RESTITUIRI

Liviu Franga,
profesor dr., Universitatea din Bucureşti

Primul decan al Literelor universitare bucureştene

Vocaţia umanistă şi deschiderea europeană a Universităţii din Bucureşti s-a vădit încă din primele momente ale fiinţării sale. Aceste trăsături au marcat însăşi întemeierea Universităţii. Prezenţa, îngemănată structural, a literelor, româneşti şi străine – a filologiei, cu alte cuvinte –, a pus, încă din primul ceas, pecetea nobilă a destinului umanist în cultura română modernă.

Intrarea culturii literare în programul educaţional al primei universităţi din Bucureşti a devenit posibilă – puţin după mijlocul secolului al XIX-lea – datorită unei conjuncturi politice şi culturale, în desfăşurarea, adeseori furtunoasă şi greu previzibilă, a căreia s-au plasat eforturile, luminos şi precis ţintite, ale unui prestigios cărturar profesor, cel care avea să devină şi primul decan al primei facultăţi filologice din universitatea bucureşteană: August Treboniu Laurian.

Un destin îngemănat cu Istoria

Imediat după Unirea Principatelor, în vara lui 1859, învăţatul transilvănean, născut într-o comună de lângă Sibiu în anul 1810, se stabileşte definitiv la Bucureşti. Formaţia lui iniţială nu fusese una exclusiv socio-umană, dimpotrivă. După cursurile liceale urmate la Sibiu şi la Cluj, viitorul dascăl continuase prin cinci ani de studii superioare, de matematică şi fizică, la Politehnica din Viena (1835-1840): un cursus, prin urmare, complet şi de înaltă calitate europeană. Paralel, tânărul, atras din ce în ce mai mult de latura cealaltă, complementară, a personalităţii sale, urmase – tot la Viena, dar şi în oraşul german Hannover – cursuri universitare de filosofie, istorie şi lingvistică. Acestea din urmă au precumpănit decisiv, dar niciodată într-o manieră exclusivă, eliminatorie, în alegerea viitorului profesional. În anul 1840, al încheierii curriculare a studiilor, tânărul cărturar, abia intrat în al patrulea deceniu de viaţă, îşi susţine, la Hannover, doctoratul în lingvistică istorică, pe tema originii şi formării limbii române „vorbite în amândouă părţile Daciei”, teza fiind redactată şi prezentată în limba latină.[1] Profesor de filosofie la liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti (1842), apoi şi de latină şi greacă veche, tot acolo (1845; 1859), inspector şcolar în anul următor, alături de alţi profesori transilvăneni (Florian Aaron şi Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu: începând cu anul 1846), August Treboniu Laurian îşi mută, încetul cu încetul, în fuga anilor, munca şi sufletul în oraşul din Câmpia Română, al cărui viitor ilustru îl intuieşte în mod uimitor pentru un om născut pe pământurile de dincolo de pădurile carpatine (trans siluas). Lider al revoluţionarilor transilvăneni de la 1848 şi militant permanent activ, pe lângă împăratul Franz Josef şi aula sa, al celei de-a treia naţiuni din răsăritul Imperiului Habsburgic, Laurian se simte chemat să răspundă, în anii cincizeci ai secolului al XIX-lea, tot mai mult şi mai curând, unei viziuni şi chemări superioare, de perspectivă apropiată: integrarea statală a românităţii.

Revenit pe meleagurile natale după o amplă călătorie de documentare asupra organizării învăţământului din Italia, Franţa, Anglia şi Prusia (1855-1856), August Treboniu Laurian este solicitat de domnitorul Grigore Ghica să activeze la Iaşi, pentru a-şi pune deja vasta experienţă în slujba organizării învăţământului din Moldova. Acolo, energicul şi infatigabilul profesor transilvănean înfiinţează şcoli, redactează manuale de istorie, geografie şi cosmografie, chemându-i, să predea şi să scrie, şi pe alţi cărturari ardeleni (precum Al. Papiu-Ilarian, Simion Bărnuţiu şi alţii), introduce, în şcoala medie, studiul obligatoriu al limbii latine, pune bazele, în 1856, ale primei facultăţi juridice româneşti[2], concepe şi elaborează cea dintâi hartă, una de-a dreptul previzionară, a viitoarei Românii, sub numele de Harta naturală a Daciei, „în care a cuprins toate provinciile locuite de români”[3] şi care s-a bucurat de o largă utilizare în viitoarele Principate Unite şi în toată Transilvania.[4] Ceasul unirii Principatelor sosise şi, în chiar anul primelor lui bătăi, eruditul şi energicul dascăl transilvănean ia hotărârea să se stabilească definitiv la Bucureşti.

Aici primeşte catedra de limba şi literatura latină pentru clasele superioare ale Colegiului de la „Sfântul Sava” – considerat o adevărată Academie[5] şi avându-i colegi pe Ion Heliade Rădulescu la limba română şi pe Ioan Maiorescu la istorie –, aici devine membru al Eforiei şcolare (1859), redactor al revistei Instrucţiunea publică (în acelaşi an) şi director al Bibliotecii Naţionale din Bucureşti (de asemenea în 1859), posturi şi funcţii pe care le va deţine, în parte, ani buni înainte, până când avea să primească noi misiuni şi însărcinări.[6] Astfel încât acordarea, ca urmare a votului Adunării legislative din 4 februarie 1861 şi a decretului semnat de Alexandru Ioan Cuza, a cetăţeniei române lui August Treboniu Laurian şi Florian Aaron[7], a apărut, fără îndoială, tuturor ca un fapt nu doar firesc, ci, fără doar şi poate, şi întârziat.

Acesta a fost, pe scurt, destinul îngemănat cu istoria însăşi a unui intelectual, pentru care România urma să devină, din vis, cea mai directă, dinamică şi palpabilă realitate.

Universitarul August Treboniu Laurian

Naşterea Universităţii din Bucureşti se leagă, direct şi definitiv, de strădaniile descendentului celui mai activ, erudit şi larg în vederi al Școlii naţionale Ardelene.

Pe 31 august 1863, Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice – echivalentul aproximativ al viitorului Minister al Educaţiei din deceniile următoare şi înfiinţat, la rândul lui, în anul precedent (24 aprilie 1862), ca succesor al Eforiei Școalelor din Bucureşti şi al Consiliului Școlar din Iaşi[8] – decisese şi propusese înfiinţarea unei Facultăţi de Litere, pe de o parte, şi a uneia de Știinţe, pe de alta, fiecare dintre ele urmând să poarte denumirea de „Școală superioară” (de Litere, respectiv de Știinţe)[9]. Celor două „şcoli superioare” li se adaugă, prin aceeaşi decizie[10], o Școală superioară de Știinţe juridice. La cea de Litere este numit profesor de istoria literaturilor clasice, greacă veche şi latină, şi în acelaşi timp director al Școlii, August Treboniu Laurian.

Prin Decretul Domnitorului (nr. 765, din 17 iulie 1864)[11] – aşadar, peste mai puţin de un an –, Alexandru Ioan Cuza uneşte, sub numele de „facultăţi”, cele trei şcoli superioare, care funcţionau deja, subordonându-le unei entităţi superioare. Aceasta avea să poarte, de acum înainte, numele de Universitatea din Bucureşti. Directorul fostei Școli Superioare de Litere devenea Decan şi profesor de limba şi literatura latină, catedra de limbă şi literatură greacă veche revenindu-i, după scindarea catedrei unice de limbi clasice, lui Epaminonda Francudi. În acelaşi timp cu Laurian, erau numiţi profesori titulari la noua Facultate de Litere şi Filozofie dascăli reputaţi, unii transilvăneni şi vechi colegi, precum Florian Aaron, la catedra de istorie universală, şi Ion Maiorescu, la aceea de istorie a românilor; pentru filozofie, titular fusese numit Ioan Zalomit, iar pentru limba şi literatura franceză Ulysse de Marsillac.[12] La celelalte două facultăţi, Decani au fost desemnaţi Al. Orăscu (Facultatea de Știinţe) şi C. Bosianu (Facultatea de Drept). Primul Rector al Universităţii din Bucureşti a fost numit Gh. Costa-Foru.[13]

Spre deosebire de ceilalţi doi colegi Decani, a căror activitate diriguitoare nu a depăşit faza iniţială, primul Decan al Literelor bucureştene a deţinut această funcţie un timp îndelungat (reconfirmat fiind în aprilie 1874, la împlinirea celor zece ani de mandat). După majoritatea surselor consultate[14], August Treboniu Laurian şi-ar fi îndeplinit misiunea până chiar înainte de dispariţia sa din viaţă (petrecută pe 25 februarie 1881, la Bucureşti), totalizând, astfel, un număr impresionant de ani de decanat: 17. După Ilie Popescu Teiuşan şi Vasile Netea, o atare cronologie ar fi greşită, întrucât profesorul ar fi ieşit la pensie la sfârşitul anului 1879 şi, odată cu aceasta, ar fi depus, în chip firesc, şi mandatul decanal[15]: anii de decanat s-ar restrânge, prin urmare, la 14.

Prelegerile, organizate sub formă de cursuri săptămânale, ni s-au pierdut. Profesorul Laurian nu se referă nicăieri în altă parte la ele. În arhiva Universităţii lipsesc dosarele pentru această perioadă a primelor decenii[16] şi, oricum, chiar dacă ele s-ar fi păstrat, caracterul şi conţinutul lor strict administrativ nu ne-ar fi fost de mare folos – cel mult unul orientativ. În sfârşit, cursurile n-au fost nici tipărite, nici transcrise de către colaboratori sau audienţi. Se poate încerca o reconstituire a lor[17], pe baza conţinutului lecţiilor de la Colegiul „Sf. Sava”, prelucrate sub forma articolelor despre Literatura latină publicate în revista Instrucţiunea publică, al cărei redactor şi editor a fost între anii 1859 şi 1861.[18] Este foarte posibil, după cum susţin comentatori avizaţi şi documentaţi[19], ca prelegerile de literatură latină – cu trimiteri şi la cea greacă veche – să se fi convertit şi în lecţii de filosofie şi religie, scolastică şi modernă, în consonanţă cu mai vechi pasiuni ale eruditului (Bacon, Hobbes, Descartes, Spinoza, Locke etc.).

Mărturiile discipolilor şi ale contemporanilor care i-au succedat în ordinea culturii româneşti şi a componentei sale educaţionale ne permit să reconstituim imaginea unui profesor care, şi ca Decan, înzestrat cu o neobosită putere de muncă, s-a arătat permanent şi în cel mai înalt grad preocupat de extinderea bunei desfăşurări a activităţii facultăţii, prin cele două componente fundamentale: corpul profesoral şi studenţii. Și-a asumat misiunea de a conduce, prezida şi gestiona şedinţele Consiliului Facultăţii, de a observa şi asigura punerea în aplicare a conţinutului programelor de studii, de a urmări programarea şi desfăşurarea examenelor, de a supraveghea disciplina în facultate; nu în ultimul rând, de a menţine eficientă comunicarea şi colaborarea cu rectoratul, respectiv cu ministerul de resort şi cu alte ministere. Întocmirea, în calitate de Decan, de rapoarte detaliate – cu date statistice elocvente[20] – ne permite să observăm o veritabilă dinamică a studenţilor „literaţi”, de la 16 în 1866 la 39 în 1871, cu fluctuaţiile de rigoare ulterior. Intervenţiile Decanului, în toţi anii care au urmat preluării mandatului, pe lângă minister în special, îl arată pe Laurian preocupat şi de obţinerea de burse pentru studenţi, atât de natură socială (tinerii proveniţi din mediul rural), cât şi pentru specializare şi perfecţionarea instrucţiei, în universităţile din străinătate. Astfel, au beneficiat de burse de studii, la Paris şi la Berlin, graţie recomandărilor Decanului Laurian, tineri merituoşi, precum viitorul folclorist G. Dem. Teodorescu (ajuns şi ministru al Instrucţiunii Publice) sau Ion Bianu (viitor profesor şi succesor al lui Laurian la decanatul aceleiaşi facultăţi, apoi director al Bibliotecii Academiei Române şi Preşedinte al acestui for suprem al ştiinţei româneşti).[21]

Sub decanatul lui August Treboniu Laurian, spiritul de muncă şi de seriozitate a devenit emblema mesajului educaţional universitar bucureştean. Nevoia de profesori, pentru un învăţământ tardiv modernizat, precum cel românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, era uriaşă. Și, totuşi, aflăm, din aceleaşi surse documentare[22], că, din totalul de 22 de candidaţi la examenul de licenţă din anul 1868, au promovat examenul numai 4. La celălalt capitol atât de important, decisiv de fapt, al aşa-numitelor, azi, resurse umane, suntem informaţi[23] că Facultatea de Litere, pornită cu numai 5 cadre didactice în 1864, reuşise rapid să dubleze, apoi să tripleze, până în anul 1874, numărul titularilor de curs şi să mărească, prin aceasta, considerabil numărul şi tipologia cursurilor înseşi. Astfel, la zece ani de la înfiinţarea Literelor şi Filosofiei universităţii bucureştene, îşi încep activitatea aici (mai întâi, sub forma unor cursuri libere, apoi ca titulari) savanţi de notorietate internaţională: Bogdan Petriceicu Hasdeu, pentru filologia comparată indo-europeană şi Alexandru Odobescu, pentru arheologie, ambii titularizaţi în 1878; Titu Maiorescu, la insistenţele şi recomandarea aceluiaşi Decan, este invitat şi el, în 1874, să susţină prelegeri libere de psihologie şi filosofie (după ce, cu trei ani înainte, în 1971, din motive politice, fusese suspendat la Universitatea din Iaşi).

Ca o recunoaştere a prodigioasei sale activităţi dedicate interesului obştesc al facultăţii şi al universităţii, deşi era extrem de solicitat ca Decan şi profesor, August Treboniu Laurian acceptă, în anul 1877, să reia conducerea Bibliotecii Naţionale – la care renunţase în anul 1864 – şi să-şi canalizeze eforturile organizatorice şi în direcţia remedierii situaţiei precare în care ajunsese biblioteca publică centrală.

În efigia timpului

Rămân pentru totdeauna întipărite în efigia timpului atât cuvintele lui Laurian, rostite în anumite vremuri vitrege, cât şi cele ale urmaşilor săi despre primul Decan şi profesor de limbi clasice al Facultăţii de Litere a Universităţii bucureştene.[24]

Cuvintele lui Laurian:

„Amar şi amar. Cu toate acestea, să nu ne pierdem curajul. Numai noi să fim oameni şi să ne facem sacra datorie sub toate împrejurările. Vor veni şi alte timpuri!”

Cuvintele urmaşilor săi:

„Venit în Bucureşti împins de vitregia stăpânirii străine şi vrăjmaşe de peste Carpaţi, m-am găsit în atmosfera lui Laurian, care m-a luat de îndată în serviciu la biblioteca Universităţii, al cărei director era. Într-o zi mi-a cerut să-i aduc marea hartă murală, făcută de dânsul, cu titlul Dacia. Am întins-o pe jos înaintea lui, iar dânsul a făcut cu băţul ocolul pe Dunăre (şi celelalte râuri înconjurătoare) şi a zis tare cu ochii umezi: „Frumoasă e! De-aţi ajunge voi să o vedeţi făcută!” (Ion Bianu, 1928)

„Era un om cu adevărat extraordinar prin varietatea cunoştinţelor sale. Când lipsea un profesor, el îi ţinea locul. Erau zile când făcea câte două şi trei lecţii deosebite. Într-o clasă explica trigonometria sau teoria funcţiilor, în alta făcea trigonometria sau teoria funcţiilor, în alta făcea anatomia sau zoologia, în alta limba greacă, în alta latina. Ni se părea că în creierii lui erau cristalizate toate cunoştinţele omeneşti. Singurul lucru la care aspiram era să devenim tot aşa de învăţaţi ca şi dânsul… Dacă am ajuns şi eu să fiu un bun profesor, după cum mi-au spus-o întotdeauna foştii mei şcolari, aceasta lui Laurian şi lui Bărnuţiu o datoresc.” (Petre Poni, 1836)

Pe 28 februarie 1881, când profesorul a fost condus pe ultimul drum, spre Cimitirul Șerban-Vodă („Bellu”) din Bucureşti, unde a fost înmormântat, toate şcolile din capitala Principatelor Unite, în semn de doliu, au fost închise. Ziarele vremii[25] relatează că mii de persoane l-au condus pe drumul fără întoarcere, pornind de la locuinţa din str. Labirint nr. 27 a doar acum obositului cărturar şi profesor. I-au fost ultimi însoţitori bătrâni camarazi şi mai tineri discipoli întru idealurile naţiunii şi culturii române: C. A. Rosetti, Vasile Boerescu (în acel moment, ministru de externe), Ion Ghica (fost ministru, ambasador, atunci Preşedintele Academiei Române, aceasta din urmă numărându-l pe Laurian printre fondatori), Ion Zalomit (ajuns Rector în funcţie al Universităţii din Bucureşti), Titu Maiorescu, doctorul Felix, deputaţi, generali şi alţi ofiţeri superiori, militari de rând, înalte feţe bisericeşti. Necrologul, publicat în ziarul bucureştean Răsboiul şi reluat în ziarul Observatorul din Sibiu[26], se încheia în următorii termeni: August Treboniu Laurian a fost „omul care a umplut o jumătate de veac din istoria noastră cu faptele şi viaţa lui.”

Ultimul elogiu public i l-a adus, în 1903, verbul apoteotic al lui Nicolae Iorga, cu ocazia dezvelirii, la Bucureşti, a bustului nepieritorului transilvănean.[27]

REFERINŢE

Balacciu-Chiriacescu: 1978, Dicţionar de lingvişti şi filologi români. Bucureşti, Editura Albatros, s. u. Laurian, August Treboniu, pp. 160-162.

Berciu-Drăghicescu: 2013, Adina Berciu-Drăghicescu, Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. 150 de ani de învăţământ filologic românesc 1863-2013. Tradiţie şi valoare. Partea I-II. Colaborator principal: Prof. univ. dr. Ovidiu Bozgan. Colaboratori: Lect. univ. dr. Cristina Gudin şi Silviu Nedelcu. Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

Jalbă: 1968, C. Jalbă, August Treboniu Laurian, în vol. col. Istoria literaturii române. Vol. II. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, pp. 622-624.

Macrea: 1867, D. Macrea, „A. T. Laurian”, în Cercetări de lingvistică, XII, 2 (1967), pp. 169-187.

Popescu-Spineni: 1928, M. Popescu-Spineni, Contribuţiuni la istoria învăţământului românesc. Bucureşti.

Popescu Teiuşan-Netea: 1970, Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea, August Treboniu Laurian. Viaţa şi activitatea sa. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

Seche: 1966, Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române. Vol. I. De la origini până la 1880. Bucureşti, Editura Știinţifică, pp. 131-180 (activitatea lexicografică a lui A. T. Laurian şi I. Massim)

NOTE

[1]Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanae in utraque Dacia vigentis vulgo valachicae („Încercare critică asupra originii, derivării şi formei limbii romanice vorbite în amândouă părţile Daciei, numită popular valahică”). Cf. Macrea: 1967, 171; Popescu Teiuşan‑Netea: 1970, 30‑36; Balacciu‑Chiriacescu: 1978, 160‑161; Seche: 1966, pass.; Berciu‑Drăghicescu: 2013, I, 432‑433.

[2] Balacciu‑Chiriacescu: 19787, 161; Macrea: 1967, 172‑174.

[3] Macrea: 1967, 173.

[4] Id., ibid.

[5] Popescu Teiuşan‑Netea: 1970, 186; Macrea: 1967, 174‑175.

[6] Detalii cronologice şi informaţii – atestate documentar – suplimentare apud Popescu‑Teiuşan‑Nedea: 1970, 180‑186.

[7] Popescu Teiuşan‑Netea: 1970, 187. Autorii identifică decretul publicat în Monitorul, nr. 28/7 februarie 1861.

[8] Id., ibid.

[9] Ibid., 188.

[10] Publicată în Monitorul. Jurnal oficial al Principatelor Unite, nr. 202/12 octombrie 1863. Apud Popescu‑Teiuşan‑Netea: 1970, 188, n. 2.

[11] Publicat în Monitorul din data respective: cf. Popescu‑Teiuşan‑Netea: 1970, 188, n. 3.

[12] Am preluat toate aceste informaţii de la autorii citaţi imediat mai sus, ibid.

[13] Id., ibid., 195.

[14] Celor citate deja o adăugăm pe aceea reprezentată de volumul lui M. Popescu‑Spineni, 1928. A se vedea şi C. Jalbă, 1968, 622‑624.

[15] Popescu Teiuşan‑Netea: 1970, 195 (inclusiv n. 1).

[16] Id., ibid.

[17] Id., ibid., 195‑197.

[18] Id, ibid., 196; Macrea: 1967, 174.

[19] Precum Ilie Popescu Teiuşan şi Vasile Netea, op. cit., 197. Cursurile, ne informează aceeaşi sursă (ibid.), se ţineau dimineaţa, lunea, miercurea şi vinerea, între orele 9.15 şi 10.30.

[20] Id., ibid.

[21] Toate datele, ca şi cele de mai jos, au fost preluate din monografia, des citată, a celor doi cercetători menţionaţi, aici la p. 198.

[22] Id., ibid.

[23] Id., ibid., 199.

[24] Surse de bază: Popescu Teiuşan‑Netea: 1970, 198‑199, 203; Macrea: 1967, 173.

[25] Citate de Macrea: 1967, 185, n. 31, de la care am preluat ansamblul informaţiei prezentate mai sus.

[26] Macrea: 1967, 186 (şi n. 32).

[27] Discursul a fost reluat de Iorga în volumul Oameni cari au fost. Bucureşti, Editura pentru Literatură, vol. I., 1967, pp. 8‑11.