LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Poezie şi izolare[1]

rezumat & cuvinte‑cheie (pentru cititorul grăbit): abordare soft, biografism, Robert Lowell, concluzie elogioasă.

Cartea de debut a Elenei Bălăşanu începe, încă din titlu, cu o provocare soft. Mărturisesc că, temperamental şi contextual, în condiţiile zgomotului şi furiei actuale a literaturii, o astfel de abordare mi se pare, paradoxal, mai eficientă, mai susceptibilă de a‑şi atinge ţinta. Care e aceea? Vom încerca să vedem în cele ce urmează.

Primul din cele două grupaje care o alcătuiesc, dragă a, reprezintă rememorarea, retrăirea, obiectivarea (în măsura în care acest lucru e posibil, cu speranţa că acest lucru e posibil) unui episod de infidelitate. O poveste atît de banală cînd o priveşti din exterior, atît de sfîşietoare cînd eşti victima. Nu există, şi acest lucru ţine tot de abordarea soft enunţată mai sus, date concrete, o poveste cu început şi sfîrşit, o propoziţie cu subiect şi predicat, ci doar schijele unei explozii, doar rănile pe care acestea le‑au provocat. Și decenţa, pudoarea evitării exhibiţionismului – de aceea avem povestea spusă doar de una dintre părţi, cea vătămată, cu cîtă empatie e capabilă să mobilizeze în aceste condiţii:

„Eu m‑am născut empatică/ şi nu am ţipat/ doar pentru mine./ Am ţipat pentru toate femeile/ moarte înaintea mea,/ pentru cele care vor veni/ după mine,/ am ţipat cât am putut de tare/ şi pentru tine,/ când te‑am auzit icnind/ că ţi‑au îngheţat picioarele./ Aveai ştrampi de mătase/ culoarea piciorului,/ eu îi aveam negri./ Eu am devenit femeie/ cu mult timp în urmă,/ în mine nu mai e nimic/ transparent/ O să înveţi şi tu ca toate femeile/ că nimic din ceea ce ni s‑a spus/ nu este adevărat./ O să înveţi şi o [să?] plângi./ De atunci o să plângi în fiecare zi”.

Încă un poem citat în întregime, poate a sugestie a necesităţii lecturii cărţii – şi celelalte merită acelaşi interes. Încă o dată, povestea e comună:

“My words are English, but the plot is hexed:/ one man, two women, the common novel plot…/ who you love you are…”[Cuvintele sînt pe limba mea, suiectul însă e strîmb;/ e vorba de‑un bărbat, două femei, subiect de roman banal./ Eşti ceea ce iubeşti – Robert Lowel, Exorcism, traducere de Mircea Ivănescu].

Deci:

„O să încep prin a‑ţi spune/ că ţi‑am rupt volumul de versuri./ Eu l‑am citit prima şi i‑am spus că e bun./ El se făcea că nu vrea să‑l citească./ I l‑am pus pe pat şi am plecat din cameră./ L‑am lăsat să‑i atingă fiecare pagină./ Știi, noi avem încredere unul în altul/ ca încetul în pluta care îl aduce la mal./ Am ştiut de tine de la început./ Am vorbit despre lucruri şi despre tine./ O singură propoziţie, te‑am găsit/ în acea singură propoziţie./ I‑am spus şi lui, pentru că nu se cunoaşte/ aşa cum îl ştiu eu. Uneori ne e mai greu/ să intrăm în noi, dar eu intru în el/ atât de repede şi de adânc că nu simte./ Și te‑am văzut ascunsă într‑o cochilie./ În primăvară am văzut mulţi melci striviţi/ pe trotuarul de lângă biserică. Era un carnagiu,/ urme de roţi, de picioare. A văzut şi el melcii,/ ştiu ce durere trebuie să fi simţit. Nu am trecut/ pe lângă ei. I‑am luat şi i‑am pus în iarbă,/ în siguranţă. Un somn liniştit fără alte urme./ Nu asta ne dorim cu toţii?”

Secvenţa a doua a cărţii, poetă (şi nu poeta!) la cratiţă, implică aceeaşi (auto)ironie, aceeaşi abordare soft. Mai întîi, referinţa din poemul titular: „gătesc şi în cap îmi răsună/ cuvintele lui Anne Sexton:// trăieşte sau mori”. Apoi datele casnice banale (dar ce e cu adevărat banal în afara a ce judecăm cu suficienţă drept banal):

„o pereche de urechi bine ascuţite/ poate fi o binecuvântare/ gânduri pe care le urmez/ aidoma/ în mine & spaţiul ce‑mi umple plămânii/ iar eu cea de acum/ mai puternică decât cea de ieri/ mestec sosul/ oftez/ învârt fructele de mare cu delicateţe/ caracatiţa suculentă/ creveţii goi/ corpul cărnos după ce voi fi sfărmat carapacea/ să râd cu gura până la urechi/ să gust din nou/ să servesc/ să mă aşez şi eu” (fructe de mare).

Sau ameninţarea tăcută din femeie supărată:

„ai văzut vreodată o femeie/ supărată gătind/ ai simţit groaza degetelor/ când mânuieşte cuţitul/ sunetul ascuţit/ schelălăitul furia/ transformată/ încet în tăcere”.

S‑ar mai putea, fireşte, glosa pe marginea cărţii. Mă mulţumesc, ca încheiere, cu un citat dintr‑un poet drag, recent reeditat, şi asta poate fi luată şi ca un mesaj personal:

„Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru,/ cît ai făcut e o mare glorie”.

[1] Elena Bălăşanu, Singurătatea nu ne face mai buni, Craiova, Aius, 2020.