POEZIE

Leo Butnaru
poet, Chişinău

Conform


Unii colegi au crezut (pe timpurile lui Homer
sau ale lui Baudelaire) alţii
în timpurile noastre mai cred
că poezia ar fi nemuritoare,
chiar dacă scriu cam monoton,
niţel supărător,
fiece text încheindu‑l cu aceeaşi formulă ce s‑ar vrea
doveditoare de indubitabilă,
necurmată continuitate:

mai departe – conform
textului poemului următor.



Nuanţe sau – încălzire ca iminent îngheţ


Se întâmplă că e şi frumos, e şi bine,
nefiind exact la fel când, în rocadă semantică
şi simandicoasă, – e şi bine, e şi frumos,
importanţa în nuanţe depinzând de locul şi ordinea
(în dadaism hazardul şi dezordinea din pălăria
slovelor forfecate) – locul şi ordinea
sau dezordinea
cuvintelor în spunerea care le conţine.

Însă e drept, diferenţa nu e prea mare
ci doar oarecât sensibilă, ca jocul acului de seismograf
(de altfel de mai nimeni observată,
în comparaţie cu exploziile emotive, sulfuroase sau spumoase
ale lui Otello sau Falstaff – acesta în operă bufă care
e declanşată – uimitor! – de mai toate orchestrele
prin false start,
motiv din care e atât de veselă, de savuroasă).

Pe de altă parte, posibil, e chiar bine că, în postmodernism şi post‑
istorie, deja nu mai contează, nu se mai pune preţ
pe diferenţa de sensibilitate şi nuanţe dintre
bine şi frumos, frumos şi bine; în minimalismul încălzirii globale
ca maximalism al unui iminent, atotcuprinzător îngheţ,
similar cu ucigătoarea de mamuţi glaciaţie,
după care, ca printr‑un planetar aisberg,
de data aceasta/ aceea Pământul văzându‑se ca omni‑
cuprinzător computer din – ehei! – primă generaţie,
mai expirând, din când în când, tot mai rar
informaţie... informaţie... informaţie...



Încă o uşă, o fereastră


Nimeni nu a reuşit să spună
dar e de presupus că în clipa fatală
când omul se dedublează
trupul trăgându‑i‑se în jos
(ultima interacţiune gravitaţională)
sufletul zburându‑i în sus
atunci
la sacramentale răscruci
orice om e absolut convins că în viaţa
cât i‑a fost dată
ar mai fi trebuit
ar mai fi trebuit să aibă cel puţin încă o uşă
cel puţin încă o fereastră
la care să bată
pe care s‑o deschidă.

Astfel că în ultima clipă
ca neplăcere finală
zguduitoare
ce i‑a mai fost hărăzită
fiecare dispare cu sentimentul că
în viaţă i‑ar mai fi lipsit o uşă
i‑ar mai fi lipsit o fereastră‑ademenitoare
luminătoare...

...Într‑adevăr
cu o uşă în minus
minus o fereastră nedăruită
dar ca şi meritate pe drept
cum s‑ar putea crede că viaţa de om
ar fi împlinită? – mă întreb şi eu
ca atâţi alţii
nedumerit;
şi ce‑aş mai putea adăuga
ca anticipare
la acea de‑a dreptul neplăcută situaţie / situare
cu uşa şi geamul minus
ca şi sustrase? – Doar că
orişice cosmică pulsaţie
oricare sunet în lume
şi respiraţie a cerurilor
totdeauna le‑am perceput ca pe o delicată,
atentă bătaie în fereastra
în uşa mea
şi niciodată nu am fost dezamăgit
când am deschis uşa
fereastra
astfel că bineînţeles aş suferi nespus
când va fi să‑mi zic că de fapt
era cazul să mi se mai dea o uşă
o fereastră mai mult
însă, din păcate, ambele‑au rămas
în minus...



Vorbind în somn


Unii dintre noi
nopţile
vorbesc în somn
explicaţia‑subtext fiind
probabil
în subconştient:
             vorbesc
pentru ca gura
să nu li se asemene cu sicriele
cuvintelor.



În genunchi


Guvernele cad în unghi înclinat
ori în rostogolire pe con abrupt
sau oricare alt con sau unghi
cele mai multe din ele prăbuşindu‑se
dinaintea gloatei (fost popor) disperate
căzute în genunchi.

Apoi trece un timp
foştii miniştri şi fostul popor
alias gloată îngenuncheată se ridică din căzătură
săltându‑se din genunchi
scuturându‑se de praf sau
dacă a fost foarte grav
curăţindu‑se cât de cât de mocirlă sau vomă
cum sugerează alegoric pe arena circului vreun măscărici
vreun arlechin
pentru ca spăsiţi
dar şi niţel optimişti
să se pregătească de un nou scrutin.



[După André Gide]


O! câmpii scăldate în azur!
O! câmpii în floare
înmuiate în miere vieţii!

...Tot dinspre voi mănoase câmpii
albinele revin îngrelate
de ceara morţii...



La orizont?


Să ajungi la orizontul
cel mai de departe – în fond
ce ţi se va întâmpla?

De acolo vei vedea
şi mai mult infinit

adică
şi mai multă
imposibilitate.



Facerea, 1/27; 1/31


...Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său;
după chipul lui Dumnezeu l‑a făcut;
a făcut bărbat şi femeie.

...Și a văzut Dumnezeu că e bine
şi a zis să facă
şi să programeze la soroc potrivit
pentru bărbat şi femeie
moarte...

...Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut
şi iată erau bune foarte...



Săculeţul cu zaruri


Bătrân, ce mai... (numai atât de spus
să nu iasă că ar fi de milă – nu‑i plac com‑
pasiunile
ci doar
ca în tinereţe –
pasiunile...)

Și totuşi, bătrân, ce mai...

Îi trosnesc încheieturile
i se aud pocnind oasele
ca zarurile destinului în tainicul lor săculeţ...



Celulită


După ploaie
frunzişul toamnei palid‑aurită
parcă ar avea celulită
stropi de apă, mai mari, mai mici
sugerând aproape naturalist
pictural‑abracadabrant
(între ceasurile lichefiate ale lui Dalí
şi heraclitiana panta rei prin neantul hiper‑
extins) a Frumoasei Lumii inflamaţie de
ţesut celular subcutanat.

Da, e toamnă
şi a cam plouat...