CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
prozator, eseist, Deva

Parcul regăsirilor[1]

Mi se pare ingenioasă şi productivă ideea doamnei Dana Gheorghiu de a‑şi amplasa lumea noului său roman – Colonada – în arealul unui parc fabulos, conceput profesional în urmă cu vreo două sute de ani ca parc dendrologic şi devenit topos integrator al tuturor atracţiilor care au adus cândva celebritatea – azi defunctă – a Băilor Buziaş: Cazinou cu cele aferente, restaurant, cofetărie, terase, sală de bal, Băile Feruginoase, izvoare minerale, hoteluri şi vile cu istorie, ştrand. Toate astea unite prin Colonadă, culoar acoperit din lemn traforat, lucrată de dulgheri austrieci, loc de promenadă pe orice vreme, mai lung decât cele din Karlsbad/Karlovy Vary şi Baden‑Baden, care face (încă) legătura nu doar între izvoarele terapeutice şi celelalte puncte de interes ale Băilor, ci şi între oameni. Din Colonadă, se răsfiră desigur, alei şi cărări, tot mai romantice pe măsură ce pătrund prin desişul arborilor şi vegetaţiei care întreţin, odată cu puritatea ozonată a aerului, aura tainică a Parcului, cu legende, printre care şi cea a fantomei unei femei în alb, care însă nu se arată oricui...

Acesta e locul unei revederi colegiale a unor foşti liceeni, băieţi şi fete, de prin anii '70, care, la revederea la un deceniu de la absolvire, hotărăsc să se regăsească şi când vor avea 50 de ani. De ce tocmai la Buziaş? Pentru că una dintre colege ajunsese medic balnear acolo şi se ocupase de organizare, dar şi fiindcă printre colegi existau unii cu aderenţe afective ale locului şi istoriei sale. E de admirat curajul Danei Gheorghiu de a se angaja în concepţia unui roman cu un număr de personaje aproape cât al unei clase, bine personalizate, cărora le acordă aceeaşi atenţie şi reuşeşte performanţa de a nu le pierde pe drumul lung de vreo 450 de pagini. Ele reprezintă, de fapt, generaţia „tranziţiei”, al cărei numitor comun e corect surprins în câteva tuşe esenţiale:

 „Părinţii lor prinseseră războiul. Iar ei crescuseră îndârjiţi. Cu obişnuinţa cozilor unde erau trimişi, de dimineaţă, cu cartelele în mână. Călcându‑se uneori pe picioare. Îmbrâncindu‑se şi vociferând. Dând din coate, pentru a ajunge în faţă, spre a apuca bucăţica mai bună sau măcar o parte din ea. La rândul lor, au fost înjuraţi de alţii. Bruscaţi, agresaţi, bumbăciţi. Luaţi la pumni, încât înainte de a fi capabili de ripostă, mulţi exersaseră «arta fugii». Nu era o fugă laşă, ci una impusă de conjunctură [...] Liceeni fiind, privaţiunile se mai diluaseră. E drept, nu pentru toţi, dar pe ansamblu vieţile, lor cunoscuseră o anumită ameliorare. Dacă, într‑un final, existase ceva care să‑i lege fusese tocmai dorinţa comună şi nemărturisită multora de a se ajunge. De a deveni «cineva», aşa cum le repetaseră, nu de puţine ori, părinţii.”

Acestea sunt, aşadar, personajele care se revăd, după ani, la mijlocul drumului vieţii, iar momentul e puternic marcat de diversitatea reacţiilor afective şi de resurecţia bruscă a amintirilor. E de observat aici că romanul se remarcă şi prin câteva scurte digresiuni eseistice pe diverse teme, introduse la modul à‑propos de, unele cu discrete rezonanţe poematice, cum e şi, în cazul de faţă, cea care‑i suscită Danei Gheorghiu tentaţia unui fermecător excurs în căutarea enigmaticei geneze şi protecţii a amintirilor:

 „...Aducerile‑aminte pot fi resuscitate şi de un fir de lumină, strecurată pe sub o uşă; de formele ciudate ale câtorva nori alunecând pe boltă, sau de cochilia subţiată a unei scoici, păstrată, ani în şir, într‑o vitrină. Ori de mersul cuiva, asemănător cu al altcuiva. Uneori modulaţia unui glas, aproape identic cu timbrul altei voci, te poate tulbura. Alteori, revederea unei bănci dintr‑un parc şi, nu o dată, imaginea unei străzi, unde ţi se pare că «ai mai fost» cândva, îţi vor aduce în minte chipurile unor oameni care au însemnat ceva în viaţa ta.”

De‑a lungul celor două zile în care foştii colegi îşi petrec revederea, amintirile lor se resuscită într‑adevăr la orice stimul, personajele romanului sporind astfel episodic şi cu „chipurile unor oameni care au însemnat ceva” în viaţa lor. Se conturează astfel o reţea complicată, bazată pe reciprocitate, de evocări, confesiuni, reacţii emoţionale spontane, tandre sau resentimentare, dar şi de reflecţii specifice vârstei actuale şi mai ales ireversibilului proces al devenirii. Pentru că şi involuţia tot devenire e, iar ei/ele percep la actuala vârstă, insinuarea inexorabilului:

 „Pentru fiecare dintre noi există un liman. Posibil să ne îndreptăm într‑acolo, fără s‑o ştim. Importantă e călătoria. Și modul cum o parcurgi. Eşuând sau dimpotrivă. Nimeni nu te poate învăţa. Iar în final, după ce‑ţi vei fi dăruit toate resursele afective şi ei te vor fi părăsit pe rând [...] să percepi prefacerea. Să simţi cum te schimbi. Cum te fragilizezi, cum te înduioşează anumite gesturi, de atenţie faţă de tine. Să te uimească şi să te emoţioneze, de nu chiar să jinduieşti după ele!”

Evident, din toate aceste reflecţii, atribuite plauzibil unora sau altora dintre personaje, se poate decripta însăşi viziunea existenţială a autoarei, cu toate certitudinile şi îndoielile sale. Un roman vorbeşte întotdeauna despre cel care l‑a scris. Cu sau fără voia acestuia. Colonada este concretizarea, poate subliminală, a aspiraţiei spre defulare a unei autoare aflată într‑o escală problematică. Iar împrejurarea e cu atât mai interesantă cu cât implică şi cititorul, mai ales când se află în situaţii similare, dar nu numai atunci, provocându‑i propriile reflecţii asupra celor ce i se revelează de sub convenţiile artistice. Doamna Dana Gheorghiu nu e o diletantă, cunoaşte foarte bine toate secretele prozei beletriste şi este o virtuoză a suspansului, a trucului amânării pentru sporirea tensiunii. Structura romanului d‑sale e relevantă pentru modul în care îşi distribuie prezenţa în personaje, la început ezitant, iar în partea a doua, cea a banchetului – punct culminant al unui roman fără „acţiune” în accepţia curentă – prin exaltare frenetică, între disperare îndelung tăinuită şi speranţă erodată de îndoială într‑o resurecţie a tonusului vital, afectiv, social.

Colonada se vădeşte un roman cu o structură atent elaborată, în vederea devoalării evoluţiei stărilor sufleteşti ale unor personaje obligate să se reevalueze reciproc, dar să se şi autoreevalueze cu ocazia unei revederi târzii. Prima parte – Preambul‑ul şi capitolele Aşteptarea, La ştrand, Camera Iolandei – este una a tatonărilor, uşor ezitantă, cu reflecţii intime, cu dialoguri încă nu întotdeauna semnificative. O fază a încercării fiecăruia de readaptare la codul juvenil al camaraderiei. Dana Gheorghiu dă aici o atenţie prioritară „fetelor”, atât când schiţează portrete, cu atenţie specific feminină la vestimentaţie –

„Nora, grăbită: trandafir alb, superb, prins la rever, aer festiv. Taior turcoaz, croitor de mare clasă, întins până la refuz peste formele‑i opulente. Sânii, fesele şi abdomenul sunt cele dintâi care se impun, provocatoare, vederii. Totuşi nu e dizgraţioasă [etc.]” –

 cât şi atunci când le urmăreşte retrospectivele intime, nemărturisite, generate de această revedere:

 „Nici măcar nu se încumeta să contabilizeze câte anotimpuri şi câtă distanţă se interpuseseră între ele, în ultimii ani, cu toate că nici una dintre ele nu părăsise oraşul! Îşi consumaseră existenţele în paralel. Câteodată se mai intersectau, fie pe o stradă, fie într‑un magazin, în faţa unor rafturi ce etalau «oferta zilei». Alteori, mult mai rar, în foaierul vreunei săli de spectacole [...] – la asta să se rezume totul? se întrebau răzvrătite. Cu alte cuvinte, la aceeaşi rutină tâmpită, cotidiană, căreia, însă, va trebui să‑i pună capăt!”

În atmosfera de aşteptare a petrecerii propriu‑zise, fluxul narativ e lent, uneori uşor fastidios, întrucât excedat de verbiaj, devenind, în schimb, foarte activă tensiunea aşteptării, care se transmite şi cititorului. Pentru ca în partea a doua, cum se poate deduce încă din titlurile capitolelor – Banchetul, Colonada, Parfumul, Remember, Forever young – epicul să se precipite până la frenezie. O idee interesantă e introducerea unui nou personaj care, deşi episodic, devine dominant prin intuiţia psihologică cu care manipulează întreaga adunare. Tonny, dj‑ul, îşi dă seama imediat de starea de spirit a mesenilor şi dirijează reprizele de dans prin selecţia, intensitatea, ritmul, textul hiturilor din vremea tinereţii lor, reuşind să inflameze euforic atmosfera şi să declanşeze un nou val de rememorări, unele remarcabile prin fineţea detaliilor. Cum ar fi, bunăoară, sfiala primelor apropieri, ocrotită de întunericul unei săli de cinema:

 „Sabin o luase, prevenitor, de mână, o umpluse de o bucurie aparte: calmă, încrezătoare, conţinând în ea germenii unei promisiuni delicate şi ferme deopotrivă. Devenise în acele clipe şi în cele o sută douăzeci de minute următoare pe de‑a‑ntregul a lui. Se simţea ocrotită doar printr‑o simplă strângere a mâinii. Prin împletirea caldă şi puţin lipicioasă a degetelor. Și‑l socotea ca fiind cu totul al ei! În acea semiobscuritate, printre atâţia alţii, în sala arhiplină, împărtăşeau o intimitate neştiută, străină celor din preajmă.”

Apogeul exaltării muzicale colective l‑a marcat hitul Forever young, brand al tinereţii lor, care este şi un reper temporal pentru înţelegerea atmosferei şi conţinutului ideatic al romanului. Dana Gheorghiu recurge, de altfel, nu doar o dată, chiar şi prin mici digresiuni, la filmele sau muzica acestei generaţii – Ghepardul, La Strada, Doctor Jivago, Elvis Presley, „Alphaville”, care lansase în 1976, chiar Forever young... – devenite în roman repere temporale ale actualelor nostalgii reactivate de revedere, dar şi surse de potenţare ale unei anumite atmosfere. Atmosfera are un rol important în Colonada, iar Dana Gheorghiu are o vocaţie aparte pentru crearea ei, mai ales când e vorba de trecut:

 „Era un timp încă al tabieturilor, desluşi mai târziu, al deprinderilor colocviale. Un orologiu, o pianină, un serviciu de cafea din porţelan fin şi câteva sfeşnice şi tăvi de argint îl puteau defini. Prin ele încă mai trăia o lume. Ochii curioşi ai copilului le cercetaseră nu o dată şi reţinuseră frumuseţea. Și calmul, şi pedanteria vieţii de altădată. Fără să realizeze pe loc, însă purtând‑o cu sine. Îndrăgind‑o, la maturitate, şi percepând‑o ca pe un parfum discret, a cărui sporadică adiere mai putea să reînvie amintiri şi miresme. Redesenând chipuri pierdute...”

Toate aceste calităţi sunt şi mai evidente în partea a treia a romanului – capitolele A doua zi, Vizita Împăratului, Memoria imaginilor, Acceptarea – când, uşor epuizaţi după banchet, cu perspectiva iminentei despărţiri şi recăderi în rutina cotidiană, foştii colegi străbat parcul, ocazie cu care li se descoperă trecutul „staţiunii”, având ca focar evocativ vizita Împăratului Franz Iosif cu prilejul unor manevre militare în împrejurimi. A fost acela un prilej nu doar de fervoare militară, ci şi mondenă de la care au reverberat până în prezent legende şi istorii romantice, cum cea a Rosei Moos, devenită fantoma de serviciu a parcului, toate însă bazate pe evenimente şi personaje reale. Dana Gheorghiu, bună cunoscătoare a locului, se pare că a avut de la început dorinţa de a include în trama romanului şi o retrospectivă asupra istoricului staţiunii. Modul în care s‑a făcut joncţiunea cu fluxul narativ de până aici mi s‑a părut uşor forţat, dar episodul retro e interesant prin el însuşi, mai ales că resuscită prin comentarea unor imagini foto şi amintiri ale unor seniori ai locului, personaje reale, precum cea a artistului fotograf József Kossak, celebru la vremea aceea, căruia îi datorăm imagini de patrimoniu, inclusiv de la vizita la Buziaş a „drăguţului de Împărat”.

Finalul romanului revine în prezent şi e fericit, nu în sens de facil happy end à l'américaine, ci în cel de rezolvare profesională, oferind o şansă cu care pleacă de la această revedere cea mai năpăstuită dintre participante. Referindu‑mă la „rezolvare profesională”, mi‑am amintit de celelalte cărţi ale doamnei Dana Gheorghiu, îndeosebi de romanele Pesta şi Toamna, când se bat nucii, dar şi la prozele memorabile din Die Fabrukler (Povestiri din Fabric), care se definesc prin aceeaşi siguranţă şi exactă intuiţie a rezolvării unor delicate problematici aferente artei literare. Adăugându‑se acum acestora, Colonada rămâne de asemenea o piesă de palmares în panoplia artistică a domniei sale.

[1] Dana Gheorghiu, Colonada, roman. Timişoara, Mirton, 2022.