CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Femei singure[1]

Ioana Zenaida Rotariu (semnînd uneori doar Zenaida, ca în poeziile publicate în Arca, sau în antologia Pauză de ţigară) e premianta celei mai recente ediţii a concursului de debut Alexandru Muşina, ceea ce ar trebui să spună, de la început, cîte ceva despre calitatea poeziei ei. De asemenea, e formată la Facultatea de Litere a universităţii braşovene, ceea ce, dincolo de mesajul autopromoţional al autorului acestor rînduri, iar ar trebui să spună ceva.

Începînd cu dedicaţia, tatălui meu, avem o primă cheie de lectură: aceea a unor clarificări biografice şi, implicit, existenţiale. Mai departe, structura volumului, alcătuit din trei cicluri, cei care pleacă şi cei ce rămân, cei mai buni înotători se îneacă şi viaţă amară, dezvăluie, dacă, în cazul meu care o cunosc de atîţia ani, nu e doar o iluzie a evidenţei, un mod de gîndire – falsa asumare a unor clişee existenţiale şi a unor automatisme de limbaj asociate acestora, pentru a le deconstrui apoi prin ironie.

Imaginea generală a poeziei din acest volum e aceea a unei încercări de exorcizare a absenţei. Nu intenţionez să teoretizez, aici, ideea, doar s‑o exemplific cu texte. Aş putea, probabil, pretinde că această raportare la poezie, dat fiind că o predau la cursuri, mi se datorează. La drept vorbind, mă îndoiesc: m‑am vindecat de iluzia că îi învăţăm ceva pe alţii – cel mult sîntem ocazia anamnesis‑ului.

Prima ipostază a acestei absenţe este cea a tatălui:

„ai grijă de tine fetiţa mea mi‑ai spus / ceea ce‑ţi scriu acum e pentru când / nu voi putea fi lângă tine / vor fi vremuri grele când elefanţii / nu vor mai dormi liniştiţi şi / orişicâtuşi de puţin contează enorm / dacă va încerca să fie bun cineva cu tine, / nu‑l alunga / este trimis de mine / să‑ţi ţină de urât cât sunt plecat”.

Nu are nicio importanţă motivul plecării; contează doar efectul, singurătatea pe care o instaurează, trauma emoţională concretizată în glisarea persoanei a doua: de la tu, cel absent, cel plecat din viaţa mea, la un tu care de fapt e o mască a lui eu, cel faţă de care iau distanţă pe măsură ce scriu:

„felul în care aşezi seara telefonul / pe măsuţă deasupra capului se schimbă / o dată la şase luni / zi de zi toţi cei pe care îi întâlneşti şi îi observi / cumpără cadouri pentru altcineva – / felicitări & suveniruri, / vorbeşti singur când ies din magazin / ioana, trebuia să pui reducerea de 10%. data viitoare. / normal că ai greşit dacă nu eşti atentă. / oare unde am pus cheile? / ce ziceam că fac înainte să intre italienii ăştia? / îţi spui că trebuie să fii mai atent la propriile gesturi, / toate amintirile & momentele & oamenii / la care ai avut timp să te gândeşti peste zi / pe care ai vrea să‑i vezi şi nu mai poţi / la care ai vrea să ajungi dar nu mai ai timp / toate astea îţi schimbă felul în care pui seara capul pe / pernă / nu te mai bucură decât mănuşile cu interior pufos / sau puloverul roz pe care l‑ai cumpărat din primul / salariu / disponibilitatea 0 pentru mărunţişuri şi poezie / 30 de minute pe drumul spre muncă sau / timpul tău cu tine redus de cărţile cu muzică / imagini şi obiecte dovezi ale afecţiunii faţă de / ceilalţi / două cărticele de rugăciuni o pereche de ochelari / şi corbii de la cimitir care vor trece iarna la fel ca noi // miopi & trişti”.

Următoarea ipostază a absenţei, a singurătăţii cu care aceasta ajunge să se identifice, criza relaţiilor umane, golul care se extinde în jurul autoarei, contaminîndu‑i şi pe ceilalţi din:

„miercuri / ne‑am văzut în staţie / la două zile distanţă / a plecat cel mai bun prieten din librărie / la două zile distanţă / mamaie a rămas singură / şi a ieşit pe geam / o chema pe vecina să stea cu ea / la patru zile distanţă / am avut liber // la nici o zi distanţă / m‑am întâlnit cu cel mai bun prieten al tău / după droguri & excese / râde şi i se văd în colţul ochilor riduri ale maturităţii / îmi imaginez că semănaţi”. S‑ar putea spune că, la urma urmei, asta înseamnă o limpezire, un plus de luciditate: „în absenţă totul devine mai clar / parcurgem distanţele ca şi când am fi / într‑un videoclip noaptea / proiectez un gol peste imaginea ta / de bărbat sigur / şi singur”.

Și aici ajungem la încă o ipostază a singurătăţii – aceea în interiorul cuplului, pe care îl fragilizează, îl anihilează încă din start; tot ce rămîne e o dramatizare auto‑ironică:

„îmi sărutai umărul gol şi nu spuneai nimic / mă priveam în oglindă şi mă gîndeam / probabil aşa arată o femeie iubită / văzusem în filme dacă dramatizezi / memorezi mai uşor scenele / apoi mi s‑a făcut frică şi m‑am întors spre tine / desculţ prin iarbă / frigul din camera cu tavan înalt seara / aş fi venit tot mai aproape / te întorceai pe jumătatea ta de pat / şi lăsai mijlocul liber / în timp ce eu iradiam dorinţa asta neputincioasă / fac o fotografie polaroid invizibilă nu te ridica / să mai rămânem o zi fără să ne încălcăm teritoriile / mă bucur că ai decis aşa”.

La obiecţii, aş face observaţia că etica cercetării (curs din primul an de şcoală doctorală), lungile predici la care a fost expusă autoarea de‑a lungul tuturor ciclurilor învăţămîntului universitar, softurile anti‑plagiat cu care avem cu toţii de‑a face, toate acestea au dus la punerea de referinţe aproape complete la mai toate citatele culturale, chiar dacă, prin aceasta, poezia capătă un aer pedant (paginile 12, 17).

Unul din riscurile poeziei biografice e acela că induce, la receptare, tentaţia lecturii referenţiale, a identificării persoanelor întîmplărilor etc., neglijîndu‑se (sau ignorîndu‑se) faptul că, odată ajuns în pagină, cel mai literal detaliu îşi pierde acest caracter, devenind ficţiune.

Și totuşi, imperfect, cu efect limitat, exorcizarea de care vorbeam mai sus funcţionează:

„există ceva în noi care ştie / când o iubire e sortită / eşecului / ai ştiut înaintea mea / asta m‑a depunctat / aruncându‑mă 10 ani în spate / există o femeie care nu‑şi / mai poate ţine soţul de mână / ai cedat primul la semaforul / dinaintea casei / m‑ai luat de mână / foloseşte‑te inteligent de ceea ce ştii / arată că ştii mai puţin / şi nu da prea mult / laboratoarele de nostalgie / ne studiază comportamentul şi fricile / scanează codul qr al încrederii / şi nu‑l arăta nimănui”.

Motiv pentru care am încredere în destinul autoarei, încă una din femeile singure şi bărbaţii singuri care formează tribul poeţilor.

[1] Ioana Zenaida Rotariu, Cei cinci ani de muţenie, Bucureşti, Tracus Arte. 2021.