logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Lucian Scurtu
poet, Oradea

 

Un tehnician al derizoriului[1]

logoDovadă că nu şi-a uitat vocaţia (poli)tehnică, ca fost absolvent, întru început, al Facultăţii de Construcţii din Timişoara, Robert Șerban revine cu un volum de versuri intitulat Tehnici de camuflaj, editura Tracus Arte, 2018, titlu cu vagi trimiteri inginereşti, predispus a seduce, falacios, cititorul spre areale bine conturate domeniilor concrete, utilitariste, pragmatice. Suntem, din fericire, contrazişi de profunzimea, delicateţea şi fragilitatea poemelor care, purtând masca inocenţei (că tot e obligatorie prezenţa ei), ascund miez şi candoare, sapienţă şi tranzitivitate, introspecţii sinestezice şi exorcizări behavioriste, condensate în filigran şi topite artist în creuzetul încins al imaginaţiei debordante şi demitizării percutante. Are dreptate Octavian Soviany când, pe coperta patru, defineşte poezia autorului timişorean ca fiind una ce mizează „pe o simplitate aproape ascetică, pendulând uneori între tandreţe şi ironie (…). Poemul porneşte de la micile experienţe de viaţă, de la anecdota domestică şi devine pe nesimţite fabulă existenţială, căpătând surprinzătoare virtuţi sapienţiale”.

Este poezia micilor amănunte, ordonate şi ierarhizate cu minuţiozitatea aceluia care le cunoaşte semnificaţiile şi le hiperbolizează comprehensiv dialectica proteică, focalizate de un ochi inalienabil, dispus a le obiectiva persuasiv anomia aparentă şi epifania recurentă. Se survolează, la foarte mică înălţime, un areal bine delimitat imaginativ, dar şi cognitiv, un fel de hinterland personal, al cărui bricolaj vernacular incită fantezia autorului şi provoacă empatia cititorului, metabolizându-le senin, în aqvaforte, contururile, dar mai cu seamă profunzimile percepute la cald, emergenţe ale sinesteziei ori valenţe ale desolemnizării entropiei. Meliorismul pare a fi cuvântul de ordine, cel care dictează şi corectează malformaţiile (dar nu numai) consubstanţiale unei ontologii aparent insignifiante, rar halucinogenă, citadină, epurată de bovarisme inutile şi scorii rebarbative. Autorul celebrează suav esenţele, dizolvate olfactiv, dar mai ales vizual şi senzorial, în creuzetele memoriei aparent impersonale, în alambicurile imaginaţiei polimorfe, cartografiate şi panoramate lucid sub auspiciile unui cartezianism incantatoriu, epurat de didascalii futile ori imprecaţii intempestive. Eticist structural, Robert îşi monitorizează atent existenţa vulnerabilă, reducând-o rizomatic la simbolistica anodinului şi semantica derizoriului, metaforizate la cald, vidate de arabescuri exagerate ori ornamente redundante. Micile întâmplări/stări cotidiene mereu îi atrag atenţia, mereu îi întind o capcană, sintetizându-le fără a le diminua expresivitatea, condensându-le prin amprentare de candoare şi gnomă, translând cititorul în lumea inefabilă a insignifiantului alegoric şi a diafanului travestit în „puţinele lucruri pe care le-ai învăţat prin repetiţie”.

Investigaţiile detectivistice ale acestei lumi aproape evanescente, aerogene, se fac metodic, analitic, prin folosirea unor „tehnici de camuflaj” din cele mai abordabile, nu şi facile, menite a le desfolia cu precizie aritmetică înţelesurile imediate, tâlcurile ascunse, a le colporta transfigurările atât de presante actantului constatator, dar mai ales evaluator. Se problematizează atât cât trebuie misterele propriilor obsesii, reducând la maximum descriptivismul no mans’landu-lui său aproximativ, ocultând incomodantul stufăriş lexical, prin a sugera cât mai mult, cu mijloace „tehnice” cât mai puţine:

„un nor/ nu e decât o formă a singurătăţii/ care/ uneori/ îţi dă puţin de lucru”, (p.64).

Este un lanţ trofic acribios între obsesie-imagine-idee-cuvânt, în care veriga lipsă este impusă chiar de autor, fie prin nelinişti dilematice, asemănătoare unor implozii, ce defulează tectonica evaziunii, pentru a perfora mai apoi stratosfera inventivităţii, fie prin sfârşitul precipitat, dar sentenţios, al poemelor.

Un autoportret în passe-partout, de o obiectivitate glacială, nu ezită poetul a-l formula confesiv, într-o maieutică autoironică, şarmantă, a cărui ecart temporal se extinde la infinit, veritabil expozeu solilocvial al propriei anatemizării, dar şi autoscopie corozivă a individului revelat ca efemeridă volatilizată în neantul polisemantic, nu însă fără scopuri civilizatoare, precum în acest poem cu titlu derutant, Înspăimântătoarea poveste de dragoste:

„din mine nu va mai rămâne/ decât o impresie un zvon o bârfă o bănuială/ o mână de cuvinte/ din faptele mele neruşinoase/ din greşelile mele de neiertat/ din energia pe care am pompat-o/ în tot ce am făcut/ nu se va mai şti nimic nimic nimic/ poate doar că a fost vorba despre un băiat bun/ un tip harnic/ săritor/ cumsecade/ şters/ un fleţ/ o lichea nenorocită/ o lepră/ un căcăcios de doi bani (…)/ încât peste o mie de ani/ peste un milion de ani/ urletul meu să meargă din gură în gură/ ca o înspăimântătoare poveste de dragoste/ ce a salvat omenirea” (p. 30-31).

Lesne se poate observa cum poetul se deconspiră aproape jovial în faţa unei mulţimi închipuite, anemiată probabil de vituperările cotidiene, împovărat de cortexurile inexorabile ale reflecţiei aureolate de un scepticism temperat, în care, totuşi, disoluţia este evidentă prin retorica sa abilă, vădit autoreferenţială. Concis, ocultând cu bună ştiinţă miriadele inutile, Robert Șerban este pândarul perfect, dar şi patetic, al perisabilelor extravaganţe existenţiale, poemul percutând mai de fiecare dată dintr-o banală realitate imediată, ca mai apoi, camuflat şi deghizat, să ia forma dorită după chipul şi asemănarea eului liric, îngreunat consistent de pilde, învăţăminte, tâlcuri, simboluri. Nu ştiu dacă autorul timişorean a scris aforisme, dar sunt convins că aceste enunţuri concise şi expresive „l-ar prinde” de minune în habitatul lor gnomic şi sentenţios-moralist. Simplă, dar nu simplistă, uşoară, dar nu facilă, starea incumbată de scriptor cititorului este una pozitivă, transparentă, limpidă, sinapsă a unei sfătoşenii autotelice iar, când se impune, disimularea este pandantul perfect al avatarului bine temperat şi ludicului subtil sugerat. Poetul vede, cu luneta sa iluzorie, până dincolo de crepuscul, deşi foarte adesea îşi mimează curiozitatea cu mina insului aparent ignorant (vezi poemul La plecarea ignorantului), dezinteresat de ceea se întâmplă în jurul său, şiretlic folosit cu o falsă viclenie pentru a deruta eventualii intruşi, prin folosirea unor tehnici de camuflaj aproape impecabile, greu de detestat, imposibil de identificat. Imaginile relevate nu sunt idilizate, dar cosmetizate estetizant prin folosirea unor bliţuri orbitoare, accentuând la extrem vizualizarea obiectului&subiectului impregnat pe retina aceluia care se lasă interesat de particularitatea sau varietatea lui. Katabasisul şerbanian pare direcţionat de eonurile abia sesizabile ale (pe)trecerii lui printr-o realitate constituită din oameni obişnuiţi, căreia îi acordă întreaga atenţie, receptând-o analitic, nuanţat şi dinamic, interpretând-o conotativ, marcată fiind ea de intruziunile cinematice ale lucrurilor mici, şterse, imperceptibile de ceilalţi, dar şi de întâmplări ivite dintr-o gestică deterministă, uneori incantatorie, alteori apăsat derizorie, efecte şi afecte ale unei curiozităţi acerbe, inspiratoare de nelinişti, reflecţii, învăţături şi, mai important, de poem.

Autorul nu încearcă să fascineze, deşi tentative sunt, cât să emoţioneze altitudinal prin maniere impredictibile, luări de poziţii explicite vizavi de ceea ce trăieşte, visează („ce visez eu/ e deja realitate”), fantazează, trecându-le sagace prin sita propriilor experienţe, lecturi, amintiri („când eram tânăr şi eram taliban”), conjuncturi, scrieri („ce scriu eu/ e deja scris”), etc. Rememorarea părinţilor, bunicilor, a unchiului Virgil, se face nostalgic, poetul abandonându-se melancolizat în efemere şi apuse dialoguri, reale ori închipuite, a căror valenţe conotative le decodifică abia acum, la deplina maturitate, denudate de crusta ambiguităţii ori epiderma banalităţii, redându-le înţelesul cuvenit, nu lipsit de o eterată inocenţă a rebours:

„şi tata ce mai face/ o întreb pe mama după ce aud/ că s-a oprit din plâns/ e bine/ acum e în grădină/ culege gândacii de pe cartofi/ fiindcă-i nenorocire/ şi îi pune într-o cutie/ ca să îi trimită înapoi/ acasă la ei/ în Colorado/ tac descumpănit câteva clipe/ credeam că/ în copilărie/ am izbutit să îi adun pe toţi” (Acasă, în Colorado).

Identice sunt rarele dialoguri cu o ea enigmatică, conturată în tuşe abia sesizabile („sânii tăi mici/ au în vârfuri/ câte-un buton de panică”), prezenţă fragilă în conjuncturi dintre cele mai inedite, de la reproşuri datorate înclinării periculoase a unui dulap, la suspiciuni că el i-ar pândi, lipsit de tact, fanarea ineluctabilă.

Robert Șerban, un poet care ştie ceea ce vede, dar mai ales înţelege ceea ce ştie.

 

[1] Robert Șerban revine cu un volum de versuri intitulat Tehnici de camuflaj, editura Tracus Arte, 2018