RESTITUIRI
Iulian Negrilă
istoric literar, Arad
Gavril Rotică
(1881‑1952)
Este pseudonimul lui Gavril Rotariu, născut la Udeşti, judeţul Suceava, la 1 mai 1881, din părinţii Lazăr şi Ileana Rotam – ţărani săraci. Şcoala primară o face la Udeşti, apoi urmează liceul german la Suceava şi Şcoala Normală, de învăţători din Cernăuţi. După absolvirea şcolii ajunge învăţător la Câmpulung-Moldovednesc.
În 1901 debutează cu poezie la revista din Cernăuţi şi va colabora la Sămănătorul, Neamul românesc, Ramuri, Viaţa românească, Luceafărul, Junimea literară, Flacăra, Glasul Bucovinei etc. Editorial a debutat cu volumul Poezii (1909); acestuia îi urmează volumele Poezii (1911), Cântarea suferinţei (1020), Paharul blestemat (1924),
La 1914 îl găsim la Bucureşti, unde începe o campanie publicistică împotriva regimului austro‑ungar din Bucovina, împreună cu O. Goga şi alţi ardeleni refugiaţi. După Unirea din 1918, se reîntoarce la în Bucovina, fiind profesor la Şcoala Normală de învăţători şi deputat în Parlament în 1927.
În poezia sa, Rotică cântă suferinţele oamenilor într‑o atmosferă elegiacă, amintind de O. Goga, alteori de G. Coşbuc:
Din slava lumilor albastre,
Într‑o senină dimineaţă,
Trezit‑ai plângerile noastre
Tu, veşnic dragă cântăreaţă.
Vestit‑ai ceasul de pornire
În larg de câmp, în sfânta muncă,
Şi‑n limpezi stihuri de slăvire
Ai coborât sfânta poruncă.
............................................
Tu cânţi ţărâna o frămânţi
La noi copiii şi părinţii,
Dar din sudoarea noastră sfântă
Nu noi, ci alţii‑şi scot arginţii...
(Cicârliei).
Dominante în poezia lui Rotică sunt tristeţea şi melancolia, aşa cum spunea G. Călinescu:
„Poezia lui Rotică este erotică şi intimistă de om timid. Tristeţea autumnală are o nuanţă tonică: «Nu vezi ce tristă‑i toamna în jur prin munţii suri, / Nu vezi cum cade ceaţa pe tristele păduri...»”
Un elogiu adus femeilor române este exprimat în poezia cu acelaşi nume, care se transformă într‑un imn de slavă adresat celor ce au născut glorii, vestind pământul ţării, lumii întregi:
Pleacă‑ţi urechea, strănepoate!
Şi ascultaţi-le cuvântul
De mame ce născură glorii
Şi ne‑au făcut vestit pământul.
.....................................................
Uniţi‑vă în gând voi, mame,
Şi‑un gând sfinţească‑a voastră cale:
Copiii voştri să ne treacă
Dincol‑de lacrimi şi de jale!
(Femeilor române de la noi).
Preocuparea de seamă a poetului Gavril Rotică a fost să‑şi facă cunoscut discursul liric şi să convingă, rămânând îndatorat semănătorismului. Transpare în versurile sale originea ţărănească a autorului. În unele din poezii prezintă frumuseţea copilăriei, farmecul satului şi al naturii înconjurătoare:
Stai cu mine la fereastră şi un cuib de rândunică
Tu mi‑arăţi şi cu iubire mâna‑mi prinzi în mâna‑ţi mică,
Pe când ochii mei departe urmăresc pierduţi plutirea
Unui vultur ce se‑nalţă despicând nemărginirea.
(Catren).
Sau:
Ne‑aşteaptă‑n munţi o vale cu murmur de izvoare
Din care beau toţi cerbii din munţii mei frumoşi
Dă‑mi mâna ta, străino – şi cerbi şi căprioare
Vei îmblânzi acolo cu ochii‑ţi luminoşi!
(Prinzând la pieptul tău o floare).
În versurile sale poetul exprimă sentimentele cu o oarecare îndemânare, astfel că chinul inexorabil se termină în voluptatea suferinţei:
Şi azi ca totdeauna în chipul tău tăcut
Eu ştiu că judecat‑am o vinovată mare,
Şi azi ca totdeauna nu ştiu cum s‑a făcut
Că m‑am trezit la urmă tot eu cerând iertare.
(Şi azi ca totdeauna)
În volumul Cântarea suferinţei (1920), poetul vede suferinţa ca ceva implacabil, ca o soartă. Ritmul poeziilor are ceva din „cântarea pătimirii lui Goga. Alteori poezia se transformă parcă într‑o rugăciune lirică, iar ritmul aminteşte de versul eminescian.