CRONICA LITERARĂ

Florin Ardelean
eseist, prozator, Oradea

Lumea şi punctul zero al iluziei[1]

Michel Houellebecq este copilul teribil al literaturii franceze din perioada de după noul roman, reprezentat canonic de Alain Robbe‑Grillet. De la Extinderea domeniului luptei (mijlocul anilor ’90) şi până la Serotonină (2019) romancierul a adunat admiratori cu ghiotura, a refuzat buna cuviinţă contextuală, a şarjat în luări de poziţie iconoclaste, ba chiar periculoase, inclusiv în privinţa securităţii personale. Cu totul straniu pare şi azi momentul din ianuarie 2015, cu tragicul episod petrecut la Charlie Hebdo şi iminenta lansare a cărţii sale, Supunere (o anticipare a căderii Franţei sub islam), catalogată de autorul însuşi ca fiind un gen literar ingenuu – political fiction. Islamofobia lui, mai mult sau mai puţin exagerată de media, l‑a plasat într‑un tablou al atitudinilor tranşante, exprimate în dispreţul corectitudinii politice şi al amăgirilor cu subtext ecumenic. În plus, un anume cinism bazal şi o viziune asupra sexualităţii ce refuză retorica, fie ea şi cu doză minimă de sirop, l‑au plasat în categoria scriitorilor „supăraţi pe lume”, ba chiar în cea a frustraţilor.

Ce‑a mai rămas dintr‑un necioplit? Aşa se auto‑caracteriza, în ianuarie 2008, romancierul cu succes fulminant, în scrisoarea trimisă lui Bernard‑Henri Levy, ademenindu‑l spre cartea scrisă „la două mâini”, Inamici publici. Firimiturile de faţă, texte scurte de prin periodice, pot sau nu detecta o evoluţie. Cel ce şi‑a făcut din epatare şi provocări o artă poetică e, cât de cât, dispus să dea din casă, dar fără a cădea în ambuscade şi fără a se abate câtuşi de puţin de la personajul deja etichetat, ba chiar întărind percepţii conturate deja în toate cărţile ce i‑au construit faima. Iată de ce un cititor cu apucături de voyeur va fi cu totul dezamăgit. Pe gaura cheii se vede clar acelaşi chip hirsut, cu un zâmbet sardonic bine încastrat sub ochii reci, stăpâniţi de‑a privire goală.

Houellebecq refuză ipocrizia, nu predică suicidul pentru a cultiva stima nevroticilor, precum Cioran, ci îngăduie existenţa lumească, dar impunând un nivel zero al iluziilor. Dacă tot ţi‑e dat să trăieşti, atunci s‑ar cuveni să nu te înşeli furându‑ţi singur pălăria, ci să asumi un destin prêt à porter, în limitele unei filosofii plauzibile, fără a te crede cu nimic mai rotund decât eşti. După ce în acord cu credinţa lui, de liber cugetător, avertizează că „Supermarketul este autenticul rai modern”, în lumea noastră post‑iluministă, secularistă şi tehnicodulă nu ai şansa unei evadări plauzibile, ci cel mult posibilitatea unor strategii evazioniste. Soluţia mântuitoare ar fi ca, renunţând la cultul informaţiei, la idolatria scientistă, la un amplasament de homo communicans vorace, să te repliezi în raport cu lumea într‑o „poziţie estetică”:

„E de ajuns să ai un timp de oprire; să închizi radioul, să scoţi televizorul din priză; să nu mai cumperi nimic, să nu mai vrei să cumperi nimic. E de ajuns să nu mai participi, să nu mai ştii; să‑ţi suspenzi temporar orice activitate psihică. E de ajuns, literalmente, să te opreşti câteva secunde” (p. 41).

Asta ar fi „revoluţia rece”, capabilă să te sustragă din aglomeraţia lumii, din câmpul frivolităţii publice şi să te restituie, ca persoană, unui sine relaxat.

Anumiţi oameni, selecţionaţi după un criteriu cu totul obscur, par a fi avantajaţi în acest duel mortal dintre fiecare persoană în parte şi lumea în care le‑a fost pre‑destinat să trăiască, înainte de‑a merge în Rai sau în Iad, conform eticii protestante. Este vorba despre poeţi. Michel Houellebecq a debutat cu un volum de versuri, iar lucrul acesta nu este deloc întâmplător. Într‑un interviu reprodus în carte, autorul Particulelor elementare fandează neaşteptat, în contra lucidităţii sale vitriolante, propunând o definiţie a poeziei învăluită în emoţie, ba chiar într‑un halo de sensibilitate feminină:

„Poezia este cel mai firesc mijloc de a traduce intuiţia pură a unui moment. Există cu adevărat un sâmbure de intuiţie pură, care poate fi tradus direct în imagini sau în cuvinte. Atâta vreme cât rămâi în poezie, rămâi şi‑n adevăr” (p. 54‑55).

Ce l‑o fi determinat să părăsească teritoriul poeziei, în favoarea unei hărţi a romanului? Poate că o anume nevroză, un examen de conştiinţă căzut, un blestem imposibil de neutralizat din moment ce nu a avut acces la o vrăjitoare cu expertiză post‑modernă, ci s‑a lăsat bântuit de‑un gând sarcastic, cel apocaliptic, în acord cu care

„e limpede că umanul se îndreaptă cu repeziciune către o catastrofă pe termen scurt şi în condiţii atroce” (p. 56).

Un astfel de eveniment pronosticat cu atâta încredere nu poate fi întâmpinat de un poet dispus să‑şi cânte neputinţele, să‑şi solfegieze puritatea, ci neapărat de un prozator cu aplomb narcisiac şi cu organ de‑a secreta otravă. Individualismul şi mecanicismul sunt pe ducă, pretinde vizionarul flegmatic. Ele au fost marotele veacurilor moderne, dar acum „ideea de eu” e invitată să‑şi ia tălpăşiţa, fără a şti ce fiinţe‑mutant vor anima mai apoi decorul. Totul este pregătit în vederea producerii acestei fisuri în lume. Omul a devenit transformabil, gata să iniţieze metamorfoze soft, să fie disponibil în acord cu o dinamică a vieţii ce‑i solicită, fără negocieri, angajamentul de‑a colabora în numele unui bine strict funcţional. Pe cale de consecinţă, personajul vizat este, deopotrivă, transferabil, lipsit de confortul unui loc, de ancorele tradiţiei şi de angoasele oportunismului. Conformitatea lui cu lumea devine astfel desăvârşită:

„Eliberat de obstacolele apartenenţelor, fidelităţilor, codurilor rigide de comportament, individul modern este pregătit să ocupe un loc într‑un sistem de tranzacţii generalizate, în sânul căruia a devenit posibil să i se atribuie, univoc şi neambiguu, o valoare de schimb” (p. 27).

Uneori ne jucăm cu propria imaginaţie şi răspundem, mai mult sau mai puţin sincer, la întrebarea cu privire la ce‑am lua cu noi dacă am fi exilaţi, pentru restul zilelor, pe o insulă pustie (ce cărţi ori ce bunuri, inclusiv vietăţi). Fireşte, responsabilitatea este una uriaşă, câtă vreme bunurile permise sunt strict limitate la trei. Într‑un text scurt (Am un vis), Michel Houellebecq asumă acelaşi joc, dar drastic modificat. Chestiunea care se pune este nu ce‑ar lua cu sine pe insulă, ci ce‑ar vrea să elimine din lumea reală, locuită în devălmăşie cu tot neamul omenesc. Opţiunea exprimată reflectă întocmai profilul de personalitate al celui care nu se hrăneşte cu himere, ci îşi urmăreşte cu chibzuinţă capriciile, în dauna unei solidarităţi clamate, doar ca să dea bine:

„/…/ mă gândesc la ce‑aş vrea să elimin din această lume: puricii, păsările de pradă, banii şi munca. Probabil şi filmele porno şi credinţa în Dumnezeu” (p. 161‑162).

Cum ar fi lumea, oare, dacă reducţia propusă ar fi nu doar posibilă, ci şi efectivă? Ar amâna ea apocalipsa ce ne bate la uşă? Ne‑ar scoate din relativismul etic şi axiologic din cauza căruia ne‑am pierdut sensul, altul decât cel adnotat unui prezent buimac? În lipsa credinţei în Dumnezeu, ne‑am putea găsi alt reper infailibil pentru fabulaţie, spovedanie şi tentaţiile masochiste? Scurt ‑ în care lume aţi prefera să trăiţi: în cea de faţă sau într‑a lui? Aş fi îndemnat să cred că nici măcar un purice n‑ar fi bine să fie eliminat din lume, că „visul” propus de autorul cărţii disimulează un coşmar şi că, după spusele existenţialiştilor, suntem liberi şi deopotrivă condamnaţi la o existenţă pământeană fără spaţiu de recul. Primul trezit din vis este chiar Houellebecq, iar imediat apoi îl consideră „superficial” (visul), retractând formal experimentul temerar, dar implauzibil. Speriat, oarecum, de implicaţiile incalculabile ale unui astfel de gest, plusează până la limita maximă a credulităţii noastre, declarând că singurul lucru în care crede este iubirea, dar numai după ce admite chestiunea de fundament a nefericirii sale:

„lumea mi se pare ceva straniu, nu cunosc niciun loc în care să mă simt acasă” (p. 163).

Privindu‑se în oglindă, fie şi o fracţiune de secundă, pesimistul blindat în esenţa de oţel a deşertăciunii simte batjocura fără leac a morţii.

Tocmai când ne‑am aştepta cel mai puţin, ei bine, Michel Houellebecq îşi înghite ruşinea şi pozează sub chipul (înşelător?) al sentimentalului cuprins de nostalgie. Este vorba despre penultimul text – Am citit toată viaţa. Doar cartea, nimic altceva, are puterea să‑l re‑aducă la copilărie şi adolescenţă, iar urmele acestea inefabile îl transformă într‑un biet ins vulnerabil, căzut în singura poftă insaţiabilă recunoscută fără rest. Imnul adus cărţii este integral, pentru că nu are doar un vector paseist, copleşit de trecutul lecturilor în cascadă, ci şi unul ce provoacă la luptă viitorul. Cel ce‑a agonisit prestigiu şi avere din mizantropia sa, îşi vede sfârşitul doar înconjurat de cărţi. Cât sarcasm!

Într‑un interviu, prudent şi vag stingher, Houellebecq răspunde printr‑o eschivă unei întrebări cu privire la faptul dacă Franţa îşi venerează sau nu scriitorii („dacă ai prea mult succes, devii indecent”). În acelaşi timp, are grijă să ne‑o spună direct, testându‑ne făţărnicia, între două fumuri trase din ţigară:

Doar Henry Miller a fost la fel de sincer. Pudibonda Americă i‑a refuzat opera câteva decenii, dar până la urmă s‑a recunoscut învinsă. Cu Franţa lui Houellebecq, treaba e cu totul alta, precum şi cu lumea de astăzi spre mâine. A da în vileag intimul e un fel de terapie.

[1] Michel Houellebecq, Intervenții 2. Urme, Polirom, 2021 (267 pag.). Traducere din limba franceză și note de Alexandru Matei.