LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

„Lom este numele tău”

Poet, eseist, publicist, creator de reviste şi edituri, Călin Vlasie este de mulţi ani prezent în viaţa literară românească. Ca poet optzecist citabil, a fost preocupat de construcţia interioară a poeziei, căutând strategii textuale înnoitoare. Căutare de durată, căci pentru apariţia recentului volum* i‑au trebuit mai bine de 22 de ani. Ceea ce e semn indubitabil de exigenţă în actul de creaţie şi o pildă pentru autorii care scriu versuri fără miză, publicând pe bandă rulantă cărţi fără valoare. În tot acest interval gândul poetului a fost însă neabătut la poezie, cum singur mărturiseşte: „... tot timpul până acum am trăit ca un poet pătruns de propria lui poezie, am visat de mii de ori versuri întregi, am scris în gând mii de versuri, am imaginat tipuri de poeme, nu am dat nicio clipă poezia deoparte. Și nici ea pe mine. Doar că până azi am trăit de nenumărate ori în spaţii paralele. Viaţa uneori este atât de dură şi de nedreaptă încât tocmai asta te face să te regăseşti”. Mai ales „şocul istoric” i‑a schimbat priorităţile şi l‑a aruncat în alte proiecte care şi‑au clamat urgenţa. În 2003 invoca câteva nenorociri comune şi planetare care şi‑au arătat „colţii”: stresul incomunicării, atomizarea paradoxală, memoria haotică (fragmentară) şi „ateismul religios”. Toate acestea îşi găsesc ecoul în acest volum. Poetul le explorează şi le aproprie, reinventează metafizici noi şi, în final, se regăseşte pe sine.

Cartea este structurată în trei cicluri unitare, fiecare vibrând în ritmul trăirii unui spirit neliniştit. Într‑o lume autonomă, cu cât mai mare cu atât mai înstrăinată şi mai disolută. În care scrisul rămâne singura certitudine:

„ce mai scrii?
ce mai scrii despre
viaţa ta?
nu despre viaţa mea
ci despre ceea ce se întâmplă
dincolo de mine
îi spun” (p.7)

„Mici întâmplări” care relevă lucruri mari, importante, despre sensul existenţei:

„aici nu e inspiraţie
aş vrea doar să vorbesc în gând
într‑un club virtual de poezie”

Citesc în versurile de mai sus atât dorinţa de a recupera timpul trăirii, cât şi nostalgia difuză la gândul Cenaclului de Luni.

În această lume descentralizată, sensibilitatea se simte agresată:

„au trecut peste palma ta
câteva furnici
ele nu ştiau că sunt
atât de neînsemnate
şi atât de fără sens” (p.15)

Strivit, eul nu‑şi pierde minţile, el rămâne lucid până la capăt, convertindu‑se într‑un „altfel de eu”:

„eu locuiesc într‑un creier
un fel de contor al traficului
acestor nemaipomenite întâmplări” (p.16)

Alertat, eul fuge în IT, în lumea virtuală, într‑un univers contrafăcut, idee repetată în versuri:

„ea deschide netul
şi vede doar imagini
şi texte
despre o lume
de care trebuie să fugi […]
ea crede că aceea e lumea reală” (p.11)

Chiar şi iubirea se petrece tot în acelaşi orizont:

„ieşind din holograf
te‑am zărit câteva secunde
rezemată cu fruntea
de releul televiziunii” (p.34)

Ca în orice carte bună de poezie, eul caută în existenţa sa prezenţa divină care se descoperă ca o promisiune a vieţii de apoi:

„un Dumnezeu cu pielea verde
cu trupul mirosind a răşină
un Dumnezeu într‑o împărăţie a lăcustelor
printre mici iconiţe de mentă” (p.9)

În subsidiar, cartea e una polemică. Vizează poezia leneşă, poezia evocărilor leşinate şi efuziunile din versurile de dragoste:

„nopţile nu mai cunosc
senzaţiile trupului tău
iar dimineţile uscate
atârnă pe stâlpul gol pe unde
cândva
treceau firele de electricitate
de net
şi de telefonie supraterană” (p.26)

Poezia naturii ca decor de visare ori de iubire este receptată acum prin ecran virtual sau prin imagini fantasmatice:

„maşina suie în cer
râul urcă şi el în cer
în dealul cu mesteceni
multiplicat
în vitrina din hol” (p.59)

„tu trăieşti într‑o Grecie
fără palmieri fără ibişi
fără pietre sacre
fără sirtaki
atâtea imagini într‑un orăşel
nelocuit în care intru
prin sticla unui laptop” (p.44)

Vremea retoricii vechi (acea „arhivă imensă de cuvinte”, cuvinte „îmbibate de uleiul propriului meu psihic”) a trecut, ele nu mai pot comunica, s‑au golit de înţelesuri, într‑o existenţă în vădită schimbare. De aceea, a venit timpul unei reinventări a limbajului:

„eu aşa îţi zic: Lom!
habar n‑am de ce mi‑a venit în cap
numele ăsta
poate pentru că nu te pot asemui
cu nimic
şi concentrez în cuvântul ăsta
toate adjectivele” (p.61)

Nevoia de comunicare cu alteritatea din noi introduce în volum elemente SF, expresie a esteticii ce va să vină:

„mâine vor veni marţienii
se vor furişa ca nălucile
ne vor stoarce corpurile
ne vor piti în mici urechi
de gâze nevăzute […]
vom privi vom privi vom privi
curaţi ca lacrima ierbii” (p.73)

O ultimă polemică o deschide poetul cu acei sceptici care cred că generaţia ‘80 e obosită, „sleită”, şi‑a pierdut suflul creator. Realitatea nu le dă dreptate, dovadă şi acest volum de poezie. Pe care Călin Vlasie l‑a „gospodărit” minuţios, aşa cum îşi gospodăreşte grădina de la Băbana. De unde ne anunţă că au apărut primele smochine, palmierul şi‑a arătat „palmele” noi, au înflorit prunii, dafinul şi florile primăverii care sunt toate „deschise ca nişte ochi de copil”, că s‑au umplut vâlcelele de leurdă. Volum căruia Uniunea Scriitorilor din România i‑a decernat Premiul „Cartea lunii iunie 2021”.

* Călin Vlasie, micile întâmplări, Editura Cartea Românească, 2021