LECTURI PARALELE

Geo Vasile
critic literar, poet, traducător, Bucureşti

Marian Drog: un debut târziu sau a cincea exenţă a limbajului[1]

Îmi amintesc totuşi că l-am cunoscut, deloc întâmplător, în diversele etape ale tinereţii noastre pe autorul cărţii despre care voi însăila câteva păreri de cititor. Începând parcă din ultimele clase de liceu, apoi în anii de facultate – Marian Drog alesese medicina, eu filologia – ne mai vedeam prin centrul Capitalei, peripatetizam, uneori puneam lumea la cale la un pahar de vorbă în vreo „tavernă mohorâtă”.

Viitorul doctor Marian Drog – deloc întâmplător descoperisem că locuiam în acelaşi cartier de la periferia Bucureştiului – (pe care îl voi fi chemat de mai multe ori s-o consulte pe vârstnica mea mamă), era un tânăr calm, interiorizat, grav, cvasi taciturn, poate prea serios şi îngândurat pentru vârsta lui... Să fi fost semn că scrie… poezie, că în alchimicul său athanor secret se distilează chiar versuri din această culegere lirică târzie pe care o oferă publicului? Mister!

Sub semnul misterului se află chiar titlul acestei cărţi de… debut editorial există patria roz, demn de Gellu Naum sau Gherasim Luca. Oare are titlul vreo legătură cu cel ce rămâne singur „cu dreptatea celor patru colţuri în mausoleul roz al depresiei”

Cartea, apărută la Editura Brumar, Timişoara, 2020, 85 p., il. copertei Ariana Vulpe, are privilegiul unei prefeţe semnate de Felix Nicolau din care spicuim câteva fraze ce circumscriu o ofertă poetică pe cât de stranie, pe-atât de umană:

„Aşa se face că Marian Drog câştigă cel mai dificil pariu poetic: acela de a scăpăra efecte noi cu o recuzită aflată pe toate rafturile. Subtile răsuciri de perspectivă, tonul când grav-lenevos, când nărăvaş-provocator, cuvinte noi, în contexte vechi, fac ca poemele să propună o interesantă paradigmă post-modernă. Nu una umil-simpatetică, precum cea a Noii Sincerităţi sau chiar a Performatismului, dar una umanizantă, în pofida sublimităţii ei”.

Sublimitate la intersecţia cu misterul definit memorabil de cunoscutul vers blagian: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină.” În siajul poeziei lui Blaga şi Augustin Doinaş se scriu aceste versuri în care Apollo îşi dă mâna cu Dyonisos şi Hermes, la răscrucea cu partiturile lui Nichita:

„Nebun este pasul naturii, în ochi plutesc cristaline mioape, cer zdrenţuit de omizile ploii zare castă şi strigătul care este mai mult decât urcarea acestor plopi în lumină.// Dar vino mirosul de trandafir copt mă îmbată şi un izvor clocoteşte în pieptul zilei gândul de adio încolăcit pe o lună cuminte şi laşă verdele se revarsă peste iarba potcovind caii în alergarea timpului.// Dar vino sărutul tău aspru şi dulce ca o sămânţă învinsă”.

O savantă ars combinatoria între abstracţiuni şi material, tangibil, concret (cu siguranţă nu putea lipsi terminologia medicală !!! ) precum şi evitarea clişeelor, a expresiei stereotipe, a poncifelor, acreditează vaste lecturi cu creionul în mână a sute de volume de poezie română şi universală…

Doar aşa Marian Drog reuşeşte să confere poemelor un climat inedit de reţinută jubilaţie a unui om care a pierdut totul spre a câştiga totul – („Bunule tată/ lasă-mă să fiu risipitor”) –: bucuria de a renaşte ca poet, de a impune un stil inedit, o biografie a unui om între oameni, prezentă în carte chiar dacă în chip aluziv. Marian Drog debutează precum Minerva, cea născută din ţeasta lui Jupiter, gata echipată şi înarmată, pentru jocul de-a viaţa şi de-a moartea, de-a iubirea (erotopaegnia???), de-a poezia:

„În lipsa ta umblu haihui încercând să mă agăţ de lumini dar golul nu se cumpără în căuşul palmelor cu arcuirea buzelor cu adâncul lacrimei în care cad// Golul ţi se dă singur “

„Oboseala de a fi” îl defineşte pe Marian Drog drept un practicant existenţialist şi totodată exorcist, un crepuscular neoromantic bântuit de trecerea timpului („atât de aproape de ultima replică a vieţii”), de aduceri aminte tip „Ora de seară în care se întâlnesc nimicul totul bucuria de a fi cu amărăciunea de a fi fost întotdeauna la fel”, dar şi de figura paternă alăturată în chip straniu iubitei (…):

„Tatăl meu care a spart lemne-vise în război citea mereu Scânteia în camera cu icoane refuzate spunându-mi să iau de femeie pe cea dintâi tu ai gândul liniştit degete lungi obraz de odaliscă şi îmi priveşti necontenit inima printre coastele nopţii pentru a mă întâlni cândva erou în devenire”.

Aceeaşi iubită pe care o invocă în Delir să-l primească „cu riscul de a-mi pierde capul”, căci doar pe marginea sânului ei i‑a auzit „ţipătul învierii”. Autorul nu pregetă să practice în egală măsura arta pentru artă (Vânătorul sinelui), oferind în chip firesc – nu degeaba pomeneam mai sus de Gherasim Luca –, texte expresionist-surrealiste amintind de Breton, Eluard, Picabia, Dali:

„Stăm într-o viaţă de miere linişte faţă de faţă cu liniştea atârnaţi la acelaşi pustiu eu pe jos tu pe-o cămilă de întors ce vers gătim astăzi cărui cuvânt mă închin ce moarte îmi oferi şi poate am să pot să ating capăt de pământ unde te mai naşti fără sâni”, ceea ce nu exclude estetismul barbian cvasi ermetic: „inelul adânc pupila mamei severe moartea de safir a fetei neîntâlnite dar pădurea greşită se retrage ca o felină şi lupii îi ling gleznele// mă întorc rugându-mă să înţeleg punctul de plecare”.

Marian Drog este un excepţional sensor al stărilor sufleteşţi proprii şi nu numai. Ca de pildă participarea sa la un oratoriu de Bach, cel mai probabil în străinătate. Climatul e unul gotic, frisonant, policrom-oximoronic spre fantasticul poesc:

„Sală de concert în formă de ureche, respiraţii catolice, se deschid câteva frunze de la galbenul transei la maroniul sângelui uscat între ele presată fecioara.// Cu pene de lebădă se cutreieră cu pene de corb se învinge.// Pe după catapeteasmă Bach continuă să cânte”

Poetul ce-şi face „loc cu coatele printre copilărie şi moarte. (…) printre depresii dedublând făcutul”, nu pregetă să interpreteze rolul prinţului danez, dându-i de veste iubitei sale Ofelia: „dragă să ştii de mine o sabie m-a înstrăinat de mâna cu care închinam paharul neştiutorului de mine. Marioneta devine un prilej de delir extrasenzorial, bine temperat estetic:

„Bucuria de-a avea marioneta din abisuri creponate îi spăl inima cu mirodenii stăpână stăpână zic dorul rămâne în amprente tu intri adânc în tăietura sorţii.//Eşti în viaţa mea un reuşit colaj sămânţa şi jocul eu vin cu norocul sorocul căderii în sfori”.

Versuri ce ne fac să acordăm circumstanţe atenuante unor tentative ale poetului, ce-i drept puţine, de a epata, unor stihuri descriprive, arborescente, unor duble adjectivări etc. Se întâmplă şi la case şi mai mari..

Esenţial este că majoritatea poemelor din există patria roz sunt scrise sub semnul oniricului, al surrealismului, al gratuităţii îngândurate, grave, al metaforei inedite, ce uneori se învecinează cu absurdul urmuzian. Poezia lui Marian Drog se înrudeşte cu cea a lui Virgil Mazilescu, ceea ce îl plasează în linia întâi a poeziei mileniului pe care tocmai îl traversăm. Nu ne lasă inima să nu oferim cititorilor acestei cronici, cel mai frumos poem citit de mine în acest an nefast, poem emblematic stilistic şi estetic pentru autorul acestei cărţi Există patria roz:

„Să ne întâlnim în holul unui gând pe ziduri apusul a lins varul speranţa unui joc unui dor tremură urâtul ca un moloz şi ca o frică pe tibii fac curse spectaculoase şobolanii cu care am trăit femeia din mine ţipă numele din spatele crucii se ghemuie în vise în frunzişul senzual păstrîndu-mă ar vrea stăpânul chinului.// Să ne întâlnim dragă pentru ultimele socoteli ale veninului curând voi pleca în patria roz “

Poezia lui Marian Drog nu oferă o virtuală lume locuită de zâne, nu pledează cauza frumuseţii absolute, ci pe cea a neputinţei de a despărţi semnele morţii de cele ale vieţii, non-sensul de sens, instinctele joase de aspiraţiile cereşti, fiinţa noastră ca microcosmos al unei realităţi inexplorate de fiinţa aflată la marginile unui univers dezmărginit. Căci arta şi poezia reuşesc să facă din noi persoane capabile să ne trăim propria solitudine, dincolo de fragile bariere ocrotitoare, autoamăgiri şi refuzul realităţii veritabile, în favoarea unei realităţi inexistente, susceptibile de a ne face şi mai singuri. Persoane capabile să-şi asume propria suferinţă şi chiar disperare, şi mai ales dureroasa dar şi entuziasmanta unicitate, îndepărtând orice balsamuri, paliative sau surogate. Poezia şi arta ne salvează de vid, căci ne sileşte să-l înfruntăm interiorizându-l, metabolizându-l. Ne călăuzeşte spre un centru, centrul pierdut ce se află chiar în noi, centrul lăuntric unde infimul se poate conecta cu imensul. Poezia şi artele sunt o neîncetată căutare a divinităţii pierdute.

[1] Marian Drog, există patria roz, Editura Brumar, Timişoara, 2020, 85 p.