LECTURI PARALELE

Maria Niţu
eseistă, Timişoara

„Prin teatru eu caut lumina”[1]

În urbea Timişoara, Universitatea de Vest este instituţia culturală de anvergură, strict necesară, precum catedrala în centrul comunităţii. Într‑o simbioză firească, aceasta susţine nominalizarea „Timişoara – Capitală Culturală Europeană 2023” într‑o campanie sub genericul „La UVT Cultura e Capitală” (expresiv prin jocul de cuvinte: „Capitală” – centrul reşedinţă a instituţiilor de stat şi deopotrivă „literă majusculă”, ori adjectival: esenţial, fundamental – oricum, ambele în fruntea lucrurilor!)

În acest cadru, după un model mai vechi, larg răspândit apoi în mediul cultural, s‑au iniţiat de ani buni serii de Conferinţe de înaltă ţinută intelectuală. Seria de anul acesta, sub genericul menţionat, moderată de scriitorul Mircea Mihăieş, a debutat, după cum ne‑a obişnuit cu excelenţa stafful Universităţii, cu un invitat cu totul special, dincolo de graniţele ţării, o somitate a întregii lumi teatrale contemporane, regizorul Andrei Șerban, considerat cel mai mare regizor de teatru şi de operă din a doua jumătate a secolului XX şi începutul mileniului trei.

O personalitate complexă, deopotrivă scriitor: în 2006 apărea la editura Polirom cartea O biografie, povestea vieţii sale, apoi la Institutul Cultural Român, în 2008, Călătoriile mele, în două volume (Teatru şi Opera). Recent, în retragerea impusă de pandemie, de un an jumătate cât n‑a lucrat în teatru, a scris o nouă carte incitantă, Niciodată singur: fragmente dintr‑o galerie de portrete, vorbind indirect despre sine, printr‑o suită de portretizări ale unor oameni mari care i‑au marcat existenţa, au contribuit la formarea lui. O carte terapeutică!

Văzând la TV suferinţa şi groaza din jur, s‑a întrebat ce se poate face contra acestei stări:

„Mi‑am dat seama că ce pot eu să fac este să‑mi curăţ mintea de negativitate”,

se dezvăluie regizorul, aflat atunci într‑o Americă tensionată, plină de ură:

„Norul acesta întunecat al negativităţii e atât de puternic, că trebuia să fac ceva să ies din asta, Eu nu pot să trăiesc în acest fel de întuneric, eu caut lumina, am scris această carte exact pentru asta, să vorbesc despre alţii, despre artişti pe care‑i apreciez, pe care‑i respect, care sunt mult mai mari decât mine, să mă inspire spre ceva bun. Vorbind despre ei, am simţit că şi eu respir un aer care vine de altundeva, de sus. Singurul fel de a mă apăra e de a căuta altceva, de dincolo”. „A te feri de singurătate, după cum e titlul cărţii, a elimina singurătatea, fiind de fapt foarte singur, un necesar paradox”.

La bucuria şansei de a fi contemporan cu un astfel de talent, fericit că eşti în sală, la o întâlnire live, îţi vorbeşte chiar ţie, îi poţi pune întrebări, vin ca o încântare de necrezut, modestia, deschiderea afabilă, francheţea şi sinceritatea cu care te‑ntâmpină în dialogul amical, fără nicio urmă de distanţare rigidă, de ton doctoral à la magister ex catedra, rară ilustrare a butadei că oamenii cu adevărat mari sunt modeşti!

Te cucereşte pasiunea pe care o pune în tot ce trăieşte, incandescenţa gândurilor sale, incredibil prin curajul verticalităţii morale, în acest timp brutal, prin excelenţă buldozerist.

Vorbeşte cu francheţe despre derapajele corectitudinii politice, fără reţineri, căci a cunoscut timpul totalitarismului şi nu poate admite repetarea imersiunii în viaţa sa: a renunţat demn la catedra de teatru de la Columbia University din New York (unde a predat din 1992), refuzând să fie părtaş la noul „demonism politic şi moral.”

„E sinistru ca cineva [securiştii] să te ia într‑un birou şi să‑ţi spună ce trebuie să crezi, vremuri care nici azi nu au dispărut.”

Plecase în tinereţe în America, „ţara tuturor posibilităţilor, ţara făgăduinţei”, în 1969, la 26 de ani, şi acum revine dezamăgit, America nu mai e cea a tinereţilor sale şi nu ezită să‑i denunţe prăbuşirile.

„Toate marile scene ale lumii sunt onorate să‑l invite, de la Covent Garden la Opera din Paris, de la cele mai importante case de operă americane la Opera La Fenice din Veneţia. Andrei Şerban este primul regizor român invitat la Comédie Française din Paris şi la Metropolitan Opera din New York”

(arăta într‑o prezentare Basarab Nicolescu, o altă personalitate română a lumii internaţionale).

Cu toate acestea, deşi regizează în multe oraşe din România, şi deşi este cumva fiu al locurilor acestea, nu a ajuns să lucreze pe scena Teatrului Naţional din Timişoara! („Nimeni nu e profet în ţara lui”, se spune, chiar şi Iisus, în locul lui de naştere era doar „fiul tâmplarului ăla!”)

Andrei Șerban se trage dintr‑o familie de nobili români din Arad (cu strămoşi preoţi de tradiţie), se simte legat de aceste locuri:

„Timişoara este un oraş despre care tatăl meu îmi vorbea cu nostalgie pentru că el a copilărit în Arad şi în Timişoara, (…), aş fi dorit să vin să lucrez aici, în teatru sau în operă, dar încă nu am primit nicio invitaţie”

şi…

„e greu să te inviţi singur!”

Chiar dacă e cu cetăţenie dublă, română şi americană, cum a regizat în toată lumea, se simte ca Socrate, un cetăţean al lumii.

Ca parte din întreg, pendularea între America şi Europa, în particular România, o aseamănă cu mişcarea ca regizor între teatru şi operă, fiecare cu atracţiile şi minusurile sale: la teatru îi e dor de interpreţii de operă profesionişti, iar la operă de talentul actoricesc de la teatru (cum orăşeanul are o casă de vacanţă la ţară unde s‑ar retrage la pensie, dar viaţa şi‑o duce călător între cele două medii).

Întâlnirea (pentru că invitatul a ţinut să renunţe la formula rigidă a unui discurs de conferinţă, preferând pe cea a unui dialog, cu întrebări şi răspunsuri într‑o atmosferă colocvială) a fost sub titlul Lumea în regie proprie, de asemenea bazat pe un inspirat joc de cuvinte, glisare între sensul propriu – având în vedere că invitatul este renumit regizor, a regizat în lumea întreagă, în aproape 40 de ţări, din România până în Japonia – şi extrapolare prin sensul figurat, pornind de la ideea antică a lumii ca teatru (theatrum mundi), viaţa ca o scenă, iar oamenii actori (popularizată în cultura română mai ales prin Glossa lui Eminescu). În viaţă suntem propriul regizor, la fel vedem lumea după regizorul din noi.

Andrei Șerban consideră că toţi ne jucăm în viaţă un rol, conştient sau inconştient:

„Toţi jucăm un rol, cum ne jucăm rolul, conştient sau inconştient e altă întrebare; să joci un rol conştient, în sens mistic, e ceva foarte înalt (a face ceva pentru umanitate, care nu e egoist, doar pentru tine, ci pentru ceva mai înalt), e rolul îngerului, dar poţi să joci şi rolul diavolului, când nu‑ţi cunoşti rolul, ţi‑l joci inconştient, la voia întâmplării, nu‑ţi dai seama în ce direcţie negativă, distructivă te duce valul, devii diavolul din tine, căci eu cred că nu te naşti cu acest virus al răului în tine, ci devii rău, viaţa te face să fii aşa”.

Dacă la greci regizorul era soarta, destinul, la fel şi la romantici, creştinismul impune ideea lui Dumnezeu ca regizor suprem al spectacolului lumii. Tocmai pentru că omul nu se poate pune în poziţia lui Dumnezeu, ca şi când ar şti totul, Andrei Șerban declară că nicicând n‑a considerat că regizorul e un fel de guru, care ştie tot şi‑i spune actorului ce trebuie să facă, au contraire, descoperă împreună piesa, prin lectură şi experimentare.

Această ideea a căutării continue întru cunoaştere este esenţa muncii şi existenţei sale:

„Lumea în interpretarea mea e din acest unghi al artei, percepţia mea e subiectivă, teatrul e un fel de a cunoaşte lumea, lumea pe care nu o ştiu nu o înţeleg”. „Nu înţeleg şi nu mi‑e ruşine că nu înţeleg. Mereu încerc să descopăr o piesă care nu are niciodată sfârşit în a o descoperi, o căutare care nu are răspuns.” „Am nevoie să mă scutur de tot ce cred că ştiu eu, să întreb fără să caut un răspuns (…) să ajung la înţelegerea socratică a lui «a nu şti», a nu şti e un fel de eliberare – cea mai mare formă de gândire. Dacă e aşa, atunci orice răspuns găsit va fi fals. (…) pentru că atunci e ceva tot timpul deschis, când ai un răspuns ceva se‑nchide (…) Răspunsul e o iluzie. Nu există răspunsuri definitive”.

De aceea e cunoscut de actori că mereu schimbă ceva la piese, până la ultima reprezentaţie, descoperind continuu alte sensuri nexploatate înainte.

În aceeaşi notă a plinătăţii stării de a nu şti îşi încheie mărturisirile, când e întrebat cum gândeşte, acum după 60 de ani, dacă se simte împlinit pe calea sa, în comparaţie cu ce gândise la 15 ani, că nu ştia de ce îi place teatrul. Referitor la tinerii care caută de la început doar gloria neapărat, amintise despre alegerea lui de atunci:

„Când am spus că vreau să fac teatru şi nimic altceva, pentru că simt nevoia să fac doar teatru, mă gândeam atunci că vreau să fiu faimos, să am bani?! Nu cred! Voiam să fac teatru, dar nu ştiam de ce, ca o chemare. e o nevoie adâncă pentru asta, de hrană spirituală prin teatru, ca atunci când te‑ndrăgosteşti şi nu ştii de ce!”.

„Atunci la 15 ani visam să fac teatru şi nu ştiam de ce, acum, după atâţia ani, continui să nu ştiu şi în acelaşi timp sunt foarte senin şi liniştit pentru că nu ştiu!”.

Dacă ar fi spectatorii pătrunşi de mesajul transmis, teatrul ar fi privit în altă lumină, a înnobilării sufletului. Profesiunea de credinţă a marelui regizor este să te facă pe tine spectator să simţi că vii la teatru să descoperi altceva, un ceva de dincolo!

Să descoperi Lumina, aşa cum este şi mesajul artei picturilor lui Silviu Orăvitzan (alt român care a cunoscut gloria galeriilor din America şi a revenit în România), o lumină sub semnul crucii, Lumină din Lumină lină!

Legătura dintre artist şi public, simte Andrei Șerban, este printr‑o forţă energetică independentă de voinţa proprie, o forţă care ne transcende:

„Această forţă nu o creez eu, vine de undeva de dincolo, o energie care trece prin mine şi prin actor, când împreună cu spectatorul se creează un cerc, toţi suntem parte din cerc, iar deasupra noastră, o energie, ceva de dimensiune verticală, scurtă şi rară ”.

[1] Andrei Şerban, Niciodată singur: fragmente dintr o ga­lerie de portrete, Polirom, 2021