LECTURI PARALELE
Andrei Mocuţa
poet, prozator, traducător, Arad
Call me R.
Nu ştiam nimic despre Ramona Băluţescu înainte să devină colegă de filială cu mine, în tagma Uniunii Scriitorilor. De la primele întâlniri ale filialei Arad, Ramona s-a remarcat imediat prin spiritul său jovial şi acutul ei simţ critic, adesea înţepător, aşa cum îi şade bine unui bun jurnalist. Curios, i-am căutat articolele de presă şi m-am bucurat să descopăr un gazetar dispus să meargă până în pânzele albe. Multe lucruri nu am ştiut despre Ramona Băluţescu. De pildă, n-am ştiut că scrie şi poezie. Poate cel mai important, n-am ştiut – până am citit prefaţa recentului său (triplu!) volum[1] – faptul că fusese corespondent de război pe frontul din Bosnia. Avea doar 21 de ani. Aş fi pus alegerea ei pe fondul inconştienţei vârstei fragede. Dar nu. Ramona ar face această alegere oricând, tind să cred.
Rumeguş de miez cuprinde o selecție riguroasă din volumele de versuri publicate între 2017 şi 2020, însoţite de un onorant laudatio pe coperta a patra, aparţinând joyceologului Mircea Mihăieş. Antologia cuprinde aproape 700 de pagini şi este dedicată profesorului Robert Reisz, un „prieten al ideilor”, aşa cum îl numeşte autoarea, decan al facultăţii unde studia ea, dispărut prematur. Originea titlului este destăinuită în prefaţă, într-un cadru căruia mie îmi aminteşte de una dintre cele mai frumoase scene din istoria cinematografiei – aceea din filmul American Beauty unde camera surprinde preţ de câteva zeci de secunde bune dansul unei pungi de plastic în vânt:
„Eram la înmormîntarea lui, în Cimitirul Evreiesc din Timişoara, trecuseră salvele soldaţilor, se vărsaseră nişte saci de rumeguş în jurul locului de veci, ca să nu ne noroiem, era un vînt cumplit, care a mai scăzut din intensitate cît am stat la groapă, dar avea, totuşi, putere, şi îmi aduc aminte cum eram între oameni pe care îi ştiu bine, Claudiu Mesaroş şi Florin Lobonţ, tot de la facultatea noastră, care se întîmplă că şi ei sînt trecuţi prin experienţa de a conduce această facultate, şi ne uitam cum vîntul sălta rumeguşul acela ca pe un rîu de scame ce şerpuia printre picioarele noastre, la 30-40 de centimetri de sol. (...) Priveam fascinaţi rîul acela ciudat, eu nu mai văzusem aşa ceva decît o singură dată în viaţă, în Lido, lîngă Veneţia, cînd pozasem din piciorul unei tornade care m-a prins pe plajă, era ceva ciudat în rîul acela de rumeguş, ceva ca un semn din o altă lume (în care eu nu cred, cum spuneam, dar o pot lua metaforic), despre zădărnicie, despre trecere, despre rost frînt. Era ca o secvenţă dintr-un film suprarealist, care film nu va exista niciodată, dar care nici nu va fi uitată, cît timp trăim noi. Un lucru din ăsta nu îl uiţi toată viaţa. Rîul acela aparte, care se lovea de picioarele noastre, ca un liliac zburînd printr-o încăpere din care abia mai ştie cum să iasă.”
Vizual, aş compara poezia Ramonei Băluţescu cu un câmp de păpădii ameninţat de o tornadă ivită undeva departe în fundal. Eul poetic este unul dihotomic şi contrastant, alternând imaginile unei fragilităţi aproape de catifea cu pasajele de o abrupteţe clinică, tăioasă:
„Se lungesc umbrele./ Şi parcă şi noi credem că ţinem mai mult, aşa./ În mierea luminii de seară, ne credem veşnici,/ Şi timpul în care greşelile noastre se cer migălite/ E ca o scrisoare de amînare de plată,/ La un administrator ceresc,/ Găsit deja mort la marginea pieţii,/ Cu berea nedesfăcută.” (Ne credem veşnici)
Aşadar, două registre total diferite într-un singur poem. O abordare responsabilă, desigur, mijlocită de imaginarul unui crud expresionism:
„Da, domnule profesor, sînt o fată rea./ Dacă mă ciupeşte cineva, îmi dă otravă din vene,/ Verde, sau arămie,/ După cum e prilejul de caznă/ Din lumea ta, care o calcă pe coadă/ Pe cea pe care eu o vorbesc,/ Cea a tramvaiului umplut de hoţi/ De dinainte de a schimba pe autobuzul/ Pentru care nu mai este bilet,/ Spre spitalul/ De unde se aruncă pacienţi, de la etajele superioare,/ În lipsă de speranţă pentru agenda de mîine,/ În lipsă de frumos/ Care să le tivească viaţa,/ După întîlnirea cu cei cu care te saluţi la per-tu,/ De o mie de ani, sporindu-le damful/ De indispensabili la catedră,/ În senatul Universităţii şi în politică,/ Tăcînd cu graţie la măgăriile lor/ Care nu pun plasă pentru cei care tocmai cad/ de la etajul opt,/ Pentru că nu au bani să-i scormonească cineva/ pe dinăuntru,/ De parcă le-ar căuta icrele, de pus pe masa amantelor,/ Laolaltă cu cheile jeepului, cu care încearcă/ să ocolească tina/ De care sîntem vinovaţi noi, muritorii de rînd,/ Care păşim spre Spitalul Judeţean ca spre ultima taină/ De dinainte de morga în care se joacă studenţii/ Cu mădularele noastre umflate, de binele ipotetic,/ Măcar mai învăţînd ceva/ Înainte s-ajungă şi ei ca şi voi,/ Blazaţi care-şi şterg mîinile pe halat,/ După vînătoarea de vulpi, avînd trase pe bot/ Chipurile noastre deznădăjduite,/ Obişnuiţi să spunem aşa de repede/ „Sînt un om sfîrşit”,/ După care privim ultima dată oraşul de sus,/ Şi ne rezolvăm daravelile cu viaţa,/ Lăsîndu-vă pe voi, domnule profesor,/ Să vă certaţi cu infirmiera,/ Legat de cine trebuie să ne adune maţele/ Întinse pe mai bine de zece metri pătraţi –/ Potrivit fişei postului.” (Sînt o fată rea)
Starea sufletească a poetei nu e una a graţiei, ci una a disimulării spaimei, dar şi a scormonirii în adâncul conştiinţei pentru a releva fragilitatea vieţii, vulnerabilitatea fiinţei, spaţiul recluziunii, nebunia existenţei, dorinţa de normalitate. Dar niciodată resemnarea:
„Eu sînt nebuna ce-adună melcii de după ploaie,/ Să nu-i calce vreunul, în lipsa lui de noroc./ Doar mă prefac că nu văd priviri şi dispreţ,/ Dar este între mine şi mine ce am ales să salvez,/ Pe ce-mi dau timpul, şi pasta de viaţă,/ Şi dacă, sortită greşelii, mi se întîmplă să calc chiar eu/ Suflet,/ Ceva din mine moare, deasupra tristeţii,/ Într-o sfîrşeală ce izgoneşte marea în matcă,/ Sămînţa-n sămînţă, şi focul, în măciulii de foc,/ Ce, poate, o vreme, nu vor mai naşte foc,/ Cu obidă detaliată.” (Măciulii de foc)
Există câteva ipostaze ale salvării, prin scris sau prin atitudine, din cumplită voia sorţii:
„Cele mai frumoase poeme sînt acelea/ Pe care nu le-am transcris nicicînd,/ Care ne locuiesc, zbînţuite, exact pînă la/ Apropierea hîrtiei, de nemurire,/ Şi-atunci se-ntîmplă ceva,/ Şi ceea ce îţi repetai, cu obstinaţie,/ Adăugînd bucăţele atîta de pertinente,/ S-a dus de parcă nici n-ar fi fost,/ Şi rămîne doar adierea/ De poem fantastic, singurul ce-ar fi putut salva lumea/ De la declin, şi neiubire, şi lipsă de sevă –/ Dar nu mai este, din voia sorţii./ Din cumplită voia sorţii.”
Revolta, bine mascată, izbucneşte în Mă descurc, de fapt un fals poem de dragoste, unde descinderea în cotidian şi biografic ne dezvăluie un temperament flegmatic, cu simţurile conectate la real:
„Pînă la urmă, tu nici nu exişti./ Te-am creat din pene şi fragmente de os,/ Ca pe un dinozaur moţat,/ În valea plîngerii de Haţeg./ Ai putea, de mîine, să nici nu mai stai,/ Ai lăsat destule să pot, de azi,/ Să îmi migălesc singură păpuşa de înfruntat timpul,/ Cu dragoste,/ Şi cu bucurie nedisimulată,/ Din genele tale,/ Din răsuflarea ta de dinainte de a culege flori/ De pe coclaurii fricii,/ Unde poţi rămîne pierdut nedeterminat,/ Pentru că am deja destul încît să te recompun,/ În absenţa ta,/ Din dor de tine.”
Ocrotitoare a copacilor, cărora le dă nume precum unor fiinţe grăitoare, tămăduitoare a păsărilor (mai ales a porumbeilor bolnavi sau rătăciţi), Ramona Băluţescu scrie o carte-pasăre sau o pasăre-carte cuibărită în poala, în braţele şi la pieptul cititorului. O pasăre îmblânzită de mâinile unei autoare cufundate în lectura propriei vieţi. Ea însăşi, o pasăre muiată în tuşul neantului, veghind asupra fiinţelor fragile:
„Pasărea cea mai nenorocită doarme întotdeauna/ La pieptul meu,/ Îşi creşte norocul din mine –/ Sau moarte lină./ Nici nu ştii cum era/ Să-ţi numeri rostul din pene,/ Ca, mai apoi, să-ţi duci singurătatea/ Atîta de departe,/ De mînă,/ Încît să se sperie,/ Şi să te întorci singură,/ Cu putere spre mai departe,/ Din carnea ta.” (Doar printre păsări)
[1] Ramona Băluțescu, Rumeguș de miez, 3 volume, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2020.