LECTURI PARALELE

Andrei Mocuța
poet, prozator, traducător, Arad

„o mare/ dezbatere despre lumină și întuneric”

Volumul Insectele imperiului[1], un foarte frumos obiect de colecție în sine, copertat și ilustrat, are și un subtitlu exotic: [câte ceva despre orbirea șamanilor]. E cumva sugerată aici, prin această acoladă peste timp și spațiu, întâmpinarea și despărțirea – de viață, de poezie, de meditație? Poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă (poet, eseist, Doctor în istorie, redactor-șef al revistei Bucovina literară, președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni) e dăltuită într-un material preluat din memoria și conștiința unui creator mai degrabă discret și echilibrat care are simțul măsurii și al autocenzurii. El reușește prin aceste calități – care lipsesc în ultima vreme din peisajul publicistic – să ofere o imagine panoramică și esențială a liricii sale, văzută ca o ieșire la lumină a părții abisale din om.

Sunt imagini care conduc spre un limbaj al tăcerii, invocat simbolic, de natură să extindă orizontul poeziei, ca discurs revelator și metafizic:

„în rețeaua de universuri compensatorii a subconștientului/ frumusețea convulsivă a morții îți zâmbește ca/ o femeie goală/ (…)/ deschizi fereastra/ măcar să iei o gură de aer/ te presimți în tot ce însemni/ rupi pâinea îți torni un pahar de vin// când ziua e mai înfricoșătoare ca noaptea/ dulapul/ îl deschizi doar atunci/ și dacă trebuie/ tu însuți stai/ închis într-un/ perimetru de execuție al tăcerii” (Valul vorbirii ca un val de pământ înflorit)

Poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă este o trecere de la un aici al crizei („am fost la brno/ în moravia/ acolo m-am deprins cu obiceiul ciudat/ de a nu bea cafea”) la un dincolo al revelaţiei („așadar Iisus/ și-a ridicat ochii/ din tihna chipului Său// și timpul nu s-a oprit în loc”). În tumultul incursiunilor sale, poetul e însoţit în acest volum de imaginile fotografice ale unui artist, Mihai Burlacu, care încearcă să dea câteva rezoluţii ale căutărilor. Sunt instantanee în alb și negru extrem de izbutite ale unor locuri predestinate marilor întâlniri. Artistul şi ochiul său bine format îşi suprapun căutările în direcţia descoperirii spectrului astral care bântuie fiinţa. Poemele și fotografiile au împreună un ritm susținut şi o anumită densitate în economia paginii, sunt arborescente și prozastice, dar e un prozaism de contrast care se varsă până la urmă în magma lirică:

„la kathmandu cum la kathmandu/ ai rău de înălțime și îți aștepți/ a doua viață// în india allen ginsberg a/ locuit zen-dada într-un exemplar echilibru/ contradicție după contradicție// aproape de san francisco marylin monroe s-a/ rujat, albastrul ochilor ei era perfect// la honolulu ștefan baciu/ a murit/ total/ liber” (Despre libertatea unui popor)

Asemenea şamanului din subtitlul volumului, poetul are nevoie de un „aliat”, de o putere capabilă să-l ducă dincolo de propriile limite. Numai astfel el poate dezvălui lucruri de care o fiinţă obişnuită nu e în stare. Alexandru Ovidiu Vintilă devine în demersul său un Castaneda-poet, gata să deseneze harta simţurilor şi să îmblânzească spectrul energiilor. Sunt poeme dramatice, implozive, dincolo de înscenările vieţii cotidiene, aglomerate într-o confesiune elocventă ce vizează fiinţa în criză:

„după o vreme/ amintirea tatălui e ca/ o fericire sălbatică/ de la răsăritul la apusul soarelui/ pe verticală/ doar ea își mai poartă capul/ în mâini/ și sufletul ca pe un trofeu/ după o moarte/ respirând prin inima unei aglomerații urbane de/ vieți/ și ea a visat câte ceva despre/ orbirea șamanilor/ într-o lume în care viața și moartea/ sunt de neelucidat” (Amintirea tatălui)

[1] Alexandru Ovidiu Vintilă, Insectele imperiului [câte ceva despre orbirea șamanilor], cu o postfață de Liviu G. Stan, fotografii de Mihai Burlacu, editura Charmides, Bistrița, 2021, 130 p.