PRE-TEXTE
Constantin Dehelean
eseist, poet, Arad
Relaţia autor-operă, formă creativă interactivă...
Vorbim despre o eternă dilemă. Întrebăm: când autorul, care se adresează cititorului prin opera lui, se adresează într-o formulă creativă?, când, personajele pe care le „pune în scenă” autorul, sunt o prelungire a stării lui de creator?, când, personajele înseși, au suficientă independență „de mișcare”, și să fie ele înseși „direct interesate” de cel care intră, prin lectură în lumea lor?
Raporturile, aproape în spirit matematic – autorul/ opera literară; autorul/ personajele lui; autorul/ cititorul –, evident vizibile, generează pentru teoreticienii literari o hotărâtă dorință de explicare a creativității literare, atribuind autorului, chiar vieța lui, a „vieții creative” în sine, semne punctuale, nu numai teoretice. De multă vreme manifestările teoretice au subliniat cu asupra de măsură tendințele de explicare a operei prin aspectele ei imediate, dar și prin aspectele vieții creatorului. O dată cu comunicarea textului scris, autorul „reformulează” aspectele imediate ale vieții lui însuși. Ezra Pound definește, teoretic, fenomenul creației ca fiind „un complex intelectual și emoțional”. Venită din lumea romantică, ideea este nu doar o prejudecată care trebuie din, când în când, demonstrată.
Trecerea de la formulele clasice, obiective, la romantismul subiectivist, prin marja tranziției iluministe, a generat activarea subiectului și a subiectivității. Ieșirea din miezul obiectiv al clasicismului, din „impersonalizarea” rece a prototipurilor general-umane, și „instalarea” subiectivității, a priorității subiective, a proiectat o nouă formulă creativă: originalitatea. Noul canon romantic a pus în prim-plan individualizarea, nu respectarea mimetică a regulilor. Creația literară devine personalizată. Capacitatea creatoare, facultatea originalității, a imaginației, a pus imprevizibilitatea umană, în detrimentul regulei, a mimeticului, în primul plan. Omul, prin personajul creat (da creat!), se revoltă împotriva regulei. Expresivitatea, autenticul, personalitatea neliniștită, se află la originea artei literare romantice.
Scriitorul/ autorul clasic își punea între paranteze propria individualitate. Eul clasic era neutru, de o obiectivitate rece. Un fel de a fi abstract, un fel de a fi al tuturor și al nimănui. Lucru vădit mai ales în poezie și în creația dramatică. Romanticul este însă un exhibat, eul său este ireductibil. Opera literară devine non-convențională. Spațiul literar este acaparat de interioritate, de particular. Lirica și poetica devin sentimentale, confesive. Biograficul devine o categorie elementară, de bază, a valorii estetice.
Formula subiectivității creative specifică romantismului, a fost dată de Hegel: „interioritate absolută, iar forma corespunzătoare acesteia este subiectivitatea spirituală ca sesizare a independenţei şi a libertăţii”. În același timp, Alphonse de Lamartine poet romantic prin excelență, dar și mesager al subiectivității poetice, susținea că poezia trebuie să-l definească „mai mult sau mai puţin pe el însuşi”; poetul Meditaţiilor (1849) autodenumindu-se, în spiritul şi după sensibilitatea vremii, „tânăr, nepriceput, mediocru, dar sincer […] având suspine drept ecou şi lacrimi drept aplauze”.
Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, opera literară va reflecta interiorul eului auctorial. Acesta va da operei valența naturii subiective a sentimentelor acestuia. În epic, subiectul este receptacolul senzorial care se eliberează subiectiv prin scris. Autorul va genera opera ca formulă compensatorie; neîmplinirile comune, viața va deveni din ce în ce mai trepidantă, un fel de spațiu oniric al defulării. Fenomenele subiective din viața autorului devin punte de plecare spre atingerea dezideratului fenomenal: armonizarea cosmică între eu și univers. „Lumea e un vis, visul e o lume”, era înțelegerea pe care o avea Novalis definind procesul romantizării lumii. Romanticii nu se mai ancorau doar în exteriorul propriei experiențe, ei alambicau experiențe personale, informații livrești, sau istorii recognoscibile. Își dădeau seama că realitatea imediată, odată cu mitul clasic nu mai sunt suficiente. Iluzia, lumea din vis, insuficiența realității imediate, sunt pentru creația literară totuși necesare, dar nu și suficiente. Visul completează panoplia creativității. Mai târziu, romancierul modern Milan Kundera va afirma: „viaţa se află în altă parte”.
Privirea în interior, privirea în lumea visului, devin explorări noi. Zonele ascunse ale ființei sunt puse în lumină. Formele aparent pasive ale spiritului, precum reveria, contemplarea, sunt „puse în operă”. Granițele exterioare ale eului sunt eliminate. Resorturile intime, abisale sunt căutate, fiind puse în lumină.
Subiectivul formulat în opera literară ca originalitate auctorială devine obiect al propriei meditații. Poezia își reformulează actul creației. Eul liric se confundă cu sinele biografic. Acesta este eul care se expune, se comunică; acesta exaltă și exhibă fantasme. Sunt vizibile viziuni din registrele inconștientului. „Originalul se confundă în ultimă instanță cu originarul” (Mircea Martin). „Fiecare operă este „expresia unui suflet uman viu”, „fiecare cititor se străduieşte să citească mai degrabă spiritul unui autor, decât cartea, viaţa unui scriitor e cel mai bun comentariu asupra operei lui (...), fiecare poem e un trădător periculos al autorului” (M.M.).
Odată cu opera literară în sine, scrisă de marii autori romantici, critica și filosofia romantică jalonează, în discuții dinamice, problema biografiei și posibilitățile ei de afirmare. Sensurile operei sunt explicate printr-o prismă personalistă. Teoreticienii înșiși își recalibrează personalitatea estetică, aceasta definindu-se în formule care accentuează reflectarea narcisiacă. Opera literară este o rezultantă artistică a unor experiențe esențiale, livrești ale eului biografic.
Toate acestea duc la o altă caracteristică a operei literare: literatura devine un document pentru reconstituirea profilului creatorului. Proliferează portretele literare, critica biografică. Autorul este tratat asemenea unui personaj istoric, iar opera sa devine un document de epocă (limbă, moravuri, ideologie, psihologie). Personalitatea autorului se suprapune peste personalitatea personajelor create. Indivizii, personalitățile create prin opera literară, devin pionii reprezentativi (ideologic și psihologic) pentru mediul real din jurul autorului, sau virtual din jurul personajelor. În cultura română s-au avansat aceste criterii în tratarea monografic-biografică a unor critici precum George Călinescu, Șerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, ori Mircea Martin sau Nicolae Manolescu, ori Eugen Simion.
Biografia autorului, cercetarea ei în contexul studiilor literare, modelează creativ arta literară. Studiul acesteia, documentele colaterale (scrisori, mărturii autobigrafice, declarații, confesiuni, alte adevăruri spuse sau scrise cu accentuat caracter autobiographic), constitue ceea ce mai târziu se va numi critica genetică. Descrierea și explicarea operei literare prin personalitatea autorului generează formule care se încarcă dens cu o anume originalitate care stabilește o relație de cauzalitate între creator și creația acestuia. Mai târziu, lanțul cauzalităților reciproce a influențat evoluția ideilor despre actul creației, în special problematici care mai târziu vor determina poziționări interesante în teoria literaturii.
Determinismul în critica literară, ilustrat de Hypolite Taine, a generat furtuni puternice în abordarea comentariului critic al operei literare. Comentariul pasionant și spectacular a devenit deseori periculos și fragil. O anumită poziționare generalizantă a devenit prea reductiv-generalizantă. Saint-Beuve îi reproșează lui H. Taine tocmai acest risc al spectacolului livresc, tocmai cu scopul de a reforma raportul autor/operă pentru susținerea priorității operei în fața autorului ei. Timpul și spațiul în care a trăit și a creat autorul sunt forme ale unui avans istoric în raport cu timpul și spațiul în care evoluează personajele în subiectul operei literare. Ezra Pound afirma în acest sens: „Este clar că nu trăim toţi în aceeaşi epocă”.
Abordarea operei literare și a autorului ei, într-o gamă deterministă, nu restrânge imaginaţia la o facultate reproductivă, ci, dimpotrivă, construieşte o lume posibilă, a coexistenţei spaţiilor culturale, a fuzionării secvenţelor temporale. Demersul determinist evoluează pe o gamă a unui pozitivism accentuat. Școala critică franceză, a avut rolul ei în fundamentarea relației strânse dintre autor și opera sa. Marxismul, a instituționalizat, forțat și vulgar, în secolul XX relația obiectivă dintre aceste două componente ale creației literare. Totul a generat într-un fel de sociologism vulgar, considerat mai târziu o eroare teoretico-critică.
Critica actuală disociază, însă, personalitatea artistică de cea biografică. S-a reușit debarasarea de modelul restrictiv, determinist, în opera literară se abordează de fapt profunzimile estetice și morale în detrimentul „feței insipide a poetului”. Ba, mai mult, G. Flaubert susține ca „Artistul (...) să facă aşa încât posteritatea să creadă că n-a trăit”, să lase personajul/limbajul să vorbească.
Romanticii ocolesc simplismul problemei biografice. Ei vor afla devreme că sinceritatea poetică poate deveni un clișeu literar, un artificiu, o poză a unei autenticități jucate. De aceea cititorul va risca să „ofere” generos o simpatie care nu întotdeauna se va suprapune pe originalitate. De multe ori romanticii supralicitează sinceritatea poetică, aceasta devenind un clișei literar. O poză asumată artificial, intimismul, „se deschide” prea generos cu scopul de a se stârni simpatia cititorului.
Poeții moderni (americanii Robert Frost, Robert Lowell, John Berryman, sau optzeciștii români) se disociază de sinceritatea romantică. Chiar dacă emoția se convenționalizează, trăirile se estetizează. Dar biografismul devine o componentă estetică, cititorul actual va parcurge textul firesc, evenimentele din cotidian vor invada poezia. O vizibilă disjuncție între stări, trăiri, emoții decompensate din biografia autorilor este purtătoarea unei chei canonice a poeziei actuale. Într-o măsură mai mică sau mai mare același lucru se petrece și în proză. Democratizarea actului de creație fac ca emoțiile eului artistic (spiritual, metafizic) să nu mai fie obligatorii, nimeni nu mai verifică nimic, existând într-o mișcare brauwniană eul empiric al autorului. Cu toate că nu trebuie negat faptul că între viață și operă n-ar exista nici o relație.
Absolutizările sunt insane, soluțiile extreme sunt nerelevante. Și totuși stăruie poncife transistorice pe care nu le putem ignora: „Operele cele mai importante sunt cele despre ale căror autori nu ştim nimic sau aproape nimc”, sau „Madame Bovary c’est moi” (G. Flaubert), „Omul corporal şi vizibil nu este decât un indiciu prin care studiem omul invizibil şi interior” (H. Taine).
Studii care vor limpezi mai mult cele spuse mai sus:
Călinescu, Matei – Aspecte literare, EPL, 1965, „Gânduri despre critica literară”, p.328-333
Cornea, Paul – Introducere în teoria lecturii, Ed. Polirom, 1998
Eco, Umberto – Lector in fabula, Univers, 1995
Eliot, T.S. –Eseuri, Ed. Univers, 1974
Genette, Gérard – Figuri, Ed. Univers, 1978
Manolescu, Nicolae – „Posibil decalog pentru critica literară”, în „România literară”, nr. 18, 2003
Martin, Mircea – Singura critică”, Ed. Cartea Românească, 1986
Petrescu, Ioana Em. – „Eu, cititorul”, Portret de grup cu I. Em. Petrescu, Ed. Dacia, 1991
Poulet, Georges – Conştiinţa critică, Ed. Univers, 1979
Wellek, René – Conceptele criticii, Ed. Univers, 1970
Barthes, Roland – Romanul scriiturii, Univers, 1987
Baudelaire, Ch. – prefeţele autorului la Florile răului, ediţie Chişinău, 1991
Benn, Gottfried – în revista „Secolul XX”, nr. 7/ 1969
Friedrich, Hugo – Structura liricii moderne, Univers, 1998
Manolescu, N. – Lecturi infidele, EPL, 1966
Marino, Adrian – Dicţionar de idei literare, Eminescu, 1984
Muşina, Alexandru – Paradigma poeziei moderne, Leka Brîncuş, f.a.
Nemoianu, Virgil – Îmblânzirea romantismului, Minerva, 1998
Ortega Y Gasset, José – Dezumanizarea artei, Humanitas, 2000
Rimbaud, Arthur – Scrieri alese, EPLU, 1968