LECTURI PARALELE

Ioan Matiuţ
poet, editor, Arad

Poetica firului cu plumb[1]

O nouă carte de poezie, cu teme profunde, ne propune poetul lugojean Ion Oprişor: firul cu plumb, apărută în condiţii grafice şi tipografice excelente, la editura timişoreană Eubeea.

Firul cu plumb este cunoscut de pe vremea vechilor egipteni, ca instrument de lucru al zidarilor, dar şi ca reprezentare a aspiraţiei înalte, a spiritului elevat, echilibrului şi stabilităţii. Îmi place să cred că a fost ales să fie titlu al acestei cărţi, ca simbol al spiritului care se coboară şi înalţă în încercarea de a deveni mai profund şi mai luminos.

Temele în sine nu sunt noi, le regăsim şi în celelalte cărţi ale lui Ion Oprişor. Ceea ce particularizează cartea de faţă este tonul mult mai grav şi mai profund, care însoţeşte poemele. O culme a maturităţii poetice dar şi a unor construcţii lirice parcimonioase în folosirea figurilor de stil, precum clasicele metafore.

O exprimare frustă care nu menajează cititorul, chiar plonjează cu el de gât în miezul unor stări şi sentimente aflate la graniţa existenţialului, aşa cum îl percepem noi. Experienţele pe care ni le propune poetul nu parazitează lecturi. Ele sunt propriile trăiri, intense şi asumate. De fapt sinceritatea este cea care transmite emoţia pură şi cele mai adânci şi autentice vibraţii din versurile acestei cărţi:

„pune‑ţi merinde pentru/ malul celălalt nu te chivernisi/ pentru lumina altora îmi spui/ slobozeşte un fir de fum despre noi/ amândoi înainte să vină seară/ şi nu uita ziua lipsă/ despre care/ tot mai rar vorbim.”

Iubirea sub diferite forme, însoţeşte discret aproape toate poemele şi este suport, speranţă dar şi iluzie asumată:

„ea va veni ca o ploaie de vară/ şi e frumoasă/ te va pluti până dincolo de/ malul celălalt şi vei simţi gustul/ vioriu al amurgului foarte aproape/ pe urmă te va uita ca pe un / morman de frunze pe care vântul/ nu se mai încumetă să le atingă/ şi vei fi întâmpinarea amiezii/ şi vei fi trecătoare de ape.”

Sau:

„mai visez mâinile tale femeie/ ca un foc uriaş încălzindu‑mă/ în noaptea de sânziene/ mi‑e frig/ timpul e rece ca o piele de şarpe/ mi se usucă în palme şi ultimul strigăt/ dintr‑un capăt în altul al nopţii aceleaşi/ goluri mărindu‑se în urma mea/ şi strig, strig/ mâinile tale sunt aripi.”

O altă prezenţă în poezie lui Ion Oprişor, este pasărea care se apropie ca simbol de „Pasărea cu clonţ de argint” a lui Nicolae Labiş:

„uneori te visez/ deschid fereastra şi în loc de aer/ intră păsări cu ghiare mari/ scurmându‑mi ochii/ alteori se apropie de tine/ cu firimiturile mâinilor mele în gheare/ vor să te atingă/ şi tresari/ ţinând în palme clipa/ din care mă nasc şi mor/ în acelaşi timp.”

Ecourile unor trăiri metafizice abisale, zburdă nestingherite prin versurile poetului, dând fiori cititorului:

„mi‑ar fi fost aproape totuna/ vânătoarea de spaime începuse deja/ de atunci/ în fiecare dimineaţă un străin/ se trezeşte în locul meu/ străin deasupra oricăror iluzii/ îmi întinde oglinda/ ca să văd că nu sunt singur.”

Că poetul nostru este un bun versificator, a dovedit‑o şi în volumele anterioare. Cu toate că în prezentul volum predomină versul alb, ne oferă şi câteva mostre de virtuozitate a versului în rimă:

„te‑am căutat în simfoniile lui grieg/ deşi ştiam că e târziu acolo şi e frig/ prin propriile noastre nelinişti şi tac/ sculptând în aer marginea lumii din veac/ invocând‑o ca pe o sărbătoare străină/ cu ferestre spre o nemaivăzută lumină/ cu aripi ca de înger pe pânza de in/ care‑au zvonit cândva dar foarte puţin.”

Văd poezia lui Ion Oprişor ca pe un râu al cărui curgere este când năvalnică spărgând munţii, când unduindu‑se molatic prin câmpii înverzite, adăpând însetaţii. Iar atunci când simte apropierea mării, se risipeşte într‑o explozie de braţe şi forme de viaţă. Apoi obosit dar împlinit, se lasă în îmbrăţişarea care , cândva, îl va reda izvorului perpetuu.

[1] Ion Oprişor, firul cu plumb, Editura Eubeea, Timişoara