POEZIE

Corina Dașoveanu
poetă, Slatina

****


ea era atât de nesupărată,
că i se puneau, câteodată, albinele
pe gene, pe buză, pe coapsă,
să se odihnească
și să mai vorbească puțin de-ale lor,
așa cum se odihnesc vara de muncă
femeile curate
pe bunătatea câmpului.

ea mergea moale, ca un gând unduit,
printre secunde,
nici n-atingea
zodiile sau anotimpurile.

culegea blândețea din cuvinte,
o îmbăia
cu lapte muls din fluturii ei
și-apoi o dădea,
de dragoste mare,
mai departe...

ea era atât de nevăzută, de nu era.
ca liniștea.

uneori,
scotea încet vârful piciorului
dintr-un cântec,
încerca aerul dacă e fericit,
apoi se întorcea spre inimă și-i spunea -
totul e frumos, tu ești frumoasă,
râzi, să râdă îngerii-n tine...



****


îngere, taci, îngere,
dă-ți jos din spinarea mea goarna sau bocetul,
îmi tot curge pe umeri
fanfara ultimului mort de pe pagina de anunțuri.

vino să bem niște vin
pe marginea asta murdară de ziar,
bea, mă îngere, să dăm cu viața de pământ,
s-o facem moarte,
apoi s-o mințim că-i frumoasă
și s-o lăsăm borțoasă.

cântă-mi, mă îngere,
cum n-ai mai cântat la nicio ridicare de nume,
bea, mă, vinul ăsta stors din sufletul răposatului,
că din sângele meu ai tot băut
până ți-au crescut pene roșii și coarne.

leagă-ți dracului, îngere, caii de ploaia din stradă,
nimeni nu își va da seama
dacă plâng ei sau timpul dă din copită
și vino, mă, să bem
toate literele din ziarul asta murdar de viață.



****


mai e timp,
femeia nu s-a îmbrobodit încă
în ștergare de brumă,
în grădinile ei se îndulcesc strugurii,
grei ca niște sâni copți.
și prunelor, de sângerii,
le plesnește carnea pe sâmbure...

ea ține întredeschise buzele răsăritului,
îi trece un suspin de sus în jos
să netezească poalele așteptării,
lasă iepurii de rouă să i se joace
peste iedera mersului...

și-a semănat pe coapsa de leuștean
mirodenia,
din care acum să culeagă
nesomnuri de dragoste
până când
iarna, ca un mușuroi alb,
se va risipi în mii de furnici
peste zile.

mai e timp,
ea are căprioarele ei de gene
care i se adună
și rumegă cerul din fântâni,
să îi țină în loc umedul...

femeia
leagă cu vrejuri fierbinți
snopi de miresme
care se vor dezmierda prin cămări
ca târziul gutuilor...

mai e timp,
în grădinile ei
au înflorit icoanele.



****


prea multe mirese,
a strigat văduva și a spart paharul cu vin
în capul mortului.
bea, mă!
bea, să-ți îmbeți moartea,
să cânte de-a dracului și de uitare
un marș nupțial
că e cimitirul plin de pomeni inutile.

bea, mă!
să-ți joace miresele până le cade
nunta în groapă.
e bun vinul, mă?
bea, mă, prin țeasta crăpată
a pământului.
dă, mă, și viermilor o picătură,
să fie de sufletul meu,
că în patruzeci de zile
o să-ți rup toate buruienile astea de îngeri,
să ai aer, mă, să îți miroasă coșciugul a viață.

bea, prostule, că popa a uitat să te-nvețe
legea țărânii,
e grea, nu-i așa?
hai, bea, anafura mă-sii de bufniță verde
care îți crește pe oase,
zi-i, mă, ceva de cuibul cui a făcut-o.

mai bei, mă?
dă, mă, miresele ălea mai încolo,
că mi-e somn.



****


îmi plac pianele din baruri
și neapărat țigara
din colțul gurii unei bucăți de jazz leneș,
într-un New York ușor învechit.

îmi place aerul acela adânc
dintre melodii și pahare,
dinainte de a intra încurcați
un el și o ea,
după ce s-au  întâlnit la 7 pm
în Central Park,
special și doar pentru combinația
de portocaliu și maro
din ultima zi de noiembrie.

și ploaia care s-a desenat dintr-odată
în filmul acesta,
pe care un regizor începător
l-ar numi "Lovers at dusk",
și care i-a împins de la spate în bar...

îmi plac mișcările lui aproape paralizate
de a-i atinge mâna, părul, orice,
ca pe un "little something",
așa cum se-ntâmplă
în cântecul pianistului.

și privirea ei care se plimbă timid
de la intențiile lui eșuate
la ceasul de pe perete,
pentru că e atât de caldă muzica
sau cocktailul rum sunset,
nu știu,
și n-ar vrea să plece...

îmi plac străzile fără nume ale orașului
și sărutul american, obligatoriu,
de la ușa fetei,
și pianele din baruri,
de la care a pornit totul.