POEZIE

Dumitru Branc,
poet, Oradea

singurătatea de apoi  


am arătat nopții obrazul, am întors
mereu, celălalt obraz, în hăul ei am văzut
doar chipul meu oglindit, atunci am știut
că nu sunt stăpânul unui meterz, că nu mă pot prăbuși
că va fi victoria altora, sceptrul unui împărat
sub care
somnul meu m-a lenevit ca pe o pisică sătulă
pot alege neantul, sfârșitul creștinesc al vieții mele
să aștept nesătul singurătatea de apoi
pradă slăviților îngeri
voi vedea fără ochi de carne,  trădători
celălalt ținut în care voi rostogoli
alt bolovan
pe un munte perfid, încrustându-mi opintelile
pe un răboj ajuns în mâinile zeilor
dar nu va fi cu putință să fiu nimicit



spaimă cu teutoni și incendii 



dacă sfârșitul vieții e trist
dacă nu te însoțește vreo fanfară în parcul lui Kant
dacă nimeni nu-și aduce aminte de tine
poate că nici nu ai trăit
nefericit prin vocație, lipsit de prieteni
periculos ca un flaut, închis ca un cerc
cine îți va risipi moștenirea
cine așteaptă răbdător, vreme îndelungată
ușa deschisă a unei nevoi, locul în spatele unui pupitru 
bagheta care împrăștie nori și epidemii
acum sunt captiv într- partitură potolită
rob într-o pensiune de familie
în care nu mai găsești arc și săgeți
și rachiu de agavă
îndepărtate dresuri de cai, muzicanți
cu prea multă igienă în viață și spaimă
da, spaimă, cu teutoni și incendii
și un priveghi, după datină  



psalm


Doamne
cât s-a putut chinui marea cu valurile
să înalțe, să împrăștie ziduri moi până la cer
câte vieți jefuise închipuind sirene de spumă

numai câinii știu flămânzi
numai poeții mor încet și pândesc
frământările genunchilor tăi albi
pădurea iubirii tale subțire

când am isprăvit ulcica de mire
când am despuiat Regina Nopții
alga trupului tău iscodește vetre calde în sud
vântul părului tău, Berenicea genelor tale
călcâi vulnerabil am fost pe iarba iubirii tale

palid
mistuit
nu mă mai chemi
pustiul meu
fără ierburi, fără amăgiri



„pelinul înflorit”
 (Sreten Asanovic)


cât de nevolnic pot fi dacă aștept
o mână întinsă, să fiu tras din apă
rămășiță de pește
umbra fără amănunte
”am fost un apostol, un visitor, un idealist”
am crezut
într-un nemeritat echilibru
am fost lăsat să visez la îngeri
la scara lui Iacob
să venerez
nemernici plăsmuitori de legende
minciuna lor roșie
dar voi întețiți noi persecuții
setea devastatoare ca în pustiul Libiei

în ziua următoare, gâlgîiam în gâtlejul zeului
și păzit de îngerul- temnicer
am ars, am luminat, am încălzit
uitate vâltori, uitate asprimi
lumea nu are nimic de împărțit cu mine
sunt un ingredient pe care viața îl dizolvă
într-o istorie a tuturor cunoscuților și necunoscuților
o singură data se oprește timpul, când mor
atunci rămân de căruță, la distanță nefolositoare
față de ceilalți, dar foarte aproape de mine
ca un calendar din anul trecut
moartea nu are vreun fel de duhoare
e doar întuneric fără flăcări
nu există ura lumii, poate o mecanică a ei
un „du-te/vino” de piston între viață și moarte
în afara oricărei vinovății

nu pot să spun totul despre moarte
nu mor doar eu, tăcerile tuturor
pot fi semințele unor noi semănături
victimele
altor vieți



a amuțit satirul


rupeam eu, altădată, paloșul lui Marte
și nu mă speria tridentul lui Mercur
nici fulgerul lui Joe, nu mă orbea
să nu văd
părul despletit al Geamiliei
mi se va scurta de cap
viața
va rămâne cenușa amintirilor hrăpărețe
să camufleze rugozitățile îndoielilor de altădată
să vă copleșească spuma oratorului de berărie
să nu știu
că am trăit cu adevărat