LECTURI PARALELE

Lucian Scurtu
poet, Oradea

„Iar scrisul ‑ uneori – un «somnilocviu»”[1]

Poetă, prozatoare şi eseistă de notorietate, Simona Popescu îşi „arhivează” creaţia poetică, nu foarte bogată (trei volume şi unul colectiv), într‑o cuprinzătoare şi consistentă antologie, Opera Poetică, Volumul I. Cartea beneficiază de pertinenta şi rafinata prefaţă a lui Cosmin Ciotloş, veritabilă introducere (şi iniţiere) în universul poetic al parcimonioasei autoare, dar şi de o Mică notă introductivă şi un Proem, la care se adaugă, spre finalul antologiei, trei eseuri despre sensurile poeziei în general, „ca instinct de conservare şi model de comportament”. Urmează o scurtă notă biobibliografică şi numeroase referinţe critice ale celor mai avizate personalităţi în domeniu, precum Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Livius Ciocârlie, Mircea Mihăieş etc., dar şi ale unor poeţi de prim raft, din care nu lipsesc Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Andrei Bodiu, Romulus Bucur etc., fără a fi trecut cu vederea impetuosul… Cristian Tudor Popescu. Cităm din Gheorghe Grigurcu:

„Tema esenţială a Simonei Popescu a fost, chiar de la începuturile scrisului ei, pur şi simplu misterul existenţei (de unde şi convingerea ei adolescentină că s‑a născut într‑o lume din care nu înţelege nimic). Observ acum că, încă de la primele ei texte, poeta se află, parcă fără să ştie, în căutarea unei metafizici personale, a unor puncte de stabilitate care să facă suportabile propriile‑i exuvieri”.

Simona Popescu se „rodează”, încă din adolescenţă şi studenţie, în cadrul unor cenacluri exigente, cu mentori de înaltă probitate moral‑intelectuală, ca mai apoi, alături de colegii săi de generaţie Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, să pună bazele, în anii ’80, grupului poetic (şi nu numai) „numit nu mai ştiu de cine Grupul de la Braşov” (p. 19), recunoscut prin valoarea membrilor săi. (Poeta adaugă într‑o notă lămuritoare de subsol: „Grupul de la Braşov e o realitate. Care nu ţine doar de anii ’80‑’90. Eu scriu şi azi, în unele pagini, cu gândul la cei trei băieţi de atunci, prietenii mei”. p. 76).

Debutează editorial în anul 1990 cu volumul Xilofonul şi alte poeme, (Editura Litera), receptat entuziast de critica vremii, poeta anticipând apariţia unei noi generaţii poetice, sesizate intuitiv, printre primii, de Mircea Mihaieş care numeşte cartea, prezumtiv şi admirativ, „un prim manifest al generaţiei ‘90”.

Din acest volum se detaşează/ evidenţiază amplul poem Xilofonul, în care tensiunea existenţială se derulează într‑o ebuliţie aproape terifiantă, invadată de un escapism controlat şi bine dozat, a cărui imagistică luxuriantă acoperă epidermic o realitate difuză, impredictibilă, cu greu întrezărită printre pulsaţiile anamnezice şi sinusoidele diaristice. De fapt, ele reflectă contorsionat un topos tangent unui areal pe cât de gelatinos, pe atât de neguros („vieţuit”, printre altele, şi de broaşte, cârtiţe, şerpi, râme, gândaci etc.), implantat în memoria afectivă ca parte a unor secvenţe decupate din copilărie şi adolescenţă, reactivate şi retuşate la maturitate cu răceala ochiului lucid, cel care developează răsturnat o lume apusă, dispusă încă a mai impresiona, bulversa sau mistifica. Metamorfozarea binelui în rău şi a răului în bine, a frumosului în urât, dar şi invers, („lucrurile care mi‑au plăcut/ mi s‑au părut mai tîrziu urîte/ şi cele urîte au căpătat altă valoare altă întrebuinţare”, p. 40), sunt constantele confesive de mai târziu, conturate analitic într‑o recluziune autoimpusă pe fundalul amintirilor de demult (şotronul, mersul pe bicicletă, căţelul călcat de maşină, primul sărut), cele care, până la urmă, scot în evidenţă trăsăturile umorale ale unui „copil nesuferit şi plângăreţ” (p. 43).

Un elogiu simulat adus monotoniei şi lentorii este şi amplul poem Plicty (format din 15 secvenţe, din care una narativă), din ale cărui fragmente poeta a citit pentru prima oară într‑o „tabără de creaţie pentru studenţi”, ce pare a fi o derulare estompată, dispusă în terase concentrice, a (pe)trecerii auctoriale de‑a lungul unui ecart temporal, relativ bine delimitat, cuprins între o vârstă fragedă (5 ani) şi anii studenţiei şi ai profesoratului în mediu rural.

Pe alocuri poate fi socotit un jurnal subversiv al ratărilor şi înfrângerilor, al iluminărilor izbăvitoare şi vortexurilor senzoriale („nu mi‑e foame/ nu mi‑e sete/ dar simt un gol/ în stomac/ mi‑e tare urît”, p. 54), aliaj simbiotic între acceptări şi regrete, negaţii şi eschivări fractalice în faţa unui trecut & prezent care a amprentat vizibil copilăria şi juventutea autoarei, greu de eludat, imposibil de uitat. Este poezia citadină a copilului născut la bloc, cu o copilărie petrecută printre anodinele locuinţe muncitoreşti ale orăşelului „pietros în care/ se vorbeau trei limbi./ Cu porţi înalte cît casa” (uşor recognoscibil ‑ p. 30), a adolescentului navetist ca elev al unui prestigios liceu din oraşul reşedinţă de judeţ (dominat de Biserica Neagră sau de impunătoarea statuie a umanistului‑reformator Honterus), a alumnului bulversat de campusul universitar („Ce jalnic…/ Cum staţi voi toate într‑o cameră de cămin?/ şi fumaţi cu şpiţ (p. 50), dar şi de un Bucureşti haotic, predispus a inocula disforia generalizată inocentului derutat.

Volumul colectiv Pauză de respiraţie, Editura Litera, 1991 (alături de Andrei, Caius şi Marius, titlu, probabil, inspirat din cel al unui cunoscut poem de Florin Iaru), gândit şi finisat încă din anul 1984, dar, spre dezamăgirea autorilor, este respins de aceeaşi editură pe stupidul motiv că poezia nu e una „cu metafore”. Din grupajul respectiv sunt păstrate doar două poeme, celelalte fiind publicate, după afirmaţia autoarei, în următorul volum al antologiei. Starea de incertitudine şi debusolare ale anilor din metastaza regimului totalitar („Tinerii cu care vorbeam/ nu prea ştiau ce au de făcut”, p. 71), e reflectată într‑un sfumato congruent trăirilor cotidiene, arondate confuziilor juvenile inerente şi anxietăţilor vag sediţioase, tot atâtea pretexte în sublimarea teratologiei burleşti asezonată meliorismului de mucava, impus gongoric de procleţii de serviciu ai regimului: „Las’ că vine el instructorul/ vin ei examinatorii vin ei tovarăşii/ preţuitorii instructorii”, p. 72. Refugiul în habitatul livresc este unica salvare („pe tine te impresionează cărţile/ pluteşti în oceanul adevărurilor generale”, p. 72), la fel în cel campestru („te miri de puterea ce‑o are ghiocelul”, p. 72), provocatori de emoţii care abia mai pot vitaminiza candoarea şi delicateţea, revolta („Aş vrea să spun ce simt ce gândesc”, p. 73) şi acedia cronică, deşi poeta se află, uneori, în pragul disperării şi exasperării compulsive, dispusă la iluzorii renunţări capitale, din moment ce în urma (auto)introspecţiei recunoaşte uşor resemnată „tu habar n‑ai pe ce lume trăieşti”, p. 72).

Volumul Juventus, Editura Cartea Românească, 1994, relevă apăsat tribulaţiile ontice, şi nu numai, desfoliate până în visceralitatea lor fumigenă, ordonate pe rafturile unei taxonomii ducte spre interioarele nebuloase ale unei bule casante, mediu imponderabil şi favorabil unor trăiri, zbateri & vise aureolate de incertitudini şi dezamăgiri, staze şi epifanii pivotate atent prin vasele comunicante ale confluenţelor sinelui cu ceilalţi şi apolinicului dorit cu catharticul aşteptat. Halucinogenia („sunt trează deci visez”, p. 81) şi chiar abulia („Un mic interval de‑abulie”, p. 115), acaparează dar şi îndepărtează subiectul liric de realitatea abia întrezărită (de exemplu, celebrul deal „Mărul dulce” de la poalele Măgurii Codlei sau poluatul râuleţ Vulcăniţa), radiografiată la rece, aproape chirurgical, printre nervurile transparente ale memoriei senzitive şi bornelor evidente, constrângătoare, interpuse între melancolie şi reverie, ludic şi maturare, negaţie crepusculară şi acceptare impusă ca efect curativ, motiv pentru care cititorul trebuie să fie prevăzător, poziţionat mereu în stare de alertă maximă, deoarece viziunile Simonei sunt extrem de alunecoase, de imprevizibile, cu şanse uşoare de a se strecura viclean printre degetele spectrale ale limesu‑lui dintre încrâncenare („Mi‑a silă de precocitatea ofilită/ mi‑e scîrbă de senzaţiile literare”, p. 105) şi copilărire (vezi poemul Sînt o jucărie, p. 144), dintre joc şi opusul acestuia, prezentul mereu presant, mereu angoasant. De aceea se impune decodificat de semanticile ascunse (adesea sibilinice) după faldurile tropilor şi gesturilor, trecutului şi ruminaţiilor sagace, amplificând tensiunea eposului existenţial, multiplicând intensitatea evaziunilor holistice şi certificând veridicitatea/sinceritatea autoarei. Iat‑o autovizualizată intransigent şi autocontemplată, aproape crud, în „oglinda” propriului imago, în poemul Numai eu cu Nimenea:

„Mă uit la tine şi mi‑e târşă/ eşti tot atît de lipsit de voinţă ca şi mine/ eşti tot atît de curcă plouată/ eşti tot atît de umflat de energie statică/ mă uit la tine că eşti deja o legumă/ şi n‑ai nici 24/ citeşti poezii idioate leşinături/ îţi umpli tărtăcuţa/ mă uit că te ia pe sus consensul/ te dă la fund/ gura anonimă‑unanimă/ te soarbe te laşi mestecat/ eu sunt mai tare/ uite! dau cu banu’/ sunt tare pentru că de mic/ m‑am speriat de Marele şi Negrul Nimic/ stînd încuiat într‑o cameră goală/ într‑o debara/ numai eu cu Nimenea” (p. 96).

Rememorările sunt dense şi intense, prin evocarea empatică a prietenilor de generaţie (băieţi sau fete), a unei ore de gimnastică (cu dna. Secăreanu, şi a mea fostă profesoară, illo tempore!) a unei (semi)absurde ore de geografie şi caricaturizarea acidă a profului (sinonime Liceului bacovian) sau participarea, de‑a dreptul contondentă, la un Cros festivist, toate revelate, când mai indignată, când mai detaşată, din prăfuitele sertare ale aducerilor aminte, pe un background cenuşiu, repulsiv până la limita grotescului, ironiei şi chiar a anecdotei.

Următorul volum Noapte sau zi, Editura Paralela 45, 1998, cuprinde, de fapt, un singur poem de o amplitudine impresionantă, format dintr‑o succesiune de poeme, când mai minimaliste, când mai extinse, derulate într‑un flux coerent, prin care fiecare nou text se ipostaziază, atât ideatic cât şi structural, în prelungirea ascendentului, dând întregului o unitate compoziţională bine fundamentată. Poemul (cu numeroase trimiteri la subsol) e unul „nervalian” prin invocarea predilect‑limpidă a nopţii („aburii tari ai nopţii”; „animalele nopţii”; „mai multe nopţi într‑una”; „noapte‑n plină zi” etc.), a întunericului („întunericul se umple încet”, p. 178), a nocturnului („nocturidele falenele nictalopii”, p. 178), a funebrului („un cor funebru‑victorios ce mîzgălea incinta”, p. 187), locuit, precum într‑un bestiar hilar, de gângănii, mormoloci, gândaci, lilieci, buhă, popândău, sub un soare „negru” şi pustiuri fără de sfârşit. Adesea poeta se lasă ghidată de o Călăuză cu scopul de a o dezrătăcii din labirintul meandric al visului („E doar un vis! E vis, e doar atît: un vis”, p. 215) şi levitaţiei („faci piruete levitezi în văzul tuturor”, p. 164), dar, paradoxal, adâncind‑o mai adânc în tenebrele fantasmelor şi ambitus‑ul evanescenţelor, cu punerea accentului mai puţin pe clipă şi cât mai mult pe durată. Atunci luciditatea e vizibil anulată în detrimentul unor fantasmagorii aleatorii (ciudat, unele cu adânci rădăcini în realitatea îndepărtată), dând vaga impresie că poeta doreşte a se substitui unei lunatice izomorfe ce‑şi bântuie, prin aerul cu „ochi” şi într‑o echilibristică precară, propriile închipuiri, cosmetizând luxuriantele imagerii ale hazardului cu rugăminţi precise, expuse exuvierii: „Ci leagănă‑mă, Mamă Noapte, hai leagănă‑mă, să te iubesc/ Și scapă‑mă de mine”, p. 222. Alteori subterana („Din nou în subterană”, p. 222) alimentează didascalos somnul purificator şi veghea insolubilă, punând capăt depresurării, nu şi hipnoticului, expandând transa solilocvială până în stufărişurile ascetice al vidului ezoteric din propriul creier:

„Din adîncul întuneric/ se iţesc precum din stranii holograme/ chipuri şi lucruri/ străluminate/ labirinturi în relief/ fante‑n care alunec‑ameţesc/ înapoi spre creierul meu/ laminată (….)”. (Noapte, p. 246).

Poemele „diurne” din acest volum (intitulate Zi), ecranează mixtura unor stări ale clamorii şi lentorii înăbuşite, prin intersectarea controlată a amintirii cu somnul („Un fel de somn e amintirea”, p. 184), a visului cu rătăcirea („Orbecăi pe stradă şi caut”, p. 182), a îngemănării zilei cu noaptea, compozit numită şi zinoapte sau noaptezi, până la acapararea parţială a zilei de către noapte „Cînd noaptea se sfârşeşte la prînz”, p. 192. Prin acest peisaj mai mult ceţos, mai mult aburos decât luminos, poeta constată, evocă, dialoghează, stilizează, selectează, monologhează într‑un iureş când mai temperant, când mai coroziv, când mai vituperant, când mai discursiv, chiar narativ pe alocuri, lipsit de aprehensiuni constrângătoare, clamând fără reţineri ceea ce are de spus, cu trimiteri bine ţintite spre „obiectul” evaluat sau spre citate din clasicii literaturii universale, mai puţin naţionale.

Autoreferenţialitatea este adesea disimulată, direcţionată concomitent spre mai varii puncte cardinale, astfel încât „chipul” real să se lase ascuns în spatele unor măşti derutante prin mimica şi mansuetudinea lor barocă, şi doar arareori revelat/ nuanţat printre interstiţiile digresive ale mimesisului şi peremptoriului, moment declanşator al transfigurării poetei într‑o Sappho (mai puţin latura amoroasă a acesteia) postmodernă, necomplexată şi exonerată de tarele onticităţii expansive.

Stăpână pe sine şi pe poezia sa, pe care o domină indubitabil, Simona Popescu evită inteligent bovarismele sterile, calofilia fadă, metaforizarea excesivă (tentat fiind să dau dreptate redactorului de la Litera), accentul fiind pus pe cerebralitate şi sinteză, polimorfie şi emergenţă, esenţializare şi diseminare neconcesivă. În aceste poeme se visează intens cu ochii deschişi, dorindu‑se a se „vedea” ceea ce se visează („Chiar asta, poate n‑o să credeţi, am visat/ (…) / Obiect? Imagine? O fiinţă?/ Animal/ Sunet?/ O plasă (reţea)?/ O în(des)făşurare? p. 211), ba mai mult, a‑i sonda visului miezurile nebuloase şi contururile eclectice, deconspirându‑i maieutic înţelesurile, uneori întortocheate, alteori enunţiative ori substitutive cotidianului din imediata apropiere, din moment ce „Visul nu e imaginaţie. Mi‑e tot mai clar”, p. 226.

Surprinzător, din poezia Simonei Popescu lipsesc motivele erotice sau dacă el există e atât de ilizibil încât dă impresia neantizării voite a lui, deşi fiorii, în special cei adolescentini, anevoios răzbat de sub crusta implacabilă a interogaţiilor sinestezice şi intransigenţelor autoreferenţiale, într‑o retractilitate emoţională care sporeşte misterul şi seraficul, în detrimentul hedonismului şi extazului amoros:

„(…) Endymion/ ‑ aşa te‑nchid în mintea mea/ şi mă holbez la tine/ la frumuseţea ta curată/ fără gînduri/ ca dup‑un geam de florărie./ C‑un cîntec mut, sofisticat, aş vrea să te‑nconjor/ şi să te uit”. (Efeb cu cypripedium”, p. 134).

Din antologia Juventus şi alte poeme, Editura Paralela 45, 2004, nu este publicat niciun poem (?), doar un Cuvînt înainte, în care sunt evocate, semibiografic, primele sinapse ale poetei cu poezia şi mai apoi cu marii poeţi (Dimov, M. Ivănescu, Gellu Naum, Al. Muşina etc.,),dar şi resorturi intime, cauzalităţi, pretexte, motive care i‑au generat devenirea poetică, dar şi scrierea concretă a unor poeme.

Opera poetică, Volumul I se încheie cu o Addenda care cuprinde Poezii regăsite (1981‑1083, Poeme dintr‑o antologie (1984‑1989) şi Alte poeme regăsite (1985‑1989), ce anticipează accentuat talentul poetei şi închid, în sens invers, cercul bine trasat al universului său liric. Sau al propriei geometrii livreşti, susţinută solid de patru coordonate axiologice irefutabile: vocaţie, inteligenţă, luciditate şi originalitate.

Încântat de profunzimile ambientale ale unei asemenea poezii de calitate, de verdictele severe vizavi de reveriile obsedante şi realităţile secularizante, cititorul avizat nu o poate recompensa pe Simona decât oferindu‑i, ceremonios, într‑o duioasă reverenţă, o frumoasă garoafă roşie de Codlea. Una dintre acelea de pe vremea copilăriei, adolescenţei şi tinereţii sale codlene (ah, Codlea, tu apus oraş al florilor!), de care, odinioară, s‑a bucurat şi autorul rândurilor de faţă…..

[1] Simona Popescu, Opera Poetică, Volumul I, Editura ROCART, 2021