LECTURI PARALELE

Ioana Spătaru-Iacob
critic literar, Timişoara

Urmuz, avangarda şi rezistenţa limbajului autoexilat[1]

O carte care adună o lume uriaşă, o lume tragică, repliată în exil, o lume de magi, profeţi, filosofi construind o formă de rezistenţă dincolo de reduta unui limbaj demontat în resorturile sale funcţionale, înstrăinat de mesajele sale tradiţionale, un limbaj opac, care respinge reflectarea eului narcisist şi se structurează după o mecanică fără lege, în texte cu semantică inepuizabilă.

O carte care te prinde, la început, prietenoasă, ca intrarea într‑o naraţiune familară, cu o intrigă captivantă, pe fir totuşi previzibil. Noiembrie, 1986, la o conferinţă, studentul Rotiroti obţine de la Eugen Ionesco recunoaşterea că fără Urmuz nu ar fi devenit scriitorul care este. Sensul întâmplării este pus subtil în relaţie cu afirmaţia lui Borges că, în fapt, succesorii îi creează pe predecesori. Nu ştim încă, dar aceasta este miza cărţii – o demonstraţie perseverentă a existenţei „moştenirii ascunse” urmuziene, descoperite la rădăcina literaturii dadaiste, suprarealiste şi avangardiste. O demonstraţie construită erudit, pe fundaţia unei pasiuni care dă textului căldura apropierii solidare şi care ţine cititorul dedicat în efortul lecturii. O lectură ce îl poartă pe hotarele filosofiei, de la Platon şi Aristotel, trecând prin Kant, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, chiar Marx, îl provoacă prin conceptele psihanalizei lui Freud şi Lancan, îl opreşte în climatul controversat al escaladării legionarismului şi al orbirii „Tinerei generaţii”, seduse de ideologia trăirismului mistic, îi aminteşte de trauma Holocaustului, îl opreşte în faţa tablourilor lui Botticelli pentru a contempla dialectica „oroare‑pudoare”.

Giovani Rotiroti este ghidul unei călătorii dificile pe o hartă a exilului şi a integrării. Primul exil, sursa biografică a Paginilor bizare, este al fiului numit de tată după propriul plac, diferit de restul familiei. Fiul Demetru Demetrescu‑Buzău, îndepărtat de patria vocaţiei sale artistice prin voinţa tatălui. Fiul, care a început să scrie după moartea tatălui, reflex al stării patologice de doliu. Din perspectivă psihanalitică, Rotiroti sugerează că noţiunea de „criptă”, de încorporare în inima Eului a Străinului plecat se leagă de textul sursă rescris continuu de Urmuz, de‑a lungul vieţii, în forma unei naraţiuni care ascunde în încrucişările sale bizare un secret de familie. ,,În chip simbolic tatăl va fi prezent ca fantasmă impunându‑şi puternicul model spiritual şi formativ în însuşi actul conferirii numelor.”

În tensiunea limbajului care îşi demontează ironic sensurile, care îşi retează legăturile denotative şi îşi subminează ecourile conotative, se reflectă subversiunea fiului împotriva tatălui, în registru deposedat de altitudini tragice, camuflat în tonuri de umor negru. Primul exil se traduce deci într‑o scriitură cu aspectul unei ţesături bizare, cu numeroase substraturi aluzive, cu fire culturale prelungindu‑se adânc în istorie, până la Platon, cu bucle psihanalitice şi fibre extrase din filosofii germani, pentru a trasa teritoriul unui limbaj surghiunit, populat de personaje‑obiecte paradoxale, cu destin elucubrant. Mai este şi autorul, Urmuz, trăind sentimentul inadecvării, temător să nu fie judecat ca autor de „bufonerii” paraliterare de cititorii săi.

Unul dintre punctele nodale ale cărţii îl reprezintă conceptul de traducere. Rotiroti avansează ideea că numele tatălui – pierdut în moarte – devine un cuvânt cifrat, o prezenţă străină în interioritatea subiectului care îşi vede identitatea anihilată. El va trebui să traducă forma acestuia ca text sursă, într‑o corespondenţă a instanţei reprezentate de numele propriu al tatălui ca text ţintă. Ideea de traducere traversează cartea, cu sensuri ramificate. Traducerea numelor proprii într‑o formă enigmatică, emanând insinuări multiple, este orientată de ideea adecvării personajului la adevărul său. Rotiroti este în căutarea traducerii care surprinde „evenimentul enigmatic al unui nume”. Am crede că este vorba de traducere ca explicaţie, însă suntem avertizaţi că, în cazul lui Urmuz, suntem în afara gramaticii, logicii şi sintaxei, a canoanelor de referinţă. „Traducerea priveşte însăşi viaţa cuvântului.” De pe această poziţie ambiţioasă, cititorul este prins de efortul migălos al decriptării numelor care epuizează toate pistele. Între timp, motivul traducerii care reverberează subtil în paginile cărţii adună sensuri mai largi: traducerea ca transpunere a textelor lui Urmuz în franceză de succesorii săi – Jaques G. Costin (Algazy & Grummer; Pâlnia şi Stamate), Eugen Ionesco (Ismail şi Turnavitu), Dumitru Ţepeneag (Fuchsiada). Textele urmuziene, transcrise în limba franceză şi română, reprezintă locuri fascinante de popas pentru cititorul purtat în ritm susţinut pe culoare întortocheate, construite din explicaţii, interpretări, citate, nume de autori, contexte istorice, expuneri şi rezumări de idei. În ţesătura textului menit să informeze, să clarifice sau să propună conexiuni inedite, spaţii de dialog şi de reflecţie, texte integrale din Schiţe şi nuvele aproape… futuriste, iluminate de varianta lor în franceză, dau un puls dinamic cărţii, îi adaugă o dimensiune generoasă pentru care cititorul nu poate fi decât recunoscător.

Nu în ultimul rând, conceptul de traducere transpare în ideea de rescriere, de parafrazare, de preluare a limbajului suprarealist şi a revoltei literare de către scriitorii dadaişti şi suprarealişti români, de avangardiştii care au luat calea exilului pentru a‑şi putea împlini destinul. Succesorii care l‑au creat pe Urmuz. Canibalismul personajelor Algazy şi Grummer, care se devorează reciproc, până la ultimul os, se regăseşte în dialogul dintre doamna Smith şi domnul Marthin, alimentând nefirescul halucinatoriu în jurul consoanei ş. Apoi se proiectează în imaginea obsesivă a competiţiei pentru „osul femeii moarte” din compoziţia cu iz dadaist Femeia Domenica D’Anguistti a tânărului poet Gherasim Luca. Rotiroti constată că „pornind de la Urmuz s‑a stabilit o paradigmă traductivă şi textuală extrem de critică, de tip revoluţionar.”. Descoperim că traducerea poate însemna interpretare în sens hegelian a scenei canibalice ca dorinţă de recunoaştere, autorul urmărind cum Luca şi Trost – în manifestul ,,Dialectique de la dialectique” ‑ ,,ridicaseră în sfera suprarealismului internaţional marea întrebare a dorinţei de dorinţă într‑o perspectivă permanent dialectică şi revoluţionară”. Cartea urmăreşte atent destinul unor astfel de „traduceri”, transpuneri şi translatări – imagini, tehnici de subminare a limbajului, atitudini subversive emigreză din textele urmuziene, primesc un spaţiu de exil prietenos în textele suprarealiştilor şi avangardiştilor români. Umbrela din Fuchsiada se strecoară angoasantă în Camionul bulgar, romanul lui Dumitru Ţepeneag. Visul lucid al lui Fuchs îşi proiectează substraturile în visul oniric al lui Ţepeneag, într‑un spaţiu impersonal în care eul este anulat de ubicuitatea unui ochi care vede totul, „uneori chiar şi gândul”, potrivit acestuia din urmă.

Rotiroti pune cititorul în faţa textelor manifest ale suprarealiştilor. În vocea lor tranşantă se aud ecourile revoltei. Revolta urmuziană împotriva tatălui, dusă la extrem, reverberează în unde colosale – revolta generalizată împotriva autorităţii, a sistemelor, a tradiţiilor culturale şi literare, a ideologiilor, a dictaturii, a derapajelor extremiste. O negaţie paradoxal integratoare, în care exilatul trăieşte obsesia teritorului părăsit. Suprarealiştii creează o limbă insurecţională comună – împotriva dreptei reacţionare şi xenofobe, a fascismului din România. Împotriva conformismului burghez. Împotriva memoriei trecutului istoric al umanităţii. Luca şi Trost – împotriva mişcărilor revoluţionare supuse instanţelor oedipiene. Celan, împotriva Manifestului lui Luca şi Trost şi a grupului exclusivist al suprarealiştilor de la Bucureşti, priviţi ca epigoni ai suprarealismului agonizant internaţional. Celan ‑ vorbind profetic de reabilitarea oficială a solstiţiilor, prin aluzie la destinul unui personaj urmuzian, Cotadi, care devine „de două ori mai lat şi mai străveziu [...] când soarele ajunge la solstiţiu”. Și iată cum, discret, titlul cărţii răsare din textul lui Urmuz, cu o aură evanescentă de aluzii. Traducere.

Cartea are particularitatea de a trezi în cititor un sentiment de solidaritate cu aceşti oameni‑scriitori care au căutat să rezolve trauma, doliul, travaliul printr‑o dinamitare a limbajului, a realităţii şi o regândire a tuturor dihotomiilor din fundamentele gândirii omenirii. În plus, orice iluzie a citirii textelor acestora în cheie ludică, spectaculară, teatrală este anulată de argumentarea cărţii care pune în lumină gesturi de ruptură, atitudini de clivaj şi negaţie. Cu toate acestea, demersul autorului nu are intenţia de a crea imaginea exilatului‑victimă, ci de a evidenţia forţa acestuia de a se opune prin creaţie oricărui sistem opresiv. Exilul dă gândirii şi operei lui Urmuz, precum şi a succesorilor săi o lumină aparte, sub razele unui soare care stă, în poziţie supremă, la solstiţiu.

Lectura acestei cărţi este sub semnul luminii sau al clarificării. Giovani Rotiroti decriptează cu răbdare şi abnegaţie toate suprafeţele de semnificaţie accesibile, suprapuse în palimpsestul urmuzian. Le dăruieşte cititorului asemeni unui arheolog care a recuperat din adâncul pământului un tezaur. Alegorii, metonimii, reciclarea de teme şi motive tradiţionale, simboluri arhaice, dimensiuni ezoterice, parodice, subtexte psihanalitice, idei filosofice, coduri şi intenţii, toate sunt expuse cititorului în unghiurile în care lumina poate descoperi faţetele cele mai intrigante. Cu toate acestea, autorul admite că: „pe măsură ce ne adâncim în profunzimea abisală a scrierii urmuziene, ne dăm seama cât de impracticabilă este noţiunea de sursă, întrucât se scrie într‑o reţea densă de raporturi intertextuale sau de rescriere propriu‑zisă.”.

Aş spune că, deşi cititorului îi este oferit spectacolul fascinant al descifrării, uneori ducând „până la limita extremă alchimia verbală a lui Urmuz”, el nu este aşezat câtuşi de puţin în ipostaza călătorului confortabil. În niciun caz, nu este un consumator pasiv de soluţii de‑a gata. Autorul realizează o construcţie temerară, aşezată pe o reţea vie de idei care străbat secolele, cu rădăcinile în Grecia antică, o reţea consolidată de nume care constituie verticalele de suţinere a acestei cărţi – Platon, Aristotel, Socrate, Botticelli, Boccaccio, Bruegel, Rousseau, Kant, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Derrida, Freud, Lacan, Kafka, Borges, Barthes. Idei care esenţializează istoria unor raţionamente complexe, bunuri ale gândirii filosofice, pretind efortul cititorului de a le clarifica în raport cu textele propuse. În paginile cărţii, contribuind la stabilitatea unui demers analitic care cercetează toate conexiunile, regăsim concepte precum: „dorinţa de dorinţă”, raportul Eu‑celălalt şi dorinţa de recunoaştere, revoluţia ca generare de inconştient, „negativitatea” hegeliană, „pulsiunea de moarte” a lui Freud, „dialectică a stăpânirii şi slujirii”, nevroza de război şi conflictul cu Eul, „contractul social ”, complexul lui Oedip, „etica pulsională de tip pervers”, materialism dialectic, „Canonul negaţiei”, „Oedip regresiv şi contrarevoluţionar”, „purificarea inconştientului”, Nirvana şi negarea voinţei de a trăi, obiectul dorinţei fantasmat, „lucrul în sine”, „cadavrul viu”, „abolirea subiectului în text”, dialectica pudoare‑oroare, supraomul.

Rotiroti vorbeşte despre „talia enciclopedică” a textelor lui Urmuz. Pune în evidenţă dialogul aluziv, revoluţionar al scriitorilor de avangardă cu prezentul şi trecutul. Și, în acelaşi timp, construieşte el însuşi o partitură complexă, în care se aude vocea scriitorilor deasupra originalelor generos citate, rostirea filosofilor, a gânditorilor psihanalişti; din subsolul scrierii, glasul criticilor literari români şi italieni completează discursul cu intervenţii minuţioase. Probabil, obiectivul cel mai vizibil al cărţii, aşa cum îl arată subtitlul, Urmuz şi scriitorii de avangardă din exil, este demonstrarea felului în care Urmuz a oferit „multor scriitori avangardişti din România un cod cifrat şi aluziv cu ajutorul căruia s‑au putut realiza, pe plan istoric, un adevărat act politic şi literar contra răspândirii gândirii totalitare şi liberticide”.

Acest obiectiv este amplificat de alte mize mai mult sau mai puţin transparente, aşezate sub metafora titlului Când soarele ajunge la solstiţiu. Una din cele care dă cărţii o lumină aparte este încrederea. Încrederea că cititorul va răzbi dincolo de graniţa limbajului suprarealist, va înţelege ruptura, va vedea orizontul pierdut al exilatului şi va continua provocarea răscolirii în golurile de sens, în decalajele şi clivajele textelor autorilor de avangardă, ce oferă azil tuturor sensurilor verosimile.

[1] Giovanni Rotiroti, Când soarele ajunge la solstiţiu. Urmuz și scriitorii de avangardă din exil. Editura Universității de Vest.