LECTURI PARALELE

Liliana Danciu
eseistă, Caransebeş

Trecutul și prezentul, ca lumi parale[1]

Sonia Elvireanu este poetă, romancieră, critic literar, eseistă, traducătoare, distinsă cu premii în țară şi în străinătate. Ceaţa este al doilea roman al autoarei, după Metamorfoză (2015). Povestea de dragoste și de viață a doi tineri din Polonia contemporană, Ralf și Fabiana, se intersectează dramatic cu cea trăită de personaje istorico-legendare de acum șase secole, Vlad Țepeș, voievodul Valahiei, Doamna Anastasia, soția lui, Fabia, o tânără aristocrată poloneză din anturajul domnesc și Vladislav, fratele necruțătorului domnitor valah.

Documentul istoric și fondul legendar sunt armonizate poetic pentru a scoate la iveală esența vie, magmatică a unor întâmplări din trecut. Cu multă pasiune și într-un proaspăt spirit neoromantic, scriitoarea evidențiază dimensiunea umană din cronică sau legendă. În opinia romancierei, acel segment de timp, cu oamenii și evenimentele lui, nu a murit odată cu trecerea sa, ci continuă să fie pentru totdeauna în și prin ea însăși, „îngropată” adânc în structura psiho-emoțională a urmașilor. Există, însă, locuri unde fragmentele temporale din marele și necuprinsul puzzle cronologic se unesc, oferind omului spectacolul inedit al întregului, el însuși trăind concomitent în două lumi, adăpostind în ființa sa două euri, unul ancorat în prezent, celălalt, într-un timp revolut, necunoscut. Cu toate acestea, ființa nu cunoaște nici acea scindare și alienare existențialistă, nici risipirea pascaliană, ci o binecuvântată (re)întregire ontologică într-o entitate care armonizează toate trăirile sufletului (psyche-ul junghian), reîncarnat în timp pentru a experimenta mai multe existențe și euri diferite.

În romanul Ceața descoperim o reiterare în variantă postmodernă a ideii romantice de prezent continuu trăit de sufletul uman. Scriitoarea decupează două secțiuni temporale, una din secolul XXI, cealaltă din secolul XV, pe care le supra-pune, prin apel la traseele existențiale ale celor doi studenți polonezi și ale unor personaje istorice dintr-un alt spațiu cultural și alt timp. Ca în scrierile lui Mateiu Caragiale aflate „sub pecetea tainei”, romanul Soniei Elvireanu se deschide cu imaginea unei scrisori. O scrisoare și un pariu cvasi-mefistofelic încheiat de Ralf cu Fabiana marchează puternic destinele acestor tineri ai secolului XXI, care, pe vârful unui munte, își vor descoperi identități nebănuite, purtate misteric în șuvoiul propriul sânge. Tânărul e student la Istorie, fascinat de personalitatea inedită a unui domnitor medieval român, Vlad Țepeș, iar fata, dornică a construi poduri (punți de legătură între oameni și timpuri), se va dovedi purtătoarea unui sânge regal polonez.

Tânărul cercetător se va dovedi Alesul menit a-l elibera pe Vladislav Călugărul din capcana non-timpului, în timp ce fata este urmașa Wandei, una dintre nobilele companioane ale Doamnei Anastasia, soția lui Vlad Țepeș. Urmând coordonatele poeticii mateine din prima jumătate a secolului trecut, personajele Soniei Elvireanu certifică faptul că nu documentul arid, cu oamenii prezentului sunt depozitarii tuturor întâmplărilor trecutului. Timpul devine un întreg, un mare Tot unde nimic nu se pierde, ci co-există latent. În sens eliadesc, omul contemporan nu joacă un singur rol, cel de pe scena socială a prezentului, ci și unul sau mai multe de la nivelul abisal al inconștientului, favorizate a țâșni în conștient de anumite condiții (spații marcate sacral: muntele, peștera, lacul, livada).

Portretele celor doi tineri sunt construite în antiteză pentru a crea o complementaritate posibilă prin echilibrarea și armonia contrariilor. În privința marelui împărat creștin Constantin, Sonia Elvireanu preia viziunea mitizantă a cronicilor istorice, unde se reconstituie o figură de-a dreptul exemplară, mitică a unui lider al creștinătății, apelând deopotrivă la izvoarele populare.

Aceeași metodă este folosită și în construcția profilului uman al domnitorului valah care a îngrozit Occidentul, dar a rămas în conștiința compatrioților și a posterității drept un conducător drept și nemilos. Ralf studiază Istoria, dar nu detașat, imparțial, pur științific, ci pasional, aplecat cu emoție și dedicație asupra oamenilor și faptelor acestora. Pe munte, învăluit de ceața trans-portatoare într-un alt timp și o altă lume, Ralf își ascultă intuiția și aceasta îi poartă pașii pe platou, spațiu mioritic de factură mitică. Totul este imaculat în acest spațiu atât de aproape de cer.

E acel spațiu genezic din mitologia populară românească în care noaptea nu e atinsă de malefic. Această scenă pare reversul simbolic al celebrei secvențe narative din romanul Noaptea de Sânziene al lui Mircea Eliade, în care Dumnezeu, în ipostaza unui păstor bătrân și bolnav, se sprijină de brațul cinstitului Anisie pentru a urca anevoios muntele spre o stână tot mai îndepărtată și inaccesibilă. În romanul Soniei Elvireanu, stâna este pe platou, în vârful muntelui, aproape de cer, inaccesibilă muritorilor de rând, deschisă doar cunoașterii intuitive a tânărului pasionat de istoria Țării Românești. Aici îl va cunoaște pe Vladislav Călugărul, un păstor neobișnuit, stăpânul unui străvechi calendar, un individ din altă lume care, fugind de propriu-i destin, devine prizonier în acea spațio-temporalitate sacră suspendată în afara istoriei.

După trei ani de la plecarea lui Ralf pe munte, puternic frământată de conștiință, Fabiana pornește în căutarea tânărului în munții Tatra. Acolo, găsește cabana și însemnările tânărului, dar nu și pe acesta. Simbol al unei staze tranzitorii, ceața o învăluie și pe fată, dar nu pentru a o purta spre înalt, ci spre adâncul unei văi misterioase. Deloc întâmplător, triunghiul masculin cu vârful în sus, marcat de ascensiunea bărbatului, se intersectează cu triunghiul feminin cu vârful în jos, urmat simbolic de catabasisul fetei. Acest traseu munte-vale, înalt-adânc marchează coordonatele unui spațiu mitic, acea matrice stilistică românească trasată de Lucian Blaga. Aici îi transportă ceața misterică pe Ralf și Fabiana, în spațiul mitic mioritic, non-temporal în sens istoric, unde nu există identitate socială sau alteritate malefică, ci doar identitatea celestă a sufletului („altoiul de stea” a lui Arghezi).  După ce se risipește ceața, tânăra „se trezește” în acea vale, fără „a ști” cum a ajuns acolo, și vede o căprioară (simbol al propriei inocențe spirituale edenice) și trece un pod care o poartă spre propriul trecut. Într-o minunată livadă edenică, Fabiana va întâlni un preot misterios, unul dintre acei oficianți atemporali ai unui misterios ritual religios închinat unei zeități orfico-zamolxiano-creștine, specific acelor credințe arhaicere unite de Mircea Eliade în sintagma „creștinism cosmic”.

Ca în romanul lui Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil, sihastrul din romanul Soniei Elvireanu este un inițiat deasupra vreunui sistem religios, un mag ce cunoaște tainele timpului, câtă vreme trecut, prezent, viitor nu există, ci doar un singur timp care le conține pe toate. Răzbat aici evidente ecouri din teoriile lui Basarab Nicolescu. Fata coboară deopotrivă în propriul sine, amintindu-și de bunicul și copilăria sa, ulterior, de originile poloneze ale mamei. Acel preot neobișnuit și păstorul întâlnit de Ralf pe platou, posesorul unui străvechi calendar, ce părea a oculta destinele celor doi bărbați din timpuri diferite, sunt, de fapt, unul și același. Zeu păstor, ascet al munților, „călugăr dunărean” dacic și preot creștin – toate acestea sunt topite în ființa lui Vladislav Călugărul. În Fabiana se trezește vocea strămoșilor și, odată cu aceasta, pasiunea pentru istorie și dorința de a cunoaște cât mai multe despre sine.

Descrierile pitorești ale grotei, lacului, muntelui și livezii vădesc talentul poetic al scriitoarei, vizualul fiind extrem de sugestiv pentru cititorul care asistă parcă la un film în timp ce citește. Sonia Elvireanu ilustrează în imagini originale cuplul mitic românesc mioara năzdrăvană-ciobănașul mioritic. Restaurează, astfel, conceptul arhaic românesc al comuniunii omului cu natura și, în același timp, reconstruiește în propriul spațiu narativ deconstructul oniric proiectat în paginile magistralului roman al lui Dumitru Țepeneag, Nunțile necesare. Frumoase și surprinzătoare paralele sunt create între singurătatea mistică a muntelui și cea intelectuală din bibliotecă, printre cărți, ambele experimentate ascetic de Ralf.

Sonia Elvireanu dovedește o viziune integratoare, unitară și totalizantă asupra timpului și umanității, urmând oarecum filonul conceptual deschis de Mihai Eminescu și continuat de Mircea Eliade. Trecut, prezent și viitor reprezintă convenționala împărțire tripartită a Timpului realizată de către om pentru a putea înțelege mai ușor întregul prin intermediul fragmentului. Pe vârful munților Tatra (loc sacru, unde, conform lui Eliade, oricând omul poate întâlni un zeu, spirit sau strămoș), învăluiți de o ceață nefirească, Ralf și Fabiana sunt transportați în Valahia secolului al XV-lea, cunoscând drama lui Vladislav Călugărul și a Fabiei. Aflăm despre pasiunea răvășitoare a domnitorului român pentru o tânără săsoaică din Brașov, în brațele căreia își găsea liniștea, și despre crunta răzbunare a acestuia. Omul Vlad Țepeș se arată un temperament cumplit și un psihic instabil, cu un libido maxim, paranoic din pricina uneltirilor boierești și a trădărilor constante, aflat într-o constantă alertă și amenințare din interior și din afara țării. Nu sunt căutate justificări, ci doar prezentate fapte care trasează impecabil o hartă a profilului psiho-emoțional al acestui domnitor drept și sângeros.

În opinia Soniei Elvireanu, omul modern trebuie să redevină conștient că are un destin, că existența lui nu este izolată în timp și spațiu, întrucât este locuit de eurile, mai mult sau mai puțin active, ale unui trecut care se reclamă ca prezent continuu. Nimic nu se pierde în acest univers viu, căci esența rămâne mereu aceeași și se rescrie luând alte forme. Stâna din vârful muntelui, pentru Ralf, și livada din adâncul văii, pentru Fabiana, simbolizează un „buric al pământului”, unde se concentrează energiile universului și se deschid porți spre alte lumi și timpuri. Toate căile îi poartă spre acel Centrum Mundi și dinspre el înspre propriul Centru, pentru a-și descoperi echilibrul interior. Două lumi se evidențiază și își revendică fără milă omul: Maia, cu glasul ei iluzoriu și timpul-moarte, pe de o parte, și „lumea de dincolo de lume”, dominată de timpul mitic anistoric și libertate deplină, pe de altă parte.

Romanul se citește pe nerăsuflate, ritmul este alert, trama narativă, densă, iar suspansul este întreținut cu măiestrie până la sfârșitul său deschis. Într-o lume tot mai adânc și bolnăvicios ancorată în materialitate, avem nevoie de o literatură despre esențe și despre căutarea adevărului cu privire la propria identitate.

[1] Sonia Elvireanu, Ceaţa, Editura Ars Longa, Iași, 2019