Bibliotheca universalis
Sursa foto: fr.wikipedia.org/ wiki/ Yves_Namur
Yves Namur (n.1952, Belgia) este editor, poet şi academician belgian. A publicat în jur de patruzeci de volume, iar în colaborare cu artişti plastici a mai realizat douzeci şi şase de cărţi de artist. Poemele sale sunt traduse în cinsprezece limbi.
Opera sa a fost recompensată cu numeroase premii dintre care: Premiul Robert-Goffin, Premiul Louise Labé, Premiul Tristan Tzara, Premiul Jean-Malrieu, Premiul literar al Comunităţii franceze, Premiul internaţional Eugene Guillvie pentru întreaga creaţie, Premiul Mallarmé.
Este membru al Academiei Regale de Limbă şi Literatură franceză din Belgia de peste 20 de ani, iar din 2019 preşedintele ei, şi al Academiei Mallarmé din Franţa.
Poemele lui Yves Namur din Cartea celor şapte porţi, Cartea aparenţelor, O pasăre s-a aşezat pe buzele tale au inspirat compoziţii muzicale compozitorului francez Lucien Guérinel. Cartea celor şapte porţi a fost tradusă în română de poetul şi traducătorul Valeriu Stancu în 2004.
Doina Ioanid a tradus şapte poeme din Une trace scintille dans le vide/ O urmă scînteiază în hău şi câteva din La tristesse du figuier/ Tristeţea smochinului.
Tristeţea smochinului[1]
*
Pe pervazul ferestrei,
Un deget lunecă uşor prin pulbere.
E-aproape ca o rană veche
Ce se deschide din nou,
Ca o inimă mâhnită,
Ca un văl ori cerul-de afară ce se rupe
În două părţi egale.
Dar numai dacă pândeşti
Îţi va fi dat să vezi un cuvânt de poet
Înăuntru,
Da,
Învaţă să vezi lucrurile ce nu se văd,
Învaţă mai ales să le iubeşti.
*
Nu sunt în realitate
Decât al umbrelor umil şi supus slujitor,
Cu ele păşesc,
Cu ele alerg când trebuie să alerg
Şi mă opresc când ele se-opresc.
Mănânc,
Adulmec şi dorm precum câinii:
Mereu la picioarele lor şi numai c-un ochi.
Uneori mi se-ntâmplă să visez altă viaţă,
Dar asta-i o altă poveste.
*
Un om sapă o groapă:
Osteneală şi tristeţe-n ea să-ngroape,
Ca alţii, zice el, niciodată să nu le cunoască
Ori să facă vreodată un lucru aşa de cumplit.
Un altul sapă la fel alături de el.
Aşa
Crede că poate uita până şi propriul lui chip
Ori poveste.
Un al treilea nici măcar nu se mişcă,
Atât de inutile i se par gândurile neînsemnate
Şi poemele noastre fără real temei.
*
Spune-mi,
Cum să vorbeşti de tristeţea smochinului?
Cum să vorbeşti drept,
Fără să trezeşti vreodată cea mai mică bănuială
Ori cel mai mic regret,
Fără ca pasărea să o trezeşti
Ori fructul ce se coace încă înăuntru?
Cum să vorbeşti
Ca lucrurile astfel zise să fie chiar
Ce în realitate sunt?
N-ar fi mai înţelept pentru poet să tacă,
În umbra arborelui să se-aşeze
Ori mai bine încă
În umbra umbrei sale?
*
Ştim cu adevărat
Câte pietre-n vid au fost aruncate
Şi câte în rumoare-au fost abandonate,
În ploaie ori în negrul noroi al fluviului?
Nu prea repede-am uitat
Că pietrele precum noi azi vorbeau ?
Că un trecut şi-un viitor aveau
Şi-un suflet ca al nostru,
Că doar erau
Ceva din noi, oarecum noi ?
De ce uitat-a omul toate
Aceste lucruri simple ale vieţii ?
*
Câţi mai sunt,
Oameni care stau în noaptea aspră şi rece
Şi-aşteaptă cu răbdare fântâna să se umple
Ori să sece cu totul de pietre
Şi de apa ei tulbure?
Care-aşteaptă
Visele să se-mplinească ca o smochină, zic ei,
Ori ca o coajă de nucă,
Care-aşteaptă-n tăcere
Găleţile toate cu vin nou să se umple
Ori doar cu promisiuni
Ce se vor ţine ori nu se vor ţine poate?
Dar de fapt:
Cine sunt oamenii aceştia îngenuncheaţi?
Şi ce-aşteaptă cu-adevărat de la mine, de la lacrimile mele
Şi de la norii ce fără tihnă poemele toate-mi străbat?
*
Adorm uneori visând
Că pentru mine nimic altceva nu-nseamnă-a trăi
Decât singur să fiu în sfârşit şi despuiat în faţa oamenilor
Ori a poemelor mele.
Mai bine-nţeleg atunci unele lucruri:
Cum e realitatea cuvântului tăcere,
Consistenţa cuvintelor nor, iubire, ştergere
Ori gânduri obscure.
Şi-atunci când mă trezesc
Şi totul lunecă şi neoprit se-afundă-n
Adâncul visului
O suferinţă fără margini mă cuprinde,
Şi-atunci înţeleg ce vor cu-adevărat să spună cuvintele
Nu sunt nimeni.[2]
*
Dar când aşadar veni-va ziua aceea
Pe care prietenul meu o numeşte ziua fără nimic[3]?
Poate trebuie pentru asta
Uneltele vechi să-mi îngrop chiar în fundul grădinii,
Cu gândurile-mi tulburi, săptămânile-mi prea pline
Şi frica mea de-a trăi?
Poate-i nevoie
Să-mi golesc toată casa?
Poate-i nevoie s-aştept
Să se-oprească ploaia în cărţile mele
Ori ca iubirea să nu-i mai facă pe oameni să viseze
Când pe atâţia alţii îi face să sufere?
Poate că-n toate astea e calea
Ca să intru o dată măcar în ziua fără nimic.
*
Oriunde
Mă uit:
La fel e mereu,
aceleaşi greutăţi, aceleaşi imposibile trude,
aceleaşi tulburări, şi-aceleaşi învârteli viclene
Şi inutile.
Dar există cu-adevărat materie de poezie?
Căci ştii de mult timp:
Poezia nu-i tocmai o afacere[4].
E ca ciobanul fără de oi,
Căruia i-ai zice:
Du-te şi paşte-ţi cuvintele altundeva,
Pramatie de fals cioban [5]?
(Août 2010)
*
Vreau de-acum
Să rămân să-aştept pulberea,
Aşa cum aştepţi un mic miracol,
Un pelerin himeric ori doar ploaia,
Aştept pulberea.
Poemul meu, îţi spun, ar putea bine să-nceapă aşa,
Căci uneori nu ştii de fapt de ce scrii una ori alta
Dar scrii orice-ar fi,
În ciuda mierlei,
În ciuda ploii ce pătrunde-acum în casă,
Fără voia mea şi-a oamenilor ce nu vor înţelege niciodată nimic
Din aşteptările smintite ale poeţilor.
*
Lasă-mă să-ţi mai vorbesc de pulbere :
De cea din inima amanţilor fără poveste reală,
De cea care-ncurcă gramatici
Şi discuţii interminabile despre orice regulă,
Şi de aceea de care nu eşti mândru
Pentru că regrete acoperă şi proaste-obiceiuri.
Lasă-mă să-ţi mai vorbesc de pulberea
Din care faci munţi de minciuni
Ori de poeme,
Pentru că trebuie desigur să vorbeşti de ceva
Ce câteodată rimează
Şi uneori cu nimic nu rimează.
*
Spune-mi: să nu te gândeşti la nimic.
Şi s-o spui sincer într-un poem,
E chiar util?
Toate lucrurile acestea sunt raţionale şi pot fi spuse
Atunci când deja o ploaie obscură
Cade pe oameni şi pe acoperişul casei tale?
Spune-mi,
N-ar fi mai bine să-ţi laşi îndată poemul,
Cum un fermier îşi lasă ogorul obosit
În voia cerului şi-a păsărilor,
N-ar fi bine
Să mergi în sfârşit cu oamenii,
Cu tristeţile, cu patima lor de-a trăi ori muri,
Cu casele lor goale ori pline?
Spune, poetule,
Ce vrei să faci acum din poem,
Din măruntele tale afaceri
Şi din povestea cu ploaia de care mereu vorbeşti?
*
Mai spune-mi:
Ce diferenţă-i între un poem
Şi leul înaripat pe tavan pictat?
Unul şi altul nu se-asemănau
Când liber pe pajişte-alergau?
Când, obosiţi, se priveau
Ori aceeaşi apă de fântână sorbeau
Ori a oamenilor tristeţe?
Şi nu-s amândoi asemeni cu tine
Ce culegeai nepăsător lacrimile îngerilor
Şi gura uşor amară-a nebunei?
(Biserica din Fonday, Alsacia)
*
În tristeţea smochinului
Mai trăiesc bărbaţi şi femei
Cu suflet chinuit şi viaţă
Deja arsă.
Sunt ca oile fără cioban,
Care nu mai aşteaptă nimic, nici viaţă
Nici moarte,
Nici măcar pământul ce li s-a promis.
Tot ce mai speră-i să nu ne tulbure acum prea mult.
Traducere:
Sonia Elvireanu
[1] Yves Namur, La tristesse du figuier (Tristeţea smochinului), Letttres vives, 2012. Premiul Mallarmé în Franţa.
[2] Fernando Passoa, Je ne suis personne (Eu nu sunt nimeni).
[3] Israël Eliraz, La porte rouge (Poarta roşie).
[4] Jean-Claude Pirotte, Le couloir magique (Culoarul magic).
[5] Andre Schmitz, Les prodiges ordinaires (Minunile obişnuite)