CRONICA LITERARĂ

Andrei Mocuţa
poet, prozator, traducător, Arad

Supernova

Criticul și istoricul literar, redactor-șef al unei importante reviste literare[1], scrie jurnalul unor crâmpeie de viață fără să apeleze neapărat la date reale. O proză a existenței și așteptării scrisă fără formalități, cu sau fără prejudecăți, dar după un anumit tipic, propriu, original. Autorul înscenează ceremonii ale (pe)trecerii timpului, trăit alături de personaje care îl bântuie sau care sunt ele însele bântuite de propriile spectre ori de neajunsurile tehnicii moderne, cum este cazul primei proze, Îngrozitoarea crimă de pe strada Oracolelor, de un umor și absurd de situație desprinse parcă din schițele lui Daniil Harms:

„Din furia care urca în el ca lava unui vulcan, îl smulse soneria de la intrare. Nu era nevoie să se uite pe vizor. Ca niște lasere, ochii săi îl văzură prin ușă pe Mark Zuckerberg. Singur, fără bodyguarzii cu care umblă de regulă oamenii foarte bogați, însă nu încăpea nici o îndoială: în fața ușii de la intrare zâmbea protocolar chipul de tocilar cumsecade al stăpânului Facebook. Se repezi, deschise larg ușa, cu o mișcare violentă și, cu o forță dublată de exasperare, ca un sicar, înfipse adânc futacul, cu care mai înainte își curăța pipa, drept în inima mogulului mediatic. Precis, fără să-i tremure mâna, exact unde trebuia. Zuckerberg privi înmărmurit agresiunea, ca un spectator luat prin surprindere de desfășurarea piesei, fără să priceapă nimic, apoi căzu fulgerat, în pragul ușii, horcăind și zvârcolindu-se spasmodic. Nu pentru mult timp.”

E aspru cu sinele său narativ și cu ceilalți, temeinic în căutările sale, precis și atras de plasticitatea formelor vieții. Proza sa e impregnată de mișcarea felliniană a cadrului și a modului de oglindire a vieții după principiul ridendo castigat mores. E un căutător al detaliilor mărunte, al cusururilor și al legăturilor tainice pe care le proiectează spre propria creație. Și spre cei din jur. Cu un aparat de filmat bine reglat și cu o rigurozitate dobândită de-a lungul uceniciei de cronicar literar, el pune în scenă viața lumii și propriul orizont de încordare și așteptare, așa cum procedase și în critica de serviciu. Deși copleșită de melancolia și plictisul omului abandonat în vârtejul tranziției, scriitura rămâne mereu senină și incitantă:

„În cele din urmă, aroganța neofitului a biruit-o pe cea a maestrului. Mauricius se ridică de la masă și rosti tare, ca să-l audă și alții: „Bă, Paragină, fac pariu că nu mai ești capabil să mai faci o expoziție în viața ta. Nu mai poți desena nici măcar un timbru. Te-ai scofâlcit, bă, ca stelele alea pitice… Uite, declar aici public, în gura mare, de față cu toți prietenii, că dacă tu faci o expoziție personală în mai puțin de un an de acum încolo, eu îmi adun volumele în fața Muzeului Generațiilor, le dau foc și nu mai scriu niciodată poezie.” La drept vorbind, volumele respective nu erau așa de multe ca să poată întreține un foc: trei plachete, «lame de ras» (cum numea Nicolae Breban cărțile de această factură), însă sfidarea era prea fățișă pentru a mai putea fi escamotată.”

Titlul cărții, deși trimite la astrofizică, nu este un tratat ca atare și nici vreun roman science fiction, ci o întreagă paletă de portrete ale unor pseudo literați, dulci naivi într-ale condeiului, desenate, uneori retușate și de cele mai multe ori îngroșate, caricaturizate, dar recognoscibile în ciuda efortului prozatorului de a le masca sub pseudonime (aici mă refer la povestirea Rezidentul, unde am recunoscut unele chipuri literare timișorene, precum și librăria locală „La Două Bufnițe” redenumită caustic „La trei coțofene”). Ele sunt Stelele pitice care încearcă să orbiteze cu o încăpățânare duioasă și ridicolă în jurul literaturii cu „L” mare, dar cumva sunt mereu respinse de forța ei gravitațională, precum magneții cu poli opuși.

Umorul se ține scai de firul întâmplărilor și îl incită pe cititor să pătrundă în acest univers. Se observă un alt mod de a trata imaginarul românesc, o altă frământare a aluatului epic, cu alte ingrediente și cu alte mijloace. Cu un alt duh ce îl suflă pe chipul personajelor ridiculizate și plăsmuite din neantul valah. Avem opt ficțiuni relaxate, dar și caustice, cu un umor fin și valențe de dramă umană, uneori de tragedie burlescă. Vocile personajelor se împletesc într-un fir epic ce dezvăluie mecanismul unei lumi întoarse pe dos. Numele lor sunt și ele demne de un univers à rebours: Paragină / Ruini (cu accent pe primul „i”), Ciornei, Cheșcuț, Kargol (Car Gol), Bacalaureus (cel mai fidel prieten al... literatului), Spiridonicu, Gogonel, Mistrețu etc. Ele, vocile, recuperează o întreagă istorie literară minoră, prin faptul banal și prin evenimentul brut al vieții de fiecare zi:

„A spune că intrase dihonia între ei însemna a spune prea mult și prea puțin, și mai ales echivala cu o escamotare a adevărului: în fond, când, în ce epocă istorică, s-au înțeles scriitorii între ei ca îngerii? Totuși, în alte timpuri, neînțelegerile, vanitățile personale sau vorbele mai în răspăr erau răscumpărate de seriozitatea creației, a scrisului. Acum, părea că unii nu mai știu, brusc, să scrie, ci doar să treacă drept scriitori. Calitatea literaturii pe care marele critic o servea cu prestigiul, cu experiența, cu timpul și chiar cu sănătatea sa, îl îngrijora serios, deși continua să afișeze același optimism dintotdeauna și nu dezarma niciodată, nici când părea totul pierdut”

Între textele de satiră, parodie și umor din ultima parte a volumului, iese în evidență Manuscrisul austriac. Aici simțim toată capacitatea imaginativă a unui prozator care caută farsa, soluțiile ironice și uneori absurde pentru a delimita valoarea artistică de cercul de grafomani măcinați de orgolii ridicole și rivalități de gașcă. Desigur, orice asemănare cu realitatea fiind pur întâmplătoare.

[1] Răzvan Voncu, Stele pitice: opt ficțiuni, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2022, 190 p.