LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

aporii ecopoetice

Cam orice volum de versuri[1], şi acesta nu face excepţie, pune o serie de probleme. Cum ar fi: trebuie ca poezia să placă? Ce anume din poezie se presupune că ar trebui să provoace plăcere? Ce spune, adică să cadă pe un segment al realităţii la care rezonez, sau să mă facă să rezonez la decupajul pe care mi-l propune din aceeaşi realitate, adică, în ultimă instanţă, cum spune?

E de natură (un cuvînt deja riscant) să neliniştească un astfel de titlu, dimpreună cu subtitlul său? Nu ştiu, însă intenţia sa nu pare să fi fost vreodată să ne liniştească, dimpotrivă.

O astfel de întreprindere, limpede, are în spate un proiect. Trebuie să identificăm/ reconstruim acest proiect, să-l evaluăm şi, mai departe, să evaluăm poezia în funcţie de el, sau putem face o separare, evaluîndu-le separat?

Bio- şi eco- reprezintă, separat şi împreună, două mantra puternice în marketingul zilelor noastre; nu sînt sigur că am înţeles sensul lui -charia, implicit, pronunţarea lui ch. Prezenţa lui -latru în contextul ‘ritual’ este de asemenea neliniştitoare; între eco- şi ego- stă doar trăsătura distinctivă [± sonor].

Citim pe coperta a patra (Andreea Pop):

„elimină fandoselile umane antropocentriste”.

Ne gîndim: poezia, oricum am lua‑o, oricum am defini-o, nu ţine de numitele fandoseli umane? Implicit antropocentriste, pentru că, deocamdată cel puţin, specia umană e singura producătoare de poezie; din nou, oricum am dezvolta ideea, poezia ia naştere în creier, în urma unor procese mentale, şi se comunică, pe diverse canale, altor fiinţe umane, cărora, virtual, le provoacă procese mentale similare.

Pe momentul producerii poeziei, fiinţa respectivă (să-i spun entitate?) se plasează, pentru oricît de scurt timp, într-o poziţie centrală, la fel cum îşi plasează publicul, iarăşi, oricît de restrîns, într-o poziţie similară. Și cum de altfel se plasează fiecare individ al numitului public în momentul în care vine în contact cu produsul respectiv. Dacă nu sîntem de acord cu asta – în fond, nimeni nu o cere – atunci renunţăm la poezie şi nu-i nici o pagubă: renunţăm şi la discuţia asupra poeziei şi gata.

Citim mai departe:

„O introducere convingătoare într-o posibilă poezie a viitorului”.

Revin: un astfel de viitor în care fiinţa umană, oricum am defini-o, nu mai are ce căuta, mai are nevoie de poezie?

Putem fi de acord că planetei acesteia i-ar merge la fel de bine, poate mai bine, în absenţa noastră. Întrevăd trei soluţii: să ne vedem de treabă ca şi pînă acum şi, ca efect secundar, să ne autoeliminăm. Sau, în ton cu ideea de progres, să ne vedem de treburile noastre cu din ce în ce mai multă eficienţă şi, la un moment dat, să ne autoeliminăm în mod violent – există deja mijloacele necesare. Sau, mai etic, cu condiţia s-o facem în masă, să ne dezbrăcăm (hainele ţin de fandoselile umane), să ne găsim un loc potrivit în natură, să luăm o creangă, să săpăm o groapă şi să ne culcăm în ea. Ori să ne culcăm pur şi simplu pe sol. Să ne aruncăm în apă şi să ne lăsăm în seama ei. Hipotermia, inaniţia, deshidratarea, posibilele traumatisme, paraziţii, microorganismele, diversele animale de pradă vor face restul. Și necrofagii vor duce totul la desăvîrşire.

Altfel, discutăm despre (încă o) retorică. Despre proiectul (poetic) ca un exoschelet de a cărui necesitate nu sînt convins. Despre un discurs care dă bine în contextul actual, dar nu schimbă nimic. Cum, în general, poezia nu schimbă nimic în ordinea realităţii

De aceea prefer chestii old school, cum ar fi Le bateau ivre sau Cutreierînd un ţinut care se-ntunecă repede şi se schimbă (Lars Gustafsson): o lume lipsită de om, fără să mă intereseze dacă e una postumană sau preumană, respectiv una în care omul e împins, nu contează cum şi de ce, la periferie, şi trebuie să trăiască cu asta.

De aceea îmi place solarpunk (rezervaţia):

„dâre din glod urmează labe târşâite// trei lupoaice năpârlesc la orizont/ de conturul focului de tabără// în decor moroii inseminează holograme/ castanietele nu mai bat// totul e pliat şi inscripţionabil/ doar foşnet de evantai// înmuguresc coroanele”.

Poezia nu se construieşte din cuvinte cheie. Nici măcar CV-urile, proiectele, rezumatele lucrărilor ştiinţifice. Doar că lumea noastră în criză cronică de timp a inventat această lectură şi, printr-un efect pervers, a transformat-o într-un mod de a compune texte. De aceea, vocabularul ar trebui să susţină construcţia poemului, cu care nu se confundă niciodată. Și tot de aceea, prefer să citesc în cheie suprarealistă (la nivelul imaginarului) sau ludică (oricît de atroce) anumite poeme, convins că e în avantajul lor.

Două exemple:

„păianjenii de apă goneau razele luminii artificiale/ catedrala epavă găzduia opt sute de specii de peşti/ algele demineralizate aveau camere montate în spori/ măicuţele urmăreau reproducerea apoi se scufundau/ purtau zale cu bile de plumb la gleznă curenţii marini/ făceau dragoste ce veşmintele lor lungi coloane minerale/ urcau de jur-împrejur astăzi rugăciuni mâine stalagmite/ când tălpile măicuţelor atingeau fundul epavei filtrele/ îşi înghiţeau vuietul şi plumbul se sublima devenea heliu/ atunci picioarele albe ţâşneau în sus se alternau rapid/ ai fi zis că-s mormoloci metamorfozaţi pe sfert/ că nu se opresc până nu se deşurubează materia” (clopot submarin)

şi:

„[tremurul ajuns/ singura energie cinetică/ respectând algorimii// [oxigenul părăsind/ plămânii învinşilor/ respectând algorimii// [cablajele subcutanate/ spurcând sângele/ respectând algorimii// [piloţii automaţi/ claxonând la unison/ respectând algorimii”.

Poate că totuşi ar fi cazul să ne amintim că natura, aşa cum ne raportăm la ea, e o invenţie a lumii moderne occidentale. Iar opţiunea existenţială şi cea poetică se suprapun doar arareori. Volumul de faţă e un pas spre joncţiunea lor.

[1] Mihók Tamás, Biocharia. Ritual ecolatru, Bucureşti, [frACTalia], 2020.