CRONICA LITERARĂ

Florin Ardelean
eseist, prozator, Oradea

Veacul nefericit şi sfidarea morţii[1]

Este cu adevărat un răsfăţ să citeşti o carte scrisă la „două mâini”, mai riguros vorbind la două voci, amestecând secvenţe biografice, dar mai cu seamă luând în bătaia gândului un secol, cel al XX‑lea, pe cât de palpitant pe atât de nenorocit. Doi istorici, două embleme ale istoriografiei contemporane, una intrată prematur în Panteonul Etern – Tony Judt, cealaltă în plină alonjă intelectuală şi editorială – Timothy Snyder se angajează într‑un dialog cu minţile pe masă, am putea spune. O conversaţie prinsă mai apoi în cartea de faţă, Gânduri despre secolul XX , consumată în ultimul an din viaţa celui dintâi, aflat, totodată, în ipostaza de prim solist. Cititorii nu sunt plimbaţi prin note de subsol savante şi nici nu sunt striviţi sub tone de cărţi consultate în vederea unui text îndelung şlefuit, blindat cu citate şi argumente rumegate în tihnă. Dimpotrivă, temele convenite sunt abordate într‑un flux spontan. De aici o perspectivă proaspătă, cu o doză de subiectivism asumată prealabil şi într‑o logică a abordării în care biograficul se integrează în discuţie, constituind preambulul tematic, astfel încât sugestia puternică este aceea a faptului că viaţa, destinul individual, sunt elementele componente ale istoriei. Altfel spus, graniţa severă dintre narativitatea timpului intrat în canonul istoriografic şi cea a timpului personal este desfiinţată. Secolul XX nu este analizat neutral şi prudent, ci mărturisit.

Sumarul cărţii este distribuit în nouă secvenţe cu o inserţie dublă. Pe de o parte, un incipit biografic, urmând viaţa lui Tony Judt, dinspre copilărie, înspre maturitate şi spre finalul crud, determinat de o boală cumplită (scleroză laterală amiotrofică). Fireşte, nicio tânguire, nimic susceptibil de‑a sugera drama personală, dimpotrivă, o relatare cu totul memorabilă, având, poate, în fundal, deznodământul despărţirii de lume, ca un act asumat, nefericit, dar natural. Ca inert biografic, avem de‑a face cu un intelectual ce şi‑a trăit propria „comoţie” spirituală, de fapt, o schimbare drastică de atitudine. Dintr‑un marxist emergent (familia cu rădăcini iudaice a trăit sub vraja comunismului) a devenit un gânditor de stânga, pentru ca mai apoi să fie „scriptograful” unui eşec al unei ideologii admirabile în premise, dar ineficientă ca program ce ar fi trebuit să se califice cu succes în planul realităţii.

Capitolul dedicat problemei evreieşti, esenţială ca moştenire tragică a lecţiei antisemite, este unul dintre cele mai pasionante. Poziţia lui T. Judt poate şoca, mai ales dacă ai o viziune strict maniheistă despre secolul „criminal”. Evreii au fost obsedaţi de cultura şi civilizaţia de tip germanic, în sânul cărora s‑au simţit, mai mult decât oriunde altundeva, acasă (cu o extensie relativă, dar semnificativă, înspre Viena ‑ leagănul modernismului la temelia căruia evreii emancipaţi şi‑au depus, fără rezerve, talentul şi spiritul artistic). Putem vorbi de o ancoră germană în ce‑i priveşte pe intelectualii ce refuzaseră ortodoxismul propriei condiţii etnice, în favoarea unei aventuri spirituale fulminante. Pentru evreii din Centrul Europei

„lumea germană care îi abandonase era singura pe care o cunoşteau şi singura în care simţeau că meritau să trăiască – absenţa ei era o sursă mai mare de durere decât orice act înfăptuit de nazişti” (p. 34).

„Căminul” german a continuat să fie, aşadar, o himeră. Un fapt uluitor, pentru că venea după experienţa Holocaustului. Rădăcinile acestui comportament cultural greu de înţeles îşi are originea în trecutul Monarhiei Habsburgice sau al celei imperiale germane, câtă vreme ţine de un tipar sau model de existenţă: evreii fuseseră promotorii de primă linie ai civilizaţiei burgurilor, pe socoteala căreia s‑a constituit întreaga lume modernă europeană. În Imperiul Austro‑Ungar evreii constituseră

„o parte a civilizaţiei urbane închise într‑un imperiu rural” (p. 36),

ceea ce atrage o consecinţă importantă, anume faptul că orăşenii, puternic asimilaţi, nu mai aveau un contact cu târgurile, cu acele comunităţi evreieşti relativ izolate, asumând o autarhie în numele unui spirit conservator.

Capitolul despre evrei şi Israel este unul consistent şi deloc complezent în raport cu mainstream‑ul analizelor şi opiniilor împărtăşite în tabăra celor avizaţi, competenţi şi validaţi în mediile culturale oneste. Tony Judt a scris articole destul de critice faţă de statul Israel, în diferite contexte, din acest punct de vedere fiind privit cu suspiciune în cercurile sioniste şi intelectuale compuse din evrei americani, cam la fel cum s‑a întâmplat în cazul lui Amos Oz. Dar asta nu l‑a făcut mai îngăduitor, fapt care este evident în dialogul cu T. Snyder, poate şi pentru că un om care mai are de trăit doar luni, nu ani, e imun la reacţii ofuscate. Israelul, spune Tony Judt, riscând ceea ce pentru un neevreu ar fi taxat poate drept antisemitism,

„se remarcă prin cultura politică naţională oarecum paranoică şi a devenit într‑un mod nesănătos dependent de Holocaust – cârja morală şi arma preferată cu care să răspundă criticilor” (p. 151).

După experienţa adolescentină prin kibbutz‑uri (a doua parte a anilor ’60, imaginea pe care şi‑o face despre statul evreu nu este una plină cu entuziasmul iniţial, ci tot mai supusă criticilor celui crescut într‑un climat britanic, studiind la King’s College (Cambridge), din 1966, ataşat valorilor politice de stânga şi eticilor seculare. În ce îl priveşte, Timothy Snyder remarcă cea mai importantă lecţie a trecutului, pentru europeni, anume că evreii au jucat rolul unui „Mesia colectiv”, alimentând spiritul continental cu idei şi‑o anume vocaţie a temerităţii.

„Cu cât te îndepărtezi mai mult de ţărmurile Statelor Unite, cu atât comportamentul Israelului pare pur şi simplu o exploatare politică a unei naraţiuni a victimelor” (p. 165),

remarcă T. Judt, atrăgând astfel atenţia asupra clivajelor de percepţie şi de atitudine privind comportamentul statului Israel, pe linia unei etici ce‑şi găseşte seva în suferinţele evreilor europeni nimiciţi şi în simbolistica universalistă a Auschwitz‑ului, repere de neevitat în istoria lumii contemporane.

Gânduri despre secolul XX se citeşte cu o plăcere intensă şi asta pentru că doar o carte scrisă „la două voci” poate fi încântătoare. Mai ales când timbrul celor ce vorbesc are ceva din vraja tenorilor supradotaţi de natură. Ca istorici de prim rang, nu îşi puteau permite să nu discute despre ars poetica. De la Homer sau Tacitus şi până astăzi, discuţiile despre ce este sau ce ar trebui să fie istoria nu au contenit să suscite polemici, fie într‑o direcţie partizană ideii că aceasta nu se poate sustrage unui sound ce vine dinspre matricea naţională (un cântec de sirenă ce‑ţi suceşte minţile, dar îţi hrăneşte, în compensaţie, sufletul), fie dintr‑un comandament extins la dimensiunea unui adevăr fără „vămi” etnice, subsumat exclusiv unui obiectivism cu alură sentenţioasă. O altă chestiune ce ţine de acelaşi liman se deschide în relaţia dintre trecut şi prezent, în situaţia precisă în care prezentul poate „infecta” trecutul într‑un sens conform –

„Nu poţi inventa sau exploata trecutul în scopuri ale prezentului” (p. 305),

avertizează Judt. Scopul istoriei este cel de a înţelege trecutul, fără alte intenţii angajate din motive politice sau de marketing imagologic. Istoria a fost şi este scena unor intervenţii de „chirurgie plastică” laborioase, posibile prin complicitate şi‑un fals sentiment patriotic, în numele mândriei de sine. Idolii tribului au legitimat minciuni răsplătite copios cu adulaţiile unor păzitori ai sacramentelor născocite în siaj hagiografic. Avertismentul sună clar, mai ales pentru noi, experţi în arta amăgirii de sine:

„Manipularea trecutului este cea mai veche metodă de control al cunoaşterii” (p. 312).

După un veac atât de păcătos, orice prezumţie cu privire la viitor este pândită de luciditate şi precauţie. Prea multe deziluzii s‑au năruit după un program al Iluminismului atât de încrezător în Om şi Progres. O înţelepciune aposteriori este de preferat unui optimism exaltat, iar sfatul istoricului sună într‑o undă de ecou:

„Este probabil să ne trezim, ca intelectuali sau filosofi politici, în faţa unei situaţii în care sarcina noastră principală nu este de a imagina lumi mai bune, ci mai degrabă de a ne gândi cum să le prevenim pe cele mai rele” (p. 354).

Ipoteza leibniziană este supusă unei corecţii necesare, nu dintr‑un impuls al unei omeniri depresive, ci printr‑o estimare ultimativă şi corectă din perspectiva potenţialului de evoluţie/ supravieţuire. Avertismentul este unul plauzibil, iar clamoarea prezentului ni‑l păstrează în memorie pe Jean Delumeau, expertul de ieri în investigarea uneia dintre ele mai teribile constante a dăinuirii noastre post‑edenice:

„Epoca fricii în care trăim acum este frica de un viitor necunoscut, precum şi frica de străini necunoscuţi care ar putea veni şi detona bombe” (p. 444).

Între un trecut detestabil şi un viitor implauzibil, avem doar meritul de‑a ne trăi cu decenţă angoasele.

Cartea celor doi istorici, dar mai cu seamă a doi oameni cu o conştiinţă civică remarcabilă, este o saga filtrată prin minţile şi vieţile acestora, având drept referent secolul XX. Un veac rămas în conştiinţa publică drept unul nefericit, poate chiar demonic. Tony Judt sintetizează acest versant întunecat exact şi expresiv:

„De la masacrele armenilor până în Bosnia, de la ascensiunea lui Stalin la căderea lui Hitler, de la frontul de vest până în Coreea, secolul XX este o poveste neîntreruptă a adversităţii umane şi a suferinţei colective, din care am ieşit mai trişti, dar mai înţelepţi” (p. 454).

Numai că prin crăpăturile tristeţii invocate pe drept cuvânt, autorul Epocii postbelice vede şi beneficiile – oamenii au trăit mai bine, serviciile medicale au fost mai performante, durata vieţii a crescut, ba chiar şi siguranţa fiecărei zile. Lecţia acestei viziuni retrospective este una tulburătoare. Urma să moară la doar o lună după ce, în răspăr cu boala ce‑i sfârteca trupul, avusese tăria de‑a admite, pentru un secol bântuit de‑o tristeţe imperială, binele întrupat din frumuseţea tandră şi capricioasă a umanităţii noastre. Cu sarcasmul ultimului surâs, şi‑a sfidat moartea.

[1] Tony Judt și Timothy Snyder, Gânduri despre secolul XX, Litera, București, 2021 (480 pag.). Traducere din limba engleză de Alexandru Țîrdea.