia dintre literatură şi jurnalism, reportajul este un tip de text care pune în valoare talentul reporterului şi capacitatea lui de a transmite publicului respiraţia, atmosfera, dezamăgirea, bucuria, amarul, deznădejdea, emoţia unor oameni şi locuri pe care nu le-ai văzut, dar odată cu reporterul le poţi simţi pulsul, trăirea, suspinul, bucuria. Aşadar, scopul reporterului este să-l facă pe cititor să vadă ce a văzut el, să audă ce a auzit jurnalistul, să simtă ce a simţit el. Aş spune că reportajul este un soi de literatură în grabă. Pe fugă. Pentru Brunea, ca şi pentru Geo Bogza, jurnalismul era un alt fel de a se exprima, dincolo de literatură, dar nu departe de ea. Dintr-o altă familie de spirite. Un gen care, în plus, îngăduie autorului să fie citit de un număr mult mai mare de oameni.
Brunea Fox ne oferă o panoplie de personaje secundare care prind viaţă sub condeiul reporterului: chelneriţa de la restaurantul cuşer, Haim, maseurul de la băile Melţer, leproşii de la Lazaretul din ostrovul Dunării, tipograful-salahor cu ochi de sticlă, lumea mahalalelor – ce admirabilă „gelatină pentru cultivat superstiţiile”, drama nenorociţilor care au nevoie de alinare, „chipurile spectrale ale milogilor” care au invadat oraşul „ca o plajă de meduze”, şcoala de milogi (sau culisele cerşetoriei organizate), Didina roşcovana cu 15 ani de activitate trotuaristă, „mama mănoasă” cu patru gemeni, Smaranda Soare, mărirea şi decăderea celui mai gras om din România, Ionel Peştişeanu, circul şi alchimia din jurul lui. Sunt poveşti-oglinzi ale epocii şi nu numai. [2]
Aplombul, vivacitatea stilului, modul cum Brunea Fox ia în stăpânire cotloanele ascunse ochiului la prima vedere sau, dimpotrivă, cele aflate chiar sub ochii noştri neatenţi, sunt remarcabile şi merită citite după atâţia ani de la publicarea lor în gazetă. Prea multe trecem azi sub tăcere, azi ca şi odinioară. Iar Brunea trage un semnal de alarmă. Problemele strigătoare la cer, umilinţele şi nevoile celor mulţi, indignările tuturor trebuie aflate şi expuse publicului cu orice preţ. Pentru că atunci ca şi acum (istoria are un fel al ei de a se repeta ciclic) „la periferie se moare economic”:
„Cu spitalul e ceva mai anevoios. Săracul ştie asta si nu recurge la asistenţa lui decât in extremis. Când nu-i mai ajută oblojelile, alifiile empirice, descântecul, moliftele”. (p.125)
Iată un fragment dintr-un interviu în care reporterul Brunea Fox povesteşte despre experienţa sa de la „Adevărul” şi ceea ce îi recomandă Constantin Mille tânărului proaspăt intrat în redacţia ziarului. Pasajul poate sta în orice manual despre cum să scrii un reportaj bun:
„Văd că dispui de o panoplie poetică, literară, chiar lirică. E bună pentru poem, odă, dar nu pentru reportaj de gazetă. Să ştii de la mine: când scrii, trebuie să ai în vedere, înainte de toate de a te avânta pe hârtie, că articolul dumitale e destinat cititorului. Ce e elucubraţia asta lirico-suspinătoare din introducere? În loc să arăţi de la începutul începutului despre ce este vorba, în mod simplu, banal chiar, sintetizând liniar faptul, îl năclăieşti pe cititor în frazeologie. El sare peste cleiul acesta, e curios să ajungă cât mai curând la miezul subiectului. Dacă vrei să-l emoţionezi, lasă la o parte adjectivele din introducere, dozează-le pentru text. Reportajul e o oglindă a realităţii, are legile şi tehnica lui”. (pp. 28-29);
„Ca să ajungă la poezie un reporter trebuie să plece de la realitate. Cel puţin de la „un crâmpei al ei plastic, care îi va servi ca unitate de măsurat dimensiunile acelei realităţi dilatate de munca şi pasiunea omului” (p. 35).
Brunea-Fox le aminteşte celor de azi adevărul – „condeiul reporterului e într-o continuă stare de mobilizare” (p. 5). Aici stă şi farmecul profesiei de jurnalist, pentru care fiecare zi e o provocare de noi subiecte, oameni, situaţii. Adrenalina zilnică, descoperită din aceste întâlniri cu oameni şi locuri noi, este combustibilul reporterului pentru care viaţa e „mai degrabă decât o vitrină, este un bazar variat” (p. 17), viu, împrăştiat pe diverse planuri. Cuvintele bine plasate pot nu doar să informeze, ci şi să înduioşeze, să înflăcăreze, să inflameze, să exaspereze. Aici intervine gradul de expresivitate al jurnalistului, felul cum se foloseşte de limbă pentru a crea un stil unic, inconfundabil în exprimare.
Reportajele lui Brunea Fox mi-au amintit de scriitorul Jules Renard (1864-1910) care în Jurnalul său, început la 23 de ani şi publicat postum, în 1925, scria:
„Stilul este cuvântul potrivit. Restul puţin importă. Stil prea strâns, cititorul se înăbuşă. Să ai un stil exact, precis, reliefat, esenţial, un stil care ar trezi un mort. O frază trebuie să fie atât de clară încât să placă de la început până la sfârşit şi totuşi să fie recitită din cauza plăcerii pe care ţi-a făcut-o.”
Ce dificil deziderat pentru fiecare dintre noi!
[1] F. Brunea-Fox, Reportajele mele. 1927-1938, Editura Polirom, Iaşi, 2020, ediţie îngrijită de Lisette Daniel-Brunea.
[2] „Noi, reporterii, nu încercăm doar să spunem o poveste bună. Încercăm să documentăm și să clarificăm lumea, să ducem cititorii în viețile oamenilor pe care nu i-ar întâlni niciodată, să scriem povești care sunt oglinzi și prin care cititorii pot găsi o bucată de omenie neașteptată în ceilalți, și poate chiar în ei” – o spune, în 2012, Walt Harrington, reporter, scriitor și profesor de jurnalism.