logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CONTRATEME

 


Horia Al. Căbuţi
prozator, traducător, eseist, Oradea

 

Întuneric mai presus de lumină

 

„Pentru că spiritul meu, care s-a ghidat întotdeauna după o mişcare oscilantă, de alternanţă între lumină şi întuneric, între ordine şi haos, de la apolinic la dionisiac, spiritul meu nefericit se afla, tulburat, la mijloc, între forma extremă a raţionalismului, care este matematica, şi forma cea mai dramatică şi violentă a iraţionalului.”

Ernesto Sábato – Înainte de tăcere

 

Nu sunt puţine exemplele când mari scriitori au avut la bază o pregătire superioară ştiinţifică pe care au părăsit-o în cele din urmă ca să îşi ia zborul înalt către labirinturile literaturii. Dostoievski, Cehov, Musil, Broch, Céline ori Saul Bellow sunt doar cele mai ilustre nume. Niciunul însă nu a părăsit tărâmul pasionant şi atractiv al cunoaşterii pozitive de la nivelul de la care a făcut-o Ernesto Sábato. Doctor în fizică teoretică, cercetător la prestigioasele Laboratoare Curie din Paris, cu o scurtă trecere şi prin Massachusetts Institute of Technology din Boston, profesor de mecanică cuantică şi teoria relativităţii la Universitatea La Plata, autor de lucrări de cercetare pe teme extrem de noi pentru vremea respectivă, Sábato are brusc revelaţia futilităţii întregului demers de pătrundere în tainele universului exterior atâta vreme cât necunoscutul cotloanelor insidioase ale fiinţei şi societăţii umane rămâne sub amprenta unei permanente neînţelegeri. „Lumina mi-a făcut întotdeauna rău” – exclamă autorul-personaj din Abaddón exterminatoru,l exprimându-şi fără echivoc preferinţa pentru zonele obscure ale psihismului, pentru abisurile stăpânite de onirism, de emoţie, disperare, mituri şi magie, exuberanţe şi orori. „Știinţa strictă – matematizabilă – e străină de tot ce e mai valoros pentru fiinţa umană: emoţiile, sentimentele şi trăirile, de artă sau justiţie, ale acesteia, angoasele ei metafizice” (Oameni şi angrenaje). Sábato cedează cu generozitate plicticoasa măsurare a purităţii izotopilor radioactivi în schimbul dobândirii intuiţiei morbidităţii sfâşierilor umane. Ori calculul penetranţei radiaţiilor cosmice pentru investigarea extazelor şi prăbuşirii în nepătrunderile sufletului. Schimbă nonşalant niestzscheanul apolinic, nobil, măsurat, senin, grandios, cu turmentatul dionisiac, etilic, zbuciumat, măcinat de dureri primordiale. Chiar şi judecând la nivel pur senzorial: „universul înconjurător e unul al culorilor, al sunetelor şi al mirosurilor; în faţa aparatelor de care dispune omul de ştiinţă, toate acestea dispar precum o formidabilă fantasmagorie” (Unul şi Universul – formulare aproape identic democritiană, dar „magnetism” tipic sabatian). Conversia e atât de năprasnică încât romanele autorului argentinian, ca structură şi arhitectură, sunt la antipodul logicii riguroase ce stă la baza vechii sale îndeletniciri, dar şi a unei mari părţi a literaturii epice din secolului său şi din cel anterior. Nu e câtuşi de puţin surprinzător. Raţiunea are capabilităţile ei de a sparge realitatea în fragmente pe care le analizează sub microscop ori telescop până la (sau măcar înspre) devoalarea esenţei lor. Iar construcţia romanescă tradiţională merge până la însăilarea în filigran a tuturor detaliilor vizibile şi invizibile ale unei realităţi incomensurabile. Demersul romanului sabatian, în schimb, e, oarecum, invers. E unul de refacere a unităţii împrăştiate în cioburi, după expresia lui Darie Novăceanu, „să închidă în el, unificând-o, întreaga lume”. Întreprindere ce nu poate merge decât pe un gen de logică răsturnată, una a polifoniei dezlănţuite, împinse nu arareori, în căutarea regăsirii într-o ipotetică armonie, până în registrele disonanţei. A stridenţei întemeietoare.

„Scriu romane, pentru că am suflet, nu numai spirit. Pentru că sunt imperfect” (Heterodoxia). Perfecţiunea, triumful, recunoaşterea fulgerătoare, falsa măreţie sunt atributele literaturii de proastă calitate – mărturiseşte în scrisoarea către tânărul scriitor B. (Abaddón...). Fragmentul respectiv e o adevărată profesiune de credinţă a scriitorului. Literatura trebuie să mărturisească strict adevărul, indiferent cât de crud, reprobabil sau dureros este. Scrisul trebuie să vină din lăuntrurile cele mai încrâncenate, cele mai fierbinţi ale fiinţei, nu să se rezume la cronica existenţei omului de pe stradă. În el trebuie să pulseze viaţa, să iradieze „nostalgia sângelui şi a murdăriei”, să se işte transfigurat de durerile naşterii, nu spărgându-se în figuri de stil şi acrobaţii de virtuozitate. Energia lui să ţâşnească din pământul pe care-l calci zi de zi, din străzile desfundate şi cafenelele rău mirositoare în care-ţi risipeşti orele de disperare şi din statuile scorojite ale eroilor ce şi-au împrăştiat sângele prin văile inaccesibile ale idealurilor de neatins. Nicidecum din directivele venite de prin saloanele pariziene. Dacă astronomul, la lăsarea serii, îşi alege o porţiune de cer înspre care îşi îndreaptă obiectivul, absorbindu-i apoi pedant luminiţele îndepărtate ale stelelor, scriitorul nu are voie să aleagă nimic: „tema e cea care îşi alege autorul!” Precum o creatură malefică ce-şi înfăşoară tentaculele în jurul victimei, storcându-i fără milostenie vlaga. Orice altă atitudine nu generează decât mediocrităţi. „Scrie când nu mai poţi suporta, când simţi că altfel ai înnebuni” – îi recomandă Sábato tânărului scriitor. Este metoda personală şi infailibilă, de investigare a lumii tenebrelor guvernată de soarele negru al adâncurilor.

logoErnesto Sabato (1970)

Sursa foto: en.wikipedia.org

Și cu acest instrumentar bine etalonat, Sábato, tocmai respirând uşurat după eliberarea de exasperările luminii, purcede la invadarea amfiboliei întunecimilor. Dar care putea fi punctul de penetrare a misterului dacă nu labirinturile ilizibile ale compozitului feminin? Cum putea să-şi deschidă traseele către indescifrabil dacă nu prin cea mai incognoscibilă – şi încântător-provocatoare – corporalizare a sa? Aici, scriitorul argentinian preia o tradiţie milenară a demonizării femeii, a calificării ei drept „agent al lui Satan”, tradiţie analizată în amănunt de istoricul francez Jean Delumeau. Dătătoare de viaţă, femeia este în acelaşi timp „vestitoare a morţii”. Dionisiacă, spre deosebire de bărbatul apolinic, e aducătoarea în lume a păcatului, a nenorocirii şi morţii. Cu „chip de tenebre” (expresie a unei ilustre reprezentante chiar a sexului în discuţie, Simone de Beauvoir), întruchipare a Haosului, femeia „noaptea domneşte în măruntaiele pământului” – legătură explicită cu Secta Orbilor la care vom reveni – şi „împrăştie orbeşte ciumă, foamete, războaie, colb şi arşiţă dogoritoare”. De aici provine fascinaţia, dar şi teama bărbatului vrăjit de mrejele ei, însă nimicit de forţa ei malefică, de sexualitatea ei dezlănţuită din care el nu iese niciodată învingător. Eroinele sabatiene sunt însă locuitoare ale secolului XX, deci iconografia lor nu apare în culorile atât de necruţătoare ale scrierilor medievale. Dar acţiunea lor distrugătoare e implicită. Ele apar de niciunde în vieţile victimelor masculine, silenţios, imponderabil, ademenitor, ca o dâră de nor pe cer, magnetizându-le gândurile, dispărând apoi în acelaşi necunoscut din care s-au ivit. Dar lăsându-şi adânc amprenta în sufletele eroilor ce rămân marcaţi definitiv. Pentru ca, după o vreme suficient de lungă pentru a da timp patologiei să se cronicizeze, îşi fac din nou apariţia, de data aceasta concret, corporal, ofertant. Maria Iribarne (Tunelul), soţia orbului Allende, în aparenta ei inocenţă serenă, nu expune nimic din ferocitatea Amazoanelor sau a Parcelor; dar puterea ei asupra pictorului Juan Pablo Castel este devastatoare. O frumuseţe aspră, castanie, interiorizată şi defensivă, la antipodul expresiei veninoase a turbatei Margot, spaima Infernului (Bruegel cel Bătrân, Dulle Griet), ducând mai degrabă înspre alura Giocondei davinciene despre care Lawrence Durrell spunea că poartă zâmbetul femeii care tocmai şi-a terminat de mâncat bărbatul. Zâmbet pe care-l afişează discret şi crud şi Maria, în chiar clipele când disperarea pe cale de-a îndeplini crima a lui Castel atingea apocalipse. Poveste de iubire (dacă poate fi numită astfel) cu înfăţişare de exasperantă rutină pentru ea, dacă nu chiar de misiune subversivă a lumii orbilor, cum sugerează scriitorul în ultimul roman; dar dizolvantă, contorsionată până la schizofrenie pentru pictor. Idilă care n-avea cum să finalizeze decât în registrul mitologiei greceşti – destin similar cu al Hydrei Learnaea.

Mult mai explicit virulentă este Alejandra Olmos (Despre eroi şi morminte). Adevărată erinie cu înfăţişare de sirenă, transformă tinereţea neprihănită a lui Martin Castillo, la antipod psihologic faţă de sevrajul nestăvilit al eroului anterior, într-o existenţă mereu pe muchia prăbuşirii. Fiica întunecatului Fernando Vidal Olmos, autorul celebrei Dări de seamă despre orbi, i-a moştenit problemele psihice, căzând adesea în convulsii şi crize de tip epileptic. Încă din adolescenţa târzie, erotismul ei cu declarate înclinaţii de a produce rău partenerului îl bulversează pe prietenul altfel apropiat, Marcos Molina, un catolic fundamentalist. „Nu pot stăpâni nişte lumi groaznice care zac în mine” – îi mărturiseşte lui Martin, spre disperarea sa permanentă, cel ce nu izbutea (nici nu avea cum) să-şi găsească alinarea nici măcar în relaţia sexuală cu Alejandra. Mereu învins, aşa cum caracterizase Delumeau fenomenul, ridicându-se din patul ei mai demoralizat decât se culcase, fiind cu fiecare prilej „înăuntru dar mereu înafară”. Candoare dublată de isterie, slăbiciune înfăşurată în nedomolită forţă distructivă, Alejandra este un binom înjghebat din două componente incompatibile. Năzuinţa ascunsă şi atrofiată spre ingenuitate şi normalitate o atrage înspre candidul Martin, în timp ce demonii insubordonabili o transformă într-o fiinţă rebelă şi răzbunătoare, într-o infidelă necruţătoare, într-o fascinantă fiară închisă în cuşca unei lumi prea strâmte şi improprii pentru o astfel de vâlvătaie. Într-o Maegara a întunecatului Buenos Aires. Chiar dacă-l iluminează în final cu propriu-i rug. Sábato clădeşte cele două personaje feminine cu precizie, dar şi cu tulburare extremă, cu rigoarea calculului diferenţial spulberat în sfârtecare. La urma urmei, ele întrupează esenţa vieţii, duală, tensionată între cei doi poli opuşi: al binelui şi al răului, al placidităţii echilibrului şi al ofensivei imbatabile a suferinţei în care ameninţarea vine mascată sub vraja irezistibil-senzuală a tenebrelor. Pe curba aceasta se iveşte şi Soledad (Abaddón...). La antipod de aspectul exterior terestrul al Mariei şi al Alejandrei, Soledad pare mai degrabă un spectru al nopţii, o nimfă din adâncuri, cu priviri cenuşii, paralizante. În puţinele ei apariţii e împietrită într-un cadru de uşă sau de fereastră, arzând din spate cu forţele ei telepatice fiinţa autorului coborât printre personajele sale şi care nu o vede, doar simte că e acolo „pentru a-l face să ştie că există”. „Personaj al întunericului”, ,,locuitor al peşterilor”, radiind o „senzualitate ca de viperă”, „femeie şarpe”, simbioză între Manasa şi Persefona, Soledad rosteşte explicit în întreaga povestire o singură propoziţie: „Să mergem” – iniţiind coborârea în subteranele oraşului finalizată cu sălbatica împreunare, cu lugubra deflorare a ochiului ei sinistru împlântat în vagin. Este momentul intrării în lumea orbilor, legătura cu nivelul malefic, infernal şi suveran al lumii.

Sábato investighează însă şi un alt tip de infern, cel temporal: istoria (chiar dacă există voci vasale structuralismului care-i reproşează aceste incursiuni: „un transplant neaşteptat şi fără necesitate din punct de vedere compoziţional” – lansează Paul Alexandru Georgescu). Neţinând cont de faptul că naraţia sabatiană e un pic altceva, că tocmai aceste transplanturi cu aparenţe uneori de falseturi dau vigoarea ansamblului. Tocmai ambuscada timpurilor dă (i)logica timpului trăit. Fiecare etapă istorică are propriul ei infern anterior ce-şi întinde vectorii în prezentul pe care-l modelează adânc şi fără de care sensurile adevărate ale trecerii se estompează. Mirificul fără oroare îşi pierde orice relevanţă. Aşa cum splendidul diamant s-a plăsmuit dintr-o urgie a gliilor. Sau cum Renaşterea s-a stârnit din crucile ciumei din secolul 14. Violenţa şi acalmia alternează într-un ritm imperturbabil, atât de neabătut încât ceea ce apare drept frumos în existenţă, după părerea doctorului Arrambide (Abaddon...), „e posibil... să fie lucrul cel mai pervers”. Aşa este scrisă Cartea Lumii, aşa e creionată dinamica petrecerii pământene. „În ziua în care o să fie pace, ceea ce Iehova nu vrea, într-un minut se termină totul” – îi mărturiseşte autorul tinerei anarhiste Silvia Gentile. Sensul prezentului se regăseşte doar în grozăviile trecutului. Fără marşul către Bolivia al resturilor armatei generalului Lavalle ce-i purta cu pioşenie trupul putrefact, fără capul comandantului Acevedo păstrat o viaţă într-o cutie de pantofi de fiica sa nebună Escolástica, fără hăituirea şi executarea lui Che Guevara ori fără cumplita ucidere sub tortură în beciurile poliţiei a lui Marcelo, relativul echilibru social contemporan scrierii romanelor şi care a permis receptarea şi impunerea în conştiinţe a lui Sábato, ca de altfel şi a lui Borges, Julio Cortázar ori câţi alţii, n-ar fi fost posibile. Ori cu mult mai sterile. Tot aşa cum infernul zilelor noastre va genera, în epoci mai liniştite, trecătoare şi ele, mari reuşite creatoare. Dacă va mai rămâne cineva să-şi plimbe umbra pe întinsul planetei...

Revenim însă la universul subteran al orbilor. Aici, Sábato preia o altă tradiţie străveche: cea a societăţilor secrete. Fenomen analizat de istoricul bulgar Yuri Stoyanov, dezvăluind „istorii tăinuite”, obscure, dar purtătoare de o mare bogăţie de sensuri şi semnificaţii. În tonalități mai narative și atrăgătoare, subiectul este amplu valorificat și de Umberto Eco în captivant-cripticul roman Pendulul lui Foucault: e drept, ulterior lui Abaddón..., dar vădind același apetit pentru universul indescifrabil al structurilor oculte. Născute în general din filozofia dualismului ce a creat bulversări în rândul bisericilor de pe toate meridianele. Frăţia Șarpelui, organizaţie mai bătrână decât piramidele şi cu ramificaţii chiar şi în contemporaneitate, Cavalerii Templieri, fondată după Cruciade, Hashshashin (Ordinul Asasinilor) din spaţiul musulman, Francmasoneria, ori cele mai recente, Iluminaţii, Cavalerii Cercului de Aur, Societatea Craniu şi Oase, Naşterea Aurorei, Societatea Thule ori Grupul Bilderberg sunt doar câteva exemple. Pretenţia tuturor este aceea de a deţine informaţii şi adevăruri esoterice care circulă, sub jurământ, doar în cadru intern, iar scopul, acela de a înlătura ordinea existentă şi de a conduce din umbră planeta. Mijloacele sunt mai mult sau mai puţin radicale, neexcluzând răzbunarea, compromiterea, tortura, crima, războiul, răspândirea molimelor ori nimicirea economică. Secta Orbilor a lui Sábato e concepută în aceeaşi paradigmă. „Orbii conduc lumea: prin coşmaruri şi prin halucinaţii, prin ciume şi prin vrăjitoare, prin ghicitori şi prin păsări, prin şerpi şi, în general, prin toţi monştrii întunericului şi ai cavernelor” scrie Fernando Olmos în Darea de seamă despre orbi (Despre eroi...), cel ce a izbutit să pătrundă până în inima templului subteran iradiat apăsător de soarele negru, populat de lighioanele scârboase ale canalelor şi dominat de gigantica statuie din carne purtând în ombilic un ochi imens, răspândind tonalităţi de groază şi singurătate. Coborârea lui Fernando în tenebrele ascunse sub vechile case din strada Echeverría e însă doar un moment de culoare – sumbră – mitologică, pe linia Orfeu, Virgiliu sau Dante; ce-l interesează mai mult pe Sábato e reţeaua societăţii orbilor ce-şi are nucleul în templul subpământean şi pe care şi-o extinde în lumea supraterană. Lume care, privită din adâncuri, intră în neverosimil, în iluzie: „îmi aduceam aminte de tumultul de deasupra, de cealaltă lume, de Buenos Aires, oraşul haotic al păpuşilor frenetice trase de sfori: totul mi se părea o închipuire copilărească, o închipuire care nu putea fi adevărată şi nu avea nici o importanţă. Realitatea era cea de acolo” (subl. n.). Imensul desant al orbilor iese ziua din caverne şi se răspândeşte pe străzile oraşului, supraveghindu-i activităţile prin cerşetori, vânzători ambulanţi, clar(ne)văzători, racolând prin diverse şantaje persoane sănătoase pentru a servi interesele Sectei, influenţând deciziile oamenilor şi instituţiilor prin agenţi controversaţi (doctorul Schneider, Schnitzler, spiritistul Aronoff, doctorul Gandulfo ori sumbrul R.). Înscenând evenimente prin care se produc accidente cu victime care orbesc şi acaparându-le deîndată în funesta ţesătură. Lichidând prin scenarii complicate pe toţi cei suspectaţi de a-i fi pătruns secretele, de a se opune ţelurilor ei sau de a-i aduce vreun prejudiciu, chiar imaginar. Reţea infiltrată la toate nivelurile. Aproape fiecare personaj important al trilogiei se dovedeşte în cele din urmă a avea legături directe sau indirecte cu Secta. Tot ce pare cursiv, deliberat, întâmplător, neinfluenţat în vieţile personajelor, ca şi ale oamenilor reali de altfel, se vădeşte în cele din urmă a fi rodul unei regii ascunse şi  neînduplecate. Un astfel de univers condus de orbi, aşa cum îl descrie scriitorul argentinian, poartă simbolistici extrem de puternice. Însăşi lumea în fenomenalitatea ei este un proiect materializat al beznei („acesta este infernul la care suntem condamnaţi pentru totdeauna” –  declară una dintre numeroasele apariţii fără nume din Abaddón...), în care singura speranţă plauzibilă se îndreaptă către moarte. Iar suveranitatea orbilor asupra ei ridică forţa întunericului la pătrat. Din handicap, orbirea devine titlu de putere. Din nenorocire individuală, generatoare de nenorociri colective. Civilizaţia merge înspre prăpastie, dar drumul ei este unul al orbecăielii, al rătăcirii care-i prelungeşte impredictibil atingerea marginii. Al unei agonii întreţinute. Minusculul registru al frecvenţelor de undă vizuale se pierde în imensa paletă a vibraţiilor oarbe ce împresoară cosmosul în vârtejuri. Acel infim interstiţiu, cel al vederii luminoase, e atât de înghesuit încât normalitatea se sufocă, iar societatea nu mai are resursele de a alunga şi fereca tenebrele în temniţele în care le-ar fi locul. La fel se întâmplă şi cu labirinturile interioare ale omului. Prins între pasiunile trupului muritor şi aspiraţia către veşnicia spiritului, sufletul suferă crâncen, „şovăind mereu între putreziciune şi nemurire, între diabolic şi divin”. Este tărâmul înfricoşător în care a izbutit Sábato să ajungă printr-o continuă sfâşiere, precum el însuşi mărturiseşte. Aici l-a călăuzit trădarea luminii eterice a fizicii, azvârlindu-l, violent dar izbăvitor, în chiar miezul, în substanţialitatea ultimă a întunericului. În vuietul dionisiac al încleştării. În adagio-ul funebru al neputinţei. În corul fatalităţii existenţei înseşi.

Probabil că nu putem găsi un mai pătrunzător elogiu adus corului decât cel al lui Nietzsche. Chiar dacă se referă punctual la tragedia greacă – dar nu e ea oare un ecou al vieţilor noastre? sau, mai degrabă: nu suntem noi înşine un produs al ei? –,  filosoful german afirmă că inegalabila tărie şi relevanţă a mesajului scenic se ascunde în secvenţele intonate de cor. Corul, dionisiac prin excelenţă, creator de viziune şi de forţă, el e cel ce împărtăşeşte suferinţa şi rosteşte adevărul, în contrast cu licărul apolinic al eroilor din prim plan pe care mereu îi umbreşte, transformându-i într-o „irealitate fantomatică”. Corul, chiar dacă e incantat sau doar recitat, întruchipează muzica în esenţialitatea ei. Este muzica de dincolo de muzică, chiar şi de rapoartele armonice pitagoreice. Este regele disonanţelor distrugătoare şi întemeietoare. Este tumultul generat de imperativele primordiale ale sufletului, de şoaptele angelice, de susurul pasiunilor şi de răcnetele brutale ale pământului. Este efluviul ce transcende segmentul limitativ al vizualităţii – spaţiul de manifestare al celorlalte arte – şi accede sferele tari, rarefiate şi adeseori insuportabile, ale adevărului. Naraţiunea sabatiană merge impetuos pe o astfel de schemă, având o structură crescătoare, explicit muzicală. Dacă Tunelul este dominat clar şi aproape exclusiv de duetul celor doi protagonişti prinşi în sarabanda funebră a geloziei şi instabilităţii, cuplul din Despre eroi... îşi intonează de-acum clamările împletindu-se cu polifonia altor voci care le secondează cu susţinere, însă cu o nuanţă mai jos. Odată cu Abaddón..., partitura se modifică substanţial. Romanul practic nu mai are solişti, decât cu totul secundari. Se preface în schimb într-un monumental cor alcătuit din membri mai mult sau mai puţin anonimi, având nume ori doar iniţiale, iscaţi din prezent ori din învolburata istorie ţesută din eroisme şi cumplite martirii, bântuit de o serie de histrioni, letargici, rataţi, tineri furioşi ce contestă orice, naivi ce mai cred în basmele cu zâne, bătrâni cu nostalgii împietrite ori nebuni cu viziuni apocaliptice. O lume întreagă de creaturi sublime sau patibulare, plicticoase ori ingenue, trepidând. Sunt aduşi pe practicabile inclusiv soliştii din celelalte acte ce vin să ajute cu vocile lor deja încălzite sonoritatea de ansamblu. Spectacol în care inclusiv regizorul îşi pune pe faţă masca de scenă şi se amestecă umil printre ei. Rezultând grandiosul triumf al întunericului, tragismul şi infamia privirii obnubilate, monumentalul lamento al condiţiei umane.

 

Dacă Sábato nu ar fi părăsit sfera cercetării ştiinţifice, lăuntrurile sale tumultuoase ar fi găsit şi aici o vastă perdea a întunericului de descifrat. Lipsită, ce-i drept, de dramatismul acut şi imediat al beznelor omeneşti, tenebrele cosmologice sunt însă cu nimic mai puţin apăsătoare pentru inteligenţa umană sâcâită de întrebări insolubile. Cercetătorul argentinian putea să i se alăture lui Stephen Hawking în studiul găurilor negre, acele sumbre necunoscute mai tari decât puterile tuturor sorilor din galaxie, mai vorace decât Pantagruel, înghiţind şi timp, şi spaţiu, stele, planete şi lumină ca pe nişte vreascuri. Iad al matematicii, rană deschisă şi incurabilă în ţesuturile palpitânde ale cerurilor. Mai ascunse privirilor decât zeii Olimpului, mai negre decât însuşi întunericul, guri deschise ale purgatoriului elementelor pe lângă care firicelele beciurilor interzise din strada Echeverría sunt doar nişte muşuroaie. Ori putea, pe o terasă elveţiană în faţa câte unei halbe cu bere brună, să exclame împreună cu vizionarul Fritz Zwicky: dunkle! Excedaţi, neieşindu-le la socoteală  măsurătorile de masă asupra galaxiei Coma şi adminţând spăşiţi, cu sughiţuri de uluire, existenţa unei noi şi incognoscibile năluci risipite pe întregul crug: materia întunecată. Imens conglomerat neverosimil, surclasând toate aglomerările şi roiurile din univers luate la un loc, sfidând lumina şi forţele cosmice, semnalându-se laconic, şmechereşte, doar prin gravitaţie, şi aia înţeleasă doar pe jumătate. Prezenţă învăluită în deşertăciune, fantoma lui Hamlet mai vârtoasă decât întreg castelul Elsinore. Mai stranie decât crizele Alejandrei, mai insubordonabilă decât Maria Iribarne, mai silenţioasă decât apariţiile suprasenzitive ale imponderabilei Soledad. Ar fi fost un spectacol, un roman astrofizic, la care intempestivul Sábato, expert în cele mai subtile chiţibuşuri ale neutronilor, ar fi dat o consistentă mână de ajutor.

Dar cele mai incitante umbre ce-l puteau capta pe doctorul autoexilat din fizică ar fi fost cele lăsate în conştiinţele stupefiate ale întregii bresle de descoperirea energiei întunecate. Impalpabilă dar prezentă în fiecare cuantă a vastităţii, întinzându-se lasciv către toate punctele planisferei precum Enceladus ori Porphyrion, un Nimic mustind de aprige nelinişti fotonice, tăcere supranaturală a prăpădului, spulberând ecuaţii şi teorii impresionante alcătuite cu trudă, trage de pânza universului către toate capetele neştiute, extinzându-l fără noimă, rărindu-i clipă de clipă ţesătura, prefăcând-o în zdreanţă. Împingând aştrii îndepărtaţi dincolo de marginile ce separă vederea de invizibilul etern. S-ar fi dumirit Sábato atunci cum oastea de galaxii, precum cea a generalului Lavalle, se răsfiră demoralizant, impetuos şi ireversibil, cum sorii se sting unul câte unul, cum planetele se deşiră de pe orbite şi se ciopârţesc în pulberi, ne mai rămânând din ele decât nişte atomi orbi şi zburătăcitori ca fumul înţepător din cafenelele tixite de pe Belgrano. Risipindu-se şi ei în cele din urmă în radiaţii confuze, părăsind cu totului eminescianul Nimic primordial peste care se lasă de-acum cel mai sălbatic întuneric: acela al imposibilităţii substanţei, al imposibilităţii luminii, al imposibilităţii gândului. „Într-o zi totul va fi trecut, uitat şi şters: până şi zidurile cele mai semeţe, precum şi înfricoşătoarele şanţuri care înconjurau fortăreaţa inexpugnabilă” (Abaddón...). Atunci nu va mai fi rămas nici cea mai mică urmă din vreo strădanie omenească. Doar pustiul sec, etern neroditor, în veci neschimbător. Nici măcar amintirea, nici vreun minuscul rest, nici cât cea mai firavă adiere din tot ce a nedormit nopţile şi vieţile unor oameni. Din ceea ce a fost cândva, dacă o fi fost vreodată, Iliada, Critica raţiunii pure ori Fata cu cercel de perlă. Nici chiar din pucioasa privirilor cumplite ale îngerului exterminator.

 

Bruno, unul dintre puţinele personaje echilibrate ale trilogiei, prietenul cald şi dezinteresat, confesorul celorlalţi, inclusiv al autorului, se reculege în final la mormântul creatorului său, cel „care s-a născut cu blestemul de a nu se resemna cu realitatea ce i-a fost dat s-o trăiască, cineva pentru care universul este oribil sau tragic de trecător şi imperfect”. Pe a cărui cruce scrie un singur cuvânt: PACE. Năzuinţă secretă manifestându-se doar postum, deziderat pe care însă Sábato în existenţa antumă nu s-a sfiit a-l masacra pagină de pagină. Momentul redă esenţa, „algoritmul” creaţiei omeneşti. Autorul dispare, opera (culturală, edilitară, ştiinţifică sau oricare o fi ea) îi supravieţuieşte. Încă o vreme.

 

 

Notă

Referinţele şi citatele sunt din următoarele volume:

  • Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, Meridiane, 1986;
  • Paul Alexandru Georgescu, Literatura hispano-americană în lumină sistemică, Scrisul Românesc, 1979;
  • Friedrich Nietzsche, Naşterea tragediei, din vol. De la Apollo la Faust, Meridiane, 1978;
  • Ernesto Sábato, Eseuri vol. 1-2, RAO, 2005;
  • Ernesto Sábato, Tunelul, Dab-Canova, 1991;
  • Ernesto Sábato, Despre eroi şi morminte, Univers, 1997;
  • Ernesto Sábato, Abaddón exterminatorul, Univers, 1986;
  • Ernesto Sábato, Înainte de tăcere, RAO, 2000;
  • Yuri Stoyanov, Tradiţia ascunsă a Europei. Istoria secretă a ereziei creştine în Evul Mediu, Polirom, 1999.