PROZĂ

Igor Isac,
prozator, eseist, Oraviţa

Mihai Novac

Înainte de a fi un personaj de ficţiune, Mihai Novac a fost un personaj real. A trăit între anii 1906‑1977, în Banatul montan, la Oraviţa. În 1932 a publicat o carte de versuri, care a avut o rezonanţă modestă în epocă. Nu a mai scris nimic, dar a rămas un autentic boem. La Oraviţa există o stradă, un liceu şi un cenaclu de poezie ce‑i poartă numele.

În vechiul restaurant Coroana, de pe strada Unirea, în principiu se aduna lumea bună a oraşului. Era trecut binişor de ora prânzului, iar masa unde Mihai Novac şi gaşca sa vestită se adunau de obicei, era liberă. Nici unul din cei care îşi petreceau clipele deosebite în jurul acelei mese solide de nuc, încă nu apăruse. Printre mesele pătrate, acoperite cu pânză de borangic, împletită de ţărăncile din zonă, masa predestinată pentru cei „aleşi” era descoperită. Chipul ei firesc şi sobru, pe alocuri emana o strălucire discretă, datorită patinei create de trecerea unui timp greu şi ambiguu. Poveştile haioase şi triste ce în ultimii ani s‑au strecurat în sufletul obscur al mesei îşi aşteptau sfioase ascultătorii. Numai că absenţa unei linişti demne, din păcate alunga acea ocazie unică. Lumea era tot mai puţin dispusă să‑şi asculte semenii, cu atât mai mult poveştile unei mese. Deşi uneori un obiect ar putea avea de spus mai multe şi mai interesante lucruri decât un om.

Deocamdată, masa impozantă învăluită de o aură argintie, sporită de fumul de ţigară din interiorul spaţios al restaurantului, îşi aştepta fidelă clienţii, care deja îi deveniseră prieteni. Dacă aceştia întârziau să vină sau se întâmpla să nu apară deloc, nimeni nu îndrăznea să le ocupe locul, chiar dacă în restaurant nu mai era nici o masă liberă. Atât de mult erau respectate persoanele care de ani de zile se aşezau la una şi aceiaşi masă că, la un moment dat în mintea lor, spaţiul din jurul ei devenise aproape sacru, iar însăşi masa se transformase într‑un fel de totem. Această stare de fapt se datora unui singur om – Mihai Novac, care pe şleau spus era o legendă vie a Oraviţei. Era suficientă pur şi simplu, prezenţa lui şi în spaţiul dat se isca o stare ciudată, ce promitea să ne ducă spre un fapt neobişnuit. Iar când personajul era bine dispus şi zâmbea generos, arătând o dantură albă, perfectă şi arunca pentru câteva secunde ochii mari şi semeţi spre cei din jur, încercând să pătrundă în sufletele lor, atunci cei prezenţi erau convinşi că miracolul aşteptat se întâmpla chiar în acea clipă. Simţeau cum sunt cuprinşi de o emoţie inedită. Dacă mai adăugăm la portretul lui frizura linsă şi dată peste cap, tenul măsliniu al pielii, costumele elegante, gri sau bej, cămăşile albe, scrobite şi cravatele negre, imediat în mintea noastră apare idolul anilor 40, al cinematografului american, Clark Gable.

Școlit temeinic, în perioada interbelică, la două facultăţi importante din Bucureşti, la drept şi la litere, a debutat în 1932 cu o plachetă de versuri An în patru primăveri, la Editura Pavel Suru, ediţia princeps. Fiind talentat, cartea s‑a epuizat repede si anul următor a fost scoasă a doua ediţie. După absolvire a lucrat la Bucureşti un an de zile în calitate de avocat. Dar nu i‑a plăcut atmosfera din capitală, mai ales oamenii mărunţi şi duplicitari, astfel s‑a întors acasă la Oraviţa, unde în mod firesc, se regăsea cel mai mult. Aici va avea inspiraţie din plin şi va putea, credea el, să‑şi împlinească destinul de poet. Odată întors, a fost angajat la liceul din localitate, ca profesor de latină şi română. Din păcate, nu totdeauna se întâmplă ceea ce îţi propui; de multe ori viaţa ia o întorsătură neaşteptată pe care din păcate, nici n‑o bănuieşti. Împlinirea unui ideal depinde în mare măsură de timpul traversat. Însă niciodată timpul nu este favorabil aspiraţiilor spirituale, dimpotrivă mai totdeauna acesta pare să fie vitreg, sumbru şi derizoriu . Ne aflăm la sfârşitul anilor 30. În România, dar şi în Europa, în mod pregnant se manifesta o ascensiune a mişcărilor de dreapta. Aceasta după cum se ştie, a dus la apariţia nazismului iar în ţară, la naşterea mişcării legionare. Traversarea acelei epoci incerte şi pline de violenţă l‑a bulversat pe tânărul Mişu. Iniţial a fost ispitit să adere la o mişcare politică, având simpatii deosebite faţă de Partidul Naţional Ţărănesc al lui Maniu. Însă odată cu instalarea în ţară a dictaturii regale s‑a liniştit. A înţeles că nu are ce căuta în politică. L‑a întristat foarte mult cuvântarea demagogică şi plină de emfază a lui Octavian Goga,pe care în calitate de prim‑ministru ( funcţie pe care a deţinut‑o un an de zile) a ţinut‑o la Teatrul Vechi din Oraviţa unde i s‑a făcut o primire fastuoasă. Nu‑i venea să creadă că un poet extraordinar cum era Goga, a cărui operă poetică o cunoştea pe din afară, putea să fie în acelaşi timp, un politician lamentabil.

Apoi a început cel de al Doilea război mondial cu tot ce avea mai odios în esenţa sa : frică, foame, frig, moarte. Acele încercări neaşteptate şi drastice ale timpului i‑au zdruncinat binişor sufletul, încât la un moment dat, părea că numai rămăsese nimic din el. Iar asta l‑a pus în faţa unei opţiuni dificile : ori mergea împotriva timpului, salvându‑şi destinul cu preţul sacrificiului suprem sau ( cum de obicei ne este în fire ) se lasă înregimentat, invocând scuza de rigoare „trăim sub vremuri”, acceptând astfel să‑şi rateze chemarea.

Până la urmă, se pare că a optat pentru a doua soluţie. Numai că din fericire, uneori destinul e mai puternic decât omul. În timpuri grele, lipsite de speranţă, în mod ciudat destinul poate căpăta o forţă supraomenească, găsind o modalitate mai mult sau mai puţin discretă şi originală de a se manifesta. In general asta se întâmplă involuntar. Astfel după 1945 când au venit comuniştii la putere, Mişu a refuzat să mai scrie vreun vers, deşi a avut numeroase oferte de la ziarele şi editurile conduse de comunişti. El de fiecare dată i‑a refuzat politicos, afirmând că e în criză de inspiraţie. Insă la un moment dat acest motiv bizar şi repetat, a început să trezească suspiciuni.

La o vânătoare de mistreţi în munţii Semenic, organizată de forurile conducătoare, cu ocazia unei aniversări a participat şi proaspătul prim‑ministru al statului, Petru Groza. Profesorul de latină, prezent şi el acolo, manifestându‑se ca un excelent vânător şi ca un carismatic bancagiu de cursă lungă, i‑a produs o impresie bună lui Groza ( la rândul său Mişu a sesizat în comportamentul premierului apucături de mic burghez ) şi i‑a propus un post de consilier de stat pe probleme de învăţământ în două judeţe : Caraş‑Severin şi Timiş. Luat de val a acceptat, iar în scurt timp a devenit si membru de partid, fără să‑şi dea seama ce face. Parcă fusese vrăjit; peste câteva luni s‑a trezit din acel vis prostesc. După nenumărate şedinţe, congrese, deplasări, întruniri, colocvii, audienţe, la diverse manifestări absurde, ce aveau ca scop să îndobitocească omul, Mişu a înţeles că a făcut o mare greşeală. Acum numai putea invoca lipsa de inspiraţie, dar totuşi, a evitat să scrie vreun rând despre orizonturile roşii. A scăldat‑o cum a putut şi a hotărât cât încă nu era târziu, să se debaraseze de acel coşmar. Nu era un lucru simplu... Sfătuit de un prieten a ajuns la concluzia că singura cale de a scăpa de comunism era să se apuce să bea zdravăn. Astfel restaurantul Coroana devenise al doilea loc preferat şi frecventat aproape zilnic după serviciu ,de Mihai Novac. Aici au avut loc multe si minunate chefuri ce se prelungeau până noaptea târziu. După un an de zile a fost obligat să‑şi dea demisia din partid si din postul de consilier. A revenit fericit profesor de română la liceu.

Faptul că Mişu nu compunea versuri, nu însemna că nu mai era poet. Se ştie ca poet nu devii, ci te naşti. Și dacă nu poţi să‑ţi exprimi stările de spirit prin cuvinte, atunci ele pot fi exprimate prin sentimente, emoţii, priviri. El era o fiinţă demnă, distinsă şi liberă. Trăia poezia pe viu sau cum se zice, traversa poetic viaţa. Sau poate poezia îl poseda pe el. Mai degrabă era un fenomen complementar. Până la urmă, cert era că prezenţa sa în lume producea o stare de euforie şi de uşurare. Și el nu obosea să le ofere ocazia amicilor şi persoanelor necunoscute să se bucure cât mai mult de acest dar miraculos şi inedit. Mereu la una şi aceiaşi oră, ca într‑un ritual străvechi şi cu multă condescendenţă îşi făcea apariţia în public, se aşeza la masa iubită, în compania aceloraşi prieteni devotaţi şi începea să petreacă ; depănau amintiri, spuneau braşoave, fredonau cântece uitate, invocau vise şi premoniţii. Mişu era maestru la acest capitol. Povestea inspirat şi cu lux de amănunte despre ce ar putea să se întâmple, de parca aceasta deja a avut loc. Pentru el viitorul era previzibil şi nu aştepta nimic nou şi bun. Mărturisea cu multă căldură despre taina limbii latine. Era convins că aceasta, în mare măsură stă la baza limbii române. Când încerca să decanteze etimologia vreunui cuvânt latin, nu mai dădea de capătul nuanţelor pe care le conţinea. Cuvintele mai deosebite, cu o sonoritate delicată, pur şi simplu le psalmodia. Uneori cei din preajmă, dar şi de la mesele vecine, care trăgeau cu urechea, nu‑l prea înţelegeau dar cu atât mai intensă era fascinaţia pe care o provoca.

În clipele rare, când localul devenea pustiu, fiind trecut de miezul nopţii, masa de nuc rămânea singură, învăluită discret într‑o lumină gălbuie. Paharele goale se reflectau tacit în oglinda neagră a aşteptării. Mişu se identifica absolut cu spaţiul fragil şi generos dintre cuvinte şi transfigurat într‑o umbră străvezie, se topea uşor în liniştea nopţii.

În acea zi ploioasă de sfârşit de toamnă , masa de nuc sumbră si eleganta din restaurantul Coroana îşi aştepta neliniştită clienţii fideli, care numai apăreau. Într‑un târziu, când afară se înnoptase de‑a binelea, a apărut Mişu, mişcându‑se greoi şi abătut. Era îmbrăcat într‑un trenci negru, cu o eşarfă lungă, mov, înfăşurată în jurul gâtului, parcă dorind să‑şi atenueze tristeţea ce‑i schimbase faţa. S‑a aşezat destul de înţepenit la masă şi pentru prima dată, s‑a simţit un pic înstrăinat de acel loc drag. Chelneriţa i‑a adus un coniac şi o cafea. A dat coniacul rapid peste cap şi a mai cerut unul. Peste puţin timp au mai apărut doi amici, marcaţi şi ei de o evidentă tristeţe. S‑au aşezat alături de profesor, au băut câte două deţuri de ţuica şi nu au scos nici o vorbă. Toată seara cei trei au păstrat tăcerea. Și au băut. Mult. Au vrut să se îmbete, dar nu au reuşit.

Noaptea trecută fusese arestat şi trimis în Bărăgan prietenul lor, medicul Virgil Molin cu toată familia. Era toamna anului 1951.

(fragment de roman în curs de elaborare)