ESEU
Cosmin Victor Lotreanu
Consul General al României la Trieste
Iugoslavia interbelică
Între autoritarism, federalism și secesiune
Partea I
Studiul dramei Iugoslaviei finalului de secol XX este unul vast și cu multiple cauze istorice. Cuprinderea complexității nașterii și sfârșitului Iugoslaviei este un demers în permanență perfectibil iar percepția proprie se articulează în jurul insatisfacției dar și imposibilității de a cuprinde toate reperele trecutului, atât de importante prin simbolistica lor. Personajele, epocile, societățile din arealul iugoslav aduc cu ele însele cel mai adesea explicații aparente concomitent cu dezvoltări imprevizibile. Conflictele, imposibilele reconcilieri, temporarele coabitări, toate acestea creionează un tablou în care, paradoxal, se regăsesc poate versurile eminesciene („alte măști, aceeași piesă/alte guri, aceeași gamă”) sau poate cele ale poetului Rasa Livada („Cine a aruncat fiecare piatră spre stele/Până a rămas fără acoperiș/Cine a pus foc în inimile celorlalți/Până s-a transformat în gheață?”).
Studierea Iugoslaviei interbelice sub forma politică a Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, devenit din 1929 Regatul Iugoslaviei, prefigurează în parte ceea ce s-a întâmplat în anii ‘90 ai aceluiași secol, prin prezența multor similitudini ce conduc imediat la înțelepciunea dictonului: „Cine își uită trecutul este condamnat să îl repete”. Ceea ce îmi propun este reliefarea adversității în detrimentul cooperării, a permanentei pendulări între secesiune și integrare, pe fondul dilemei federalism versus autoritarism, ce a caracterizat și atunci dar și mai recent spațiul iugoslav.
Câteva repere cronologice sunt necesare pentru a ne încadra în context. Este semnificativ faptul că statele ex-iugoslave s-au situat la „frontiera între Orient și Occident” iar în mod firesc conturul geografic al formațiunilor politice și demografice nu s-a suprapus exact (nici nu avea cum de altfel) cu granițele politice. O altă observație, legată de reperele cronologice sus-menționate (după cum vom vedea imediat) este, așa cum menționează Yves Tomic (http://www.lacontemporaine.fr/pdf/hist_espace_yougo_20s.pdf ), cea a „absenței unui trecut comun” al statelor respective. Există numai două asemenea perioade comune și anume Iugoslavia interbelică (obiectul acestui articol) respectiv Iugoslavia postbelică, ultima dominată de personalitatea fondatorului Iosip Broz Tito.
Zorii secolului XIX au adus prima revoltă a sârbilor (1806), iar ulterior Balcanii și zonele adiacente au intrat într-un proces continuu de frământări și transformări. Spicuiesc din noianul de evenimente semnificația așa-numitului „nagodba” (1868, compromisul croato-ungar legat și de personalitatea episcopului croat Josip Juraj Strossmayer, despre care voi mai vorbi; cu un an înainte se încheiase „ausgleich”/dualismul austro-ungar) și de acum înainte la Zagreb va funcționa o „Dietă” (denumită „Sabor”), un guvern autonom, în contextul „recunoașterii limbii croate ca limbă oficială alături de funcția de Ban” („Guvernator”, conform Renéo Lukic, „La désintegration de la Yougoslavie et l’émergence de sept États succeseurs:1986-2013”); congresul de la Berlin (1878) în care, pe lângă bine-cunoscuta recunoaștere a independenței României este relevant și că Serbia devine la rândul său independentă. În paralel, în același an, a apărut „Liga de la Prizren” (Kosovo, de expresie albaneză), urmată de o revoltă eșuată albaneză din anii 1880/1881 cu un Kosovo rămas sub posesia Imperiului Otoman; în 1893 a apărut „VMRO” („Organizația pentru Unitate Națională Macedoneană”) în Macedonia, act urmat de o primă manifestare revoluționară sub forma mișcării de la Krusevo din 1903; în același an (1903) va fi asasinată familia regală sârbă (regele Aleksandar Obrenovic și soția sa; la conducerea statului va veni Petar I Karagheorghevic (1903-1914), primul său ministru, Nikola Pasic fiind adept al proiecției întâietății sârbe la nivel politic); în anul 1904 apare Partidul Țărănesc Croat condus de frații Anton și Stjepan Radic (ultimul cu un rol important în Iugoslavia interbelică, după cum vom vedea mai târziu); în anul 1908 imperiul austro-ungar anexează Bosnia și Herțegovina, elocvent fiind faptul că această nouă posesiune teritorială este administrată direct de Viena („Reichsland”). Finalmente războaiele balcanice (încheiate mai întâi prin pacea de la Londra și după aceea prin pacea de la București, ambele în anul 1913), pe lângă faptul că vor contribui la amplificarea unor resentimente profunde, vor avea un rezultat contradictoriu. Pe de o parte Serbia și-a mărit teritoriul cu 68.100 Km pătrați (va include zona numită Sandjak cu centrul în orașul Novi Pazar, o parte din Macedonia, respectiv o parte din Kosovo) dar nu a obținut ieșire la Marea Adriatică datorită politicii de îndiguire a sa sau, mai bine zis, de ostilitate (crescândă) din partea Imperiului austro-ungar. Pe lângă anexarea Bosniei, o altă manifestare a sus-menționatei ostilități a fost așa-numitul „război al porcilor” (1906/1911, sub forma sistării importurilor austriece de carne de porc, Serbia fiind principalul furnizor). Trei aspecte sunt extrem de importante în climatul atât de tensionat: Înființarea organizației „Tânăra Bosnie” (1910, iar primul atentat este cel executat de Bogdan Zerajic împotriva guvernatorului de Mostar Marijan Varesanin, acțiune ce “a anunțat” atentatul de la Sarajevo/28 iunie 1914 și asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand); diferența între climatul politic din Voivodina și portul Rijeka (luate în posesie direct de Ungaria) respectiv Slovenia, Istria și Dalmația (ultimele două regiuni locuite de croați dar, în cazul Dalmației și de sârbi) aflate sub administrație austriacă, acestea din urmă cu un grad mai mare de democratizare; paradoxul măririi teritoriale a Serbiei ce „cu cât crește teritorial, cu atât devine mai plurietnică” (conform Becker Jean-Jacques, « L'ombre du nationalisme serbe », Vingtième Siècle. Revue d'histoire, 2001/1 (no 69), p. 7-29. DOI: 10.3917/ving.069.0007. URL: https://www.cairn.info/revue-vingtieme-siecle-revue-d-histoire-2001-1-page-7.htm ).
Acesta este tabloul sumar al unui spațiu ce, la fel de important, este marcat și de mituri, de o tipologie eroică a propriei istorii naționale. Mă gândesc nu numai la bătălia de la Kosovopolje (1389, Câmpia Mierlei/Gazimestan) și la locul acesteia în istoriografia sârbă, ci chiar la Stefan Dusan (domnitor sârb al secolului XIV, cu un regat al cărui centru a fost tocmai Kosovo...), la Tirpomir (845-864), numit „Dux Croatorum” sau, într-un alt registru, la Josip Juraj Strossmayer (1815-1905), episcop croat, fondatorul pinacotecii, Universității din Zagreb (1874) și al Academiei Iugoslave de Științe și Arte (1867). A fost unul dintre cei ce, desigur în concordanță cu percepțiile din epocă, a militat asupra conceptului de „slavi sudici” și a coabitării comunităților și religiilor.
Primul război mondial s-a declanșat după ultimatumul Austro-Ungariei adresat Serbiei (23 iulie 1914). „Pretextul și nu cauza” (după cum foarte corect a scris Catherne Lutard-Tavard în lucrarea „La Yougoslavie de Tito écartelée 1945-1991”) a fost atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914) executat de Gavrilo Princip, membru al „Tinerei Bosnii” și militant al independenței acesteia. Fără a acorda circumstanțe atenuante unui asemenea act, este interesant de reprodus afirmația lui Misha Glenny (volumul „Naționalism, război și Marile Puteri 1804-2012”) în care acesta citează cuvintele arhiducelui asasinat la Sarajevo: „Scopul meu în viață este să distrug Serbia...”. Trecând însă la prima mare conflagrație mondială a secolului XX, aceasta a evidențiat, iar aici mă refer strict la prezentul studiu, „eroismul și singularitatea” armatei sârbe. Într-o iarnă grea, după o rezistență acerbă, armata regală sârbă s-a retras prin Muntenegru și Albania către litoralul adriatic. Soldații s-au refugiat în insula Corfu, în Corsica, în sudul Franței și, reintegrați sub comanda generalului Franchet d’Espérey, au luptat pe frontul de la Salonic. Pe plan politic trebuie menționate prevederile tratatului de la Londra (1915) prin care, paradoxal, inamicul tradițional al Serbiei respectiv al noului stat iugoslav proiectat a devenit Italia (aceasta a țintit în mod constant, în primele decenii ale secolului XX, anexarea unor însemnate părți ale litoralului adriatic, de la Rijeka la Dubrovnik și chiar mai în sud), înființarea „Comitetului Iugoslav” la Paris (30 aprilie 1915) și semnarea „declarației din Corfu” (insulă la Marea Ionică, situată între Grecia și Italia) prin care viitorul stat urma să fie „o monarhie constituțională, democratică și parlamentară, condusă de dinastia Karagheorghevic (conform Zwitter Fran. „La formation de l'État yougoslave”. In: Revue d’histoire moderne et contemporaine, tome 16, N°1, Janvier-mars 1969. pp. 114-124/DOI: https://doi.org/10.3406/rhmc.1969.3191/www.persee.fr/doc/rhmc_0048-8003_1969_num_16_1_3191), ce se va numi Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor”. Acesta urma să cuprindă „teritorii etnice locuite de cele trei popoare”, „egalitate a alfabetelor (chirilic și latin) și religiilor”, „egalitate în drepturi”, „unificarea calendarului”. O observație importantă (a aceluiași Fran Zwitter) a fost aceea potrivit căreia declarația din Corfu nu s-a referit la „federalism și unități teritoriale istorice” ci la „principii economice, sociale și geografice”. Astfel, încă din naștere, noul regat urma să fie, identitar vorbind, sfâșiat între conceptele de federalism versus centralism. Un alt paradox este că, în pofida înființării la Zagreb (august 1918) a „Consiliului Național al Slovenilor, Croaților și Sârbilor” respectiv al conținutului „declarației de la Geneva” din 9 noiembrie 1918 („Sârbi, Croați și Sloveni! Visul nostru secular s-a realizat. Suntem iugoslavi reuniți și liberi”), totuși noul regat (proclamat la 1 decembrie 1918) a fost unul al preeminenței sârbe, datorită rolului și simbolisticii armatei (singurul stat din fosta Iugoslavie ce a luptat împotriva Puterilor Centrale) respectiv a dinastiei (sârbe) Karagheorghevic. Guvernul Serbiei condus de Nikola Pasic, „Comitetul Național” din Zagreb (Anton Korosec) și „Comitetul Iugoslav” (Ante Trumbic, croat, viitor ministru de externe) s-au reunit și au proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, la 1 decembrie 1918.
Noul stat cu 12 milioane de locuitori a avut următoarea componență demografică (conform Jean-Jacques Becker, în lucrarea sus-menționată): „38, 83% sârbi (ortodocși), 23,77% croați (catolici), 8,53% sloveni (catolici), 12% musulmani din Bosnia și Herțegovina, 16% minorități non-slave” (printre care și români, în Voivodina și nu numai). Același stat a avut însă, pe lângă temelia originară a sacrificiului fondator (eroismul armatei sârbe) și mai multe probleme fundamentale: Muntenegru și Macedonia nu s-au bucurat de o individualizare sau identitate proprie (Regatul a fost sârbo-croato-sloven și punct); persistența unei dezvoltări economice inegale (mai ales din punct de vedere al gradului de industrializare) pe aceeași falie Orient/Occident între Slovenia, Voivodina și parțial Croația respectiv celelalte componente teritoriale; insuficienta coagulare a națiunilor componente sau, dacă vreți, o abordare declarativă și nu una în profunzime (sloganul „brat je mio koje vere bio”/„un frate este neprețuit, indiferent de religia sa”); deosebirea între orizontul de așteptare al unei schimbări și realitatea așa cum o prezintă Bernard Feron, în volumul „Yougoslavie, origines d’un conflit” ce menționează că slovenii și croații au aspirat la un federalism cel puțin la aceiași parametri cu cel din timpul Imperiului habsburgic. Sunt elocvente în context declarațiile abatelui catolic Korochetz (șef al unui partid sloven de orientare democrat-creștină): „O federație ce ar exclude concentrarea puterii nu ar avea alt rol decât să favorizeze dezagregarea….Credem că forma de guvernare nu este de o importanță capitală. Alegerea nu este regat sau republică ci constituție democratică sau nedemocratică”). Pe de altă parte ideile lui Stjepan Radic sunt nu numai secesioniste ci poate chiar identitar-intolerante: „Istoria și situația noastră geografică, orientarea spre Ungaria ne face federaliști pentru a nu fi dependenți de Balcanii ce sunt o prelungire a Asiei. Misiunea noastră este de a europeniza Balcanii, nu de a balcaniza croații și slovenii…Iugoslavia nu constituie o națiune decât privită din exterior..”.
În această primă parte a articolului asupra Iugoslaviei interbelice, sub forma Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor și a Regatului Iugoslaviei (din octombrie 1929), mă voi referi la trei aspecte: Constituția de la Vidovdan (1921), iredentismul italian precu și preliminariile unui incident deosebit de grav din Parlamentul (Skupstina) de la Belgrad (1928, asasinarea lui Stjepan Radic), ce a consfințit eșecul regimului parlamentar, al gestionării unui stat cu atât de multe și sensibile probleme.
Constituția noului regat a fost votată și a intrat în vigoare la 28 iunie 1921. Ziua respectivă („Vidovdan”) este una de mare însemnătate pentru sârbi ( „Ziua Sfântului Vitus”), cea în care este celebrat eroismul prințului Lazar în bătălia de la Kosovopolje. Cumva simbolic, aspect întărit și de argumentul militar din primul război mondial (Misha Glenny menționează expresia „ali mi sto ratovali”/„doar noi am purtat războiul”), noul stat avea să se articuleze în jurul Serbiei și sârbilor. Încă de la început s-a născut această dualitate, această întrebare pentru un secol: Federalizare sau Centralizare? „Susținătorii Serbiei Mari” sau „Separatiștii deghizați”? Definitorii sunt cuvintele adresate de prim-ministrul sârb Milenko Vesnic sculptorului croat Ivan Mestrovic, în care se regăsesc multiple fațete ale preeminenței îndreptățite sau nu a propriilor interpretări, resentimentele și suspiciunile privind conduita unora sau altora în trecutul recent, de ce nu excepționalismul învingătorilor, uitând din păcate că la scara istoriei totul poate fi relativ: „Dacă oamenii voștri își imaginează că vom pleca de pe picior de egalitate, nu ați înțeles încă realitatea….dacă germanii și austriecii ar fi câștigat cumva războiul, ne-am fi aflat toți la Zagreb să discutăm acest lucru…”. Prevederile actului fundamental au inclus (conform https://mjp.univ-perp.fr/constit/rs1921.htm) „monarhia constituțională, parlamentară și ereditară”, faptul că „limba oficială a statului este sârbo-croato-slovena” și legiferarea referitoare la existența unei singure naționalități în tot regatul (denumită drjavljanstvo), „libertatea de religie și conștiință”, concesia privind particularitatea relației între bisericile catolice slovene și croate respectiv Sfântul Scaun („religiile admise și recunoscute pot întreține relații cu șeful lor religios suprem, chiar în afara frontierelor de Stat”), „interzicerea extrădării cetățenilor” (art. 20), reprezentativitatea („orice deputat reprezintă întreaga națiune, nu numai proprii săi electori” (art. 74). O altă concesie menită a echilibra într-o anume măsură balanța dar și a personaliza relația între sârbi și croați, a fost cea legată de prevederile art. 110: Pentru tot regatul se înființează o singură Curte de Casație al cărei sediu este la Zagreb. Chiar dacă poziția fruntașilor croați a fost una oscilantă (de la boicotarea votului privind Constituția până la reconcilierea din 1925 dintre regele Alexandru I și Stjepan Radic) și finalizată cu numirea liderului Partidului Țărănesc Croat în funcția de ministru al educației (1925), iar vizita din august 1925 a perechii regale (Alexandru I/Regina Maria a Iugoslaviei –„Mignon”, fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria) la Zagreb a fost una unei aparente concordii și exagerat triumfalism (evenimentul a avut ca fundament marcarea a 1000 de ani de la proclamarea monarhiei croate, Stjepan Radic compunând un imn festivist aproape ridicol: „Șoimul croat zboară către tine/Stea a Casei Karagheorghe”, conform aceluiași Misha Glenny), totuși peste numai doi ani, în Skupstina (Parlamentul) de la Belgrad se vor auzi următoarele cuvinte, rostite de deputatul Punisa Racic: „Aici vor cădea capete și până când cineva nu-l va ucide pe Stjepan Radic, nu va fi pace”. O amenințare din păcate, după cum vom vedea în partea a doua a acestui articol, nu doar potențială….
Iredentismul italian are la bază așa-numita „Adriatic question” (Armstrong, Hamilton Fish. „After the Assassination of King Alexander”, Foreign Affairs, vol. 13, no. 2, 1935, pp. 204–225. JSTOR, https://www.jstor.org/stable/20030657?seq=1, accesat la data de 28 Apr. 2021). Autorul surprinde cu acuratețe diferențierile din noul stat iugoslav interbelic. Dacă Stjepan Radic este „un lider închis în propria sa enclavă istorică” și năzuiește la „un stat federativ pe modelul Austro-Ungariei” (probabil, odată cu afirmarea principiului wilsonian al naționalităților, orice astfel de model ar fi fost dificil de materializat), poporul sloven (unde „aproape fiecare locuitor știe să citească”) este unul compact („o rasă, o religie”). Spre deosebire de acesta din urmă, cel din Bosnia („trei subdiviziuni rasiale și trei religii”) „are nevoie de un aparat birocratic” pentru a funcționa, în timp ce slovenii și croații sunt „gata pentru o autonomie completă.” Menționez că expresia rasă trebuie interpretată în contextul anilor în care autorul a scris lucrarea citată (1935). Mai importantă este însă reliefarea dublei temeri, amplificată sau nu, intenționat sau nu, din interior și exterior: Sârbii s-au temut de „separatismul croat” în vreme ce croații s-au temut de „imperialismul sârb”.
Ce înseamnă însă „Adriatic question”? Litoralul adriatic, pe partea sa orientală, cuprinde țărmurile actuale ale Sloveniei, Croației, Muntenegrului respectiv Albaniei. În istorie însă prezența italiană a fost una aproape permanentă și o întreagă retorică s-a dezvoltat în jurul legitimității posesiei acestui teritoriu. Totodată cele două porturi mari ale Adriaticii de nord-est au aparținut întâi Imperiului Habsburgic și apoi, subsecvent, fiecărei componente dualiste (Trieste port al Austriei, Rijeka port al Ungariei). Denumirile au fost la rândul lor duble (Fiume/Rijeka, Ragusa/Dubrovnik, Zara/Zadar, Split/Spalazzo, dar și Trieste/Trst sau Monfalcone/Trzic) într-o lume comună până la urmă. Finalul primului război mondial a adus cu sine revendicări teritoriale și diferende serioase între Italia și noul regat iugoslav. „Adriatic question”, în esență, a fost portul Fiume (actualul Rijeka), obiectiv al Italiei conduse de premierul Vittorio Orlando. Portul respectiv, după cum subliniază Misha Glenny, „domina toată Adriatica.” Factorul emoțional a jucat un rol la rândul său prin implicarea poetului Gabriele D’Annunzio (1863-1938). Personalitate culturală recunoscută (a fost și președinte al Academiei Italiei), aureolat și de participarea sa la luptele din primul război mondial, a avut o poziție tranșantă în ceea ce a definit drept „victoria mutilată” a Italiei. În consecință (anul 1919) Gabriele D’Annunzio s-a pus în fruntea așa-numitului „marș de la Ronchi” (localitate aflată în preajma orașului Trieste) și a intrat în orașul Fiume/Rijeka, devenind „regent” (comandant) al acestuia în perioada septembrie 1919-decembrie 1920. Discursurile sale înflăcărate, portdrapel al revendicărilor teritoriale italiene în Dalmația, au agitat și mai mult spiritele. Marșul respectiv avea să anunțe istoriei același marș asupra Romei, de această dată, și venirea la putere a regimului fascist al lui Benito Mussolini (1922). Relația bilaterală între Italia și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor a rămas una tensionată pe tot parcursul perioadei interbelice și simbolizată, dacă vreți, de cuvintele lui Benito Mussolini adresate unui diplomat francez (conform aceluiași Misha Glenny): „Iugoslavia nu există. Este un conglomerat eterogen pe care l-ați încropit la Paris”. Desigur, această afirmație se subsumează curentului de dezavuare, de respingere de către unele state (Ungaria, Germania etc.) a prevederilor tratatelor de pace de la Paris (1919 Versailles, Saint-Germain-en-Laye, Neuilly-sur-Seine; 1920 Trianon și Sèvres, acesta din urmă înlocuit de tratatul de la Lausanne în 1923 etc.). Din păcate, Italia a fost și refugiul celor ce au contestat violent Iugoslavia ca stat, iar exemplul cel mai elocvent este Ante Pavelic. Acesta (avocat și inițial deputat în anul 1921, ca membru al „Partidului Croat al Drepturilor”) se va stabili în Italia unde va întemeia „Organizația Revoluționară Croată” denumită UHRO (cunoscută sub denumirea de „Ustasa”).
Închei această primă parte prin reliefarea figurii lui Ivan Mestrovic (1883-1962), cel care a reușit să-l determine pe regele Alexandru I Karagheorghevic să reflecteze mai mult asupra particularităților Iugoslaviei, asupra conștientizării existenței mai multor națiuni într-un singur stat, în detrimentul ideii de preeminență sârbă, bazată pe autoritatea moral-militară a luptelor din 1914-1918. Absolvent al Academiei din Viena, rector al Academiei de Arte din Zagreb, Ivan Mestrovic, membru al „Comitetului Iugoslav al Independenței Naționale”, s-a opus totalitarismului sub orice formă a sa, fiind de altfel întemnițat pentru câteva luni (1941, la Sanska Cesta) de regimul lui Ante Pavelic. Cel care a crezut că „mereu iubirea și mâinile muncite vor construi și nu vor distruge”, cel care a spus că „poartă cu el o moștenire incomparabilă, anume sărăcia familiei și a națiunii sale”, a militat pentru înțelegere și coabitare. Iar portretul regelui Alexandru I din memoriile sale („Uspomene”) este unul moderat, în totală opoziție cu realitatea finalului anilor ‘20 ai secolului trecut. Aceasta din urmă va aduce cu ea însăși o spirală a violenței urmată, după cum vom vedea, de o mult prea tardivă încercare de reconciliere.