LECTURI PARALELE

Rodrigo Inácio R. Sá Menezes
deţine o diplomă de licenţă în Filosofie, un Master în Știinţe ale Religiei şi un Doctorat în Filosofie la PUC SP. Cercetător al operei filozofului român Emil Cioran. Traducător din limbile franceză, engleză şi română, a tradus aforismele şi eseurile lui Cioran (din franceză şi română) pentru revista electronică (n.t.) Nota do Tradutor [Nota traducătorului]. Creatorul editorul Portalului E.M. Cioran Brasil (2010 2022).

Babele şi diavolul: aforisme împotriva somnambulismului istoriei[1]

„Dacă fiecare ar fi «înţeles», istoria ar fi încetat de multă vreme. Numai că sîntem cu desăvîrşire, sîntem biologic inapţi «să înţelegem» .
Și chiar dacă ar fi înţeles toţi, în afară de unul, istoria s‑ar perpetua, din pricina lui, din cauza încăpăţînării lui. Din pricina unei singure iluzii!”

Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut (1973)

Ciprian Vălcan este un autor din ce în ce mai cunoscut de publicul brazilian. Datorită traducerilor lui Fernando Klabin şi Marco Lucchesi, au trecut aproape 10 ani de când aforismele şi eseurile sale au fost prezentate pentru prima dată cititorilor brazilieni, în primul rând în revista (n.t.) Nota do Tradutor (tradus de Klabin), iar apoi în alte reviste literare braziliene (tradus de Lucchesi). În 2016, eseul său „Sinucigaşul sau vremea nihilismului” a fost publicat la editura Zazie, în traducerea lui Fernando Klabin [O Suicida e a era do niilismo]. În ultimii doi ani, am tradus câteva eseuri ale lui Vălcan pentru marea revistă braziliană Humanitas. Aceste eseuri vor fi adunate şi publicate sub forma unei cărţi intitulate Obsidian [Obsidiana – în limba portugheză].

„As velhinhas e o diabo” (Babele şi diavolul) este cea mai nouă carte a sa de aforisme apărută în Brazilia, publicată de editură Tesseractum, într‑o ediţie bilingvă, pe care am avut onoarea s‑o traduc. Am ales să traduc „Babele” prin „Velhinhas” (diminutiv de „velhas”, femeie de o vârstă înaintată), nu doar pentru a conferi titlului o particularitate foarte braziliană, şi anume diminutivul atât de obişnuit în cultura noastră, ci şi pentru a ridica o ambiguitate poetică, lăsând deschis dacă Babele, în acest caz, sunt drăguţe („boazinhas” în portugheza, un alt diminutiv obişnuit), confirmând stereotipul, sau nu. În cultura populară românească, primele 9 zile ale lunii martie, când clima este foarte instabilă, se numesc Zilele Babei. Am ajuns să învăţ că românii aleg una dintre cele 9 zile pentru a ghici cum va fi restul anului. Pars pro toto, „anul” este, în noua carte de aforisme a lui Vălcan, o metaforă a istoriei, ale cărei convulsii ne fac să ne gândim dacă nu cumva babele au ales o zi proastă şi ploioasă.

Aforismul: înţelepciune pentru o lume în care „nimic nu‑i la locul său, începînd cu lumea însăşi” (Cioran)

Un aforism nu coincide niciodată cu adevărul: este fie un adevăr pe jumătate, fie unul şi jumătate.
(Karl Kraus)

Ciprian Vălcan este un filozof care optează pentru o raţionalitate nu sistematică, ci mai degrabă eseistică, fragmentară şi experimentală – de aici şi forma aforistică al lui Babele şi diavolul. Aforismul, formă discursivă lapidară, are o lungă şi respectabilă tradiţie de adepţi, din antichitatea greco‑romană până în zilele noastre : moraliştii francezi, Baltasar Gracián, romanticii germani, Schopenhauer, Nietzsche, Kraus, Lichtenberg, Strindberg, Cioran şi alţii. Pentru aceşti autori, printre care se înscrie şi Vălcan, zelul estetic (de unde valoarea poetică şi literară a aforismului) nu este un simplu detaliu accesoriu, o ornamentare superfluă, ci mai degrabă un factor esenţial, inseparabil de conţinutul ideilor. Brevitatea aforistică, fie ea reticentă sau asertivă, este menită să exprime o intuiţie fundamentală (contingenţă, finitudine, incertitudine, incompletitudine), o viziune (tragică) asupra lumii. Estetica, etica şi ontologia se împletesc în alegerea aforismului ca formă discursivă; dezordine, absurditate, conflict, paradox, antinomie, entropie: constante ale existenţei umane pe care aforismul îşi propune să le exprime în micro‑totalitatea sa.

Etimologic, aphorismos desemnează ideea unui orizont delimitat la îndemâna privirii.[2] Astfel, îşi propune să condenseze o viziune unică ‑ niciodată definitivă ‑ asupra lumii, istoriei, societăţii, omului. Poate fi sentenţios sau aluziv, solemn sau zeflemitor (găsim ambele tipuri în Babele şi diavolul). În cazul unor autori moderni precum Nietzsche, Cioran şi Vălcan, aforismul este contemporan cu Era interpretării; aforismele se pretează la o abordare aproximativă şi interpretativă a adevărului, a realităţii lucrurilor, a existenţei care ne este comună. Fiecare aforism are propriul lui pathos; poate fi ascuţit şi incisiv, te poate lovi ca o palmă peste faţă sau te poate afecta ca un duş rece. „Furioşii le sînt superiori din punct de vedere stilistic simplilor calofili. Un croşeu în plină figură face mai multă impresie decît o metaforă reuşită”, scrie, ironic, Vălcan. Aforismul nu este dialectic, ca un dialog al lui Platon, ci fulgurant, exploziv. Aşa cum afirma Cioran, predecesorul şi compatriotul său filosofic, Adevărul se găseşte în Shakespeare: „un filozof n‑ar putea să şi‑l însuşească fără să zboare în ţăndări, cu sistemul lui cu tot”[3] – despre care Vălcan nu putea fi mai de acord.

Poţi citi o carte precum Babele şi diavolul de la un capăt la altul, toate aforismele, într‑o singură şedinţă, după cum o poţi deschide la orice pagină, la întâmplare, pentru a da peste un aforism care oferă, în mod neobişnuit, intuiţii preţioase. Aforismul îşi are originea într‑o intuiţie subită despre lume, pe care gânditorul existenţial caută să o interpreteze, astfel încât lectura aforismelor este o descifrare a lumii în al doilea grad (o interpretare a unei interpretări) – aforismele se nasc din experienţa vitală care este prima încercare de interpretare a lumii (întotdeauna fragmentară, precară, incompletă). În sfârşit, aforismul cere o însuşire care, potrivit Nietzsche, „a fost uitată astăzi”, o artă a interpretării „care ar pretinde aproape să posedăm natura unei vaci şi nu în ultimă instanţă, în toate cazurile, pe aceea a unui ‚om modern’: prin aceasta înţeleg însuşirea de a rumega...”[4]

O polifonie teribilă

Personajele din titlu sunt o mică mostră din diversitatea figurilor paradigmatice sau arhetipale care populează imaginarul mitopoetic a lui Vălcan, un indice al polifoniei care animă gândirea sa. Babe, criminali în serie, canibali, personaje shakespeariene, profeţi, inchizitori, filozofi, poeţi şi artişti dadaişti excentrici, revoluţionari, demagogi, tirani, ţarine, împăraţi nebuni, samurai, escroci, hoţi de buzunare, asceţi, înţelepţi, sfinţi, recepţioneri, balerine virgine pe cale de dispariţie, soldaţi ruşi, soldaţi japonezi... şi diavolul, care este prezent în multe dintre aforismele din cartea lui Vălcan (dacă nu este prezent în jurul lor, pe marginile textului). În polifonia sa vertiginoasă, Vălcan ne conduce printr‑o diversitate de epoci istorice şi de „decoruri ale cunoaşterii”:[5] pe lângă viitorurile distopice, cum ar fi o ipotetică Europa a secolului XXII, Grecia antică şi Antichitatea târzie, Evul Mediu şi Inchiziţia Iberică, Revoluţia Franceză şi Iluminismul, Germania la trecerea de la secolul al XIX‑lea la secolul al XX‑lea, China şi India din vremurile trecute, Japonia postmodernă, Rusia ţaristă şi Uniunea Sovietică, Judecata de Apoi...

Dincolo de erudiţie, aforismele din Babele şi diavolul ne dezvăluie un filosof care gândeşte intuitiv, fără rezerve, despre lume, societate şi cultura actuală, dar şi despre constantele condiţiei umane: suferinţă, boală, contingenţă, finitudine... Polifonia lui Vălcan este expresia poetică a unei gândiri filosofice care îşi propune să surprindă, prin imagini şi metafore, tendinţele culturale şi spirituale predominante în vremurile noastre, rupturile şi convulsiile sale, însuşi ritmul timpurilor moderne. Vălcan se ocupă de paradoxurile şi contradicţiile existenţei umane conştientă de sine, supusă timpului şi finitudinii, de sensul sau nonsensul istoriei, de fenomenul decadenţei în cultură şi artă, de dialectica dintre tradiţie şi modernitate, de impasul capitalismului şi de provocările lumii globalizate, de condiţia umană postmodernă, pe scurt, de ceea ce Freud numea das Unbehagen in der Kultur: disconfortul sau neliniştea sau neajunsul in civilizaţie – Actualizat pentru secolul XXI, dintr‑o perspectivă românească.

Identitatea românească a lui Vălcan este inseparabilă de spiritul său cosmopolit. Filosoful născut la Arad menţine un echilibru rar între ceea ce Bergson concepe ca o morală închisă şi o morală deschisă.[6] Pe urmele unor moralişti francezi precum La Rochefoucauld, Vălcan întreprinde o analiză incisivă – şi adesea „caustică” – a spiritului vremurilor noastre. Să spunem că concluziile sale nu sunt foarte optimiste; nici o intenţie demagogică nu intră în economia cuvintelor sale;[7] scopul sau este mai degrabă de a deştepta decât de a consola. Vălcan este un umanist fără iluzii. Reflectând asupra uzanţelor şi modei noilor generaţii, care sunt din ce în ce mai dispuse să facă orice pentru a obţine like‑uri pe TikTok, Vălcan prevede cu nostalgie că „Copiii din secolul XXII nu‑şi vor mai dori să fie Goethe sau Maradona sau John Lennon, ci Ted Bundy sau Charles Manson. Idealul omului decadent va fi criminalul în serie.” Sau Anders Breivik, de asemenea prezent în mijlocul Babelor şi al diavolului, apărând, potrivit Vălcan, ca un exemplu malefic pentru generaţiile viitoare din Europa, unde mişcările neonaziste şi neofasciste s‑au răspândit la o scală alarmantă.

Până la urmă, Vălcan nu este un pesimist, aşa cum ar părea. Dacă există pesimism în opera sa, este de ordin metodologic, de parcurs. Ceea ce se află la baza gândirii sale este, mai degrabă, o intuiţie tragică (care nu exclude umorul, zeflemeaua şi bucuria), o comprehensiune problematică a existenţei care nu se traduce într‑o doctrină filosofică sau într‑un sistem de pesimism. De asemenea, este departe de a fi un nihilist, deşi este destul de familiarizat cu fenomenul nihilismului (şi cu problema neantului, dintr‑o perspectivă existenţială). În materie de raţionalitate filosofică, poziţia lui Vălcan seamănă mai degrabă cu o combinaţie între Diogene Cinicul şi Kierkegaard. De aici dublul registru discursiv, critic şi edificator, o pars destruens şi o pars construens, al gândirii sale. Trebuie să criticăm, să negăm, să demonstrăm răul în toată gravitatea lui, pentru a imagina o utopie realistă. Trebuie să înţelegem lumea pentru a îndrăzni să o transformăm –şi chiar dacă avem cea mai profundă înţelegere a ei, asta nu ne garantează nimic.

Babe, escroci şi canibali

Cinism şi pesimism la o parte, unele aforisme evocă prezenţa misterioasă şi inefabilă a unei forţe superioare, deschiderea omului către o transcendenţă prin care devine posibilă depăşirea adversităţilor vieţii, sau măcar să se obişnuiască cu ele. Multe dintre aforisme se disting prin tonul umoristic, chiar şi atunci când abordează subiecte solemne. Potrivit teologului german Adolf von Harnack, citat de Vălcan, „Dumnezeu ar fi putut să‑şi asume şi natura asinaria şi să fie totuşi capabil să ne mîntuiască”. Să nu‑i subestimăm niciodată pe asini, nici pe idioţi, pe proşti, pe escroci. Vorbind despre escroci, „poate că nu profeţii, ci doar escrocii ar putea să salveze lumea...”

Babele reprezintă o figură cheie în imaginar poetic a lui Vălcan, personificarea memoriei ancestrale şi a experienţei de viaţă, a unei fertilităţi dacă nu biologice, spirituale şi sapienţiale (Socrate, această „babă” masculină, era cunoscut ca fiind o abilă „moaşă a sufletelor”). În poetica lui Vălcan, ele se situează în pragul unei ambiguităţi între blândeţe şi luciditate „luciferică”, amabilitate şi amărăciune, pietate şi cinism. Datorită cunoaşterii lor profunde a naturii umane, „civilizaţia noastră le e datoare babelor cu cîteva titluri de doctor honoris causa”. Babele sunt depozitare ale unor cunoştinţe antropologice preţioase. Unele dintre ele pot reprezenta chiar o ameninţare serioasă pentru autorităţile politice şi religioase stabilite. „Inchizitorii au procedat cu multă înţelepciune acuzîndu‑le pe babe de vrăjitorie: era singura şansă de a le arde pe rug...”. Sunt cunoscătoare profunde ale misterelor care există între cer şi pământ, cele sacre şi cele profane. Din acest motiv, “Ameninţările cu Judecata de Apoi nu au nici un efect asupra babelor. Pe ele nu le impresionează focurile iadului, ci doar rugurile din piaţa publică.” Descoperim, în sfârşit, că arhetipul babei nu se limitează la persoanele de sex feminin de vârstă înaintată, fiind o metaforă antropologică asexuată care se aplică foarte bine anumitor bărbaţi, în primul rând filosofilor. „Filosofii au părut întotdeauna mult mai bătrîni decît erau cu adevărat. Nu există filosofi cu figuri infantile. Poeţii pot să rămînă copii. Filosofii se nasc babe.” Nietzsche însuşi, deşi avea o vitalitate exaltată („marea sănătate”), avea ceva de „babă”. După Vălcan, perspicacitatea sa psihologică „e datorată frecventării babelor. Opera lui n‑ar fi fost la fel fără Malwida”.

O altă figură cheie – reprezentând in acest caz ceea ce s‑ar putea numi o „figură limită” ‑ este Canibalul. Evocând retoric această figură pitorească, atât de străină de ceea ce cunoaştem ca „civilizaţie”, Vălcan actualizează pentru secolul XXI o problematică filosofică (etică) prezentă în opera lui Cioran, legată de sustenabilitatea civilizaţiei occidentale, atât în sens material cât şi în sens spiritual. . Într‑un eseu din Căderea în timp (1964), „Portretul omului civilizat”, Cioran scrie:

Înverşunarea de a izgoni din peisajul uman iregularitatea, neprevăzutul şi diformul atinge necuviinţa. Putem deplânge, fără îndoială, faptul că în anumite triburi bătrânii prea incomozi sunt încă devoraţi; în ceea ce ne priveşte, nu vom consimţi niciodată să hăituim nişte sibariţi atât de pitoreşti, spre a nu mai aminti şi că asemenea canibalism reprezintă un model de economie închisă şi totodată un obicei capabil să seducă într‑o bună zi o planetă arhiplină.[8]

„Stadiul final al capitalismului este canibalismul”, scrie Vălcan. Acest aforism poate fi interpretat în două feluri: (1) literal, precum în „Portretul omului civilizat” al lui Cioran, canibalismul fiind consecinţa fatală a unor cauze materiale foarte concrete, a corelaţiei dintre populaţia lumii şi penuria de resurse (lipsa de mâncare); (2) figurativ, Canibalul fiind în acest caz o metaforă pentru ceea ce Karl Popper ar numi „duşmanii societăţii deschise”: indivizi şi grupuri autoritare, tirani, autocraţi şi lideri populişti, fundamentalişti religioşi şi extremişti politici (neonazişti, neofascişti, tradiţionalişti şi reacţionari înrudiţi), terorişti şi conspiratori apocaliptici, fanatici religioşi sau seculari. „Canibalismul” ca un fel de autofagie spirituală şi culturală a unei civilizaţii care „oscilează între nebunie şi perversiune” (Vălcan). În acest sens, Anders Breivik este „Marele Canibal”, „Marele Prădător” al umanităţii în istorie povestit de Vălcan din punct de vedere cosmopolit. „Istoria omului contemporan va fi istoria monştrilor pe care i‑a produs. Începînd cu secolul XXII, nu se va mai acorda premiul Nobel, ci premiul Breivik.”

Trebuie menţionată formidabila prefaţă semnată de Giovanni Rotiroti, „Aforisme pentru vremuri care aşteaptă încă deşteptarea istoriei”,[9] scrisă original pentru ediţia italiană a cărţii (tradusă de Rotiroti însuşi), care a fost inclusă de asemenea în ediţia braziliană, în limba portugheză. Împotriva acceleraţionismului şi a apocalipticismului, aceste două varietăţi ale „anxietăţii spre cel mai rău” (expresii distincte ale aceluiaşi extremism, ale aceluiaşi fanatism), Vălcan prescrie pacienţa şi lentoarea, arta de a aştepta şi arta de a întârzia, lenea meditativă, experienţa epifanică a plictiselii, rumegarea... Este vorba despre deşteptarea pentru a înţelege ceea ce pare de neînţeles, absurditatea care este (care a devenit) substanţa noastră. În acest sens, Babele şi diavolul apare ca un fel de wake up call filosofic, în dispersia fragmentară a scrierilor aforistice, şi acum în portugheză, pentru cititorii brazilieni, ne apare ca o strigăt de alertă venit dintr‑un pământ îndepărtat, de la o voce care se exprimă într‑o limbă străină, chiar dacă ne sună atât de familiar...

NOTE:

[1] Ciprian Vălcan, As velhinhas e o diabo [Babele şi diavolul], traducerea de Rodrigo Inácio R. Sá Menezes, Editura Tesseractum, Sao Paulo, Brazilia, 2022

[2][2] „Etimologia este registrul civil al cuvintelor. Potrivit documentelor, aforism provine din aphorismus, o transcriere latină a cuvântului grecesc ἀφορισμός (aphorismós): ‚a limita’, ‚a determina’, ‚a delimita’, ‚a defini’. Verbul corespunzător, la rândul său, derivă din ὁράω (horáo): ‚a privi’, ‚a vedea’, ‚a holba’, ‚a căuta cu ochii’. Forma viitoare este ὄψομαι (ópsomai), ‚voi vedea’, din care derivă, prin apocopă, ὄψις (ópsis): ‚viziune’. Și din acest substantiv, σῠ́νοψῐς (sinópsis), ‚viziune de ansamblu’, viziune sinoptică’. Din conjuncția de ὁρίζω și ὁράω rezultă ορίζοντος (horizontos): limite, granițe, ci o limită/graniță fixată prin privirea, de aici ‚orizont’, deschis din punct de vedere perspectiv.” LOVISOLO, Jorge, Averiguaciones sobre el aforismo. Buenos Aires: Altamira, 2008, p. 25 (traducerea mea).

[3] CIORAN, Silogismele amărăciunii. Trad. de Nicolae Bârna. Bucureşti: Humanitas, 1992, p. 114.

[4] NIETZSCHE, Genealogia morale (cuvânt înainte). Trad. de Darie Lazarescu. Bucuresţi: Mediarex, 1996, p. 26.

[5] Cu referire la titlul unui capitol din Tratatului de descompunere al lui Cioran: „Decorul cunoașterii” [Le décor du savoir].

[6] Cfr. BERGSON, Cele două surse ale moralei și ale religiei (1932).

[7] S-ar putea spune că Vălcan practică o formă particulară de parrhesía: imperativul cinic de a vorbi franc și de a spune adevărul.

[8] CIORAN, « Portrait du civilisé », La Chute dans le temps, Œuvres. Paris : Gallimard, 1964, p. 1084. Versiune în limba română : „Portretul omului civilizat”, Căderea în timp. Trad. de Irina Mavrodin. București: Humanitas, 1994, p. 31.

[9] Aforismi per tempi che ancore attendono il risveglio della storia, în originalul italian. Aforismos para tempos que ainda esperam pelo despertar da história, în traducerea portugheză (braziliană).