LECTURI PARALELE
Alexandru Moraru
eseist, prozator, dramaturg,Timişoara
Diapazoane afective[1]
Cu volumul Forma norilor de ieri, Emilian Iachimovski se află la cea de‑a patra carte de versuri. El nu este doar poet, ci atestă şi calităţi de grafician – desenele coperţilor şi ale câtorva pagini din interiorul plachetei aparţinându‑i.
Mărturisesc că, atunci când mi‑a „picat” opul în mână, l‑am privit cu oarece rezervă. De ce? Mi‑era teamă să nu dau iarăşi de‑o lucrare „deocheată”. Adică plină de secreţii şi dejecţii, spută, limfă, sânge pe tavan şi puroi cât încape. Ca să nu mai vorbesc de obsesii sexuale, stridenţe lingvistice şi alte trăsnăi ce inundă torenţial spaţiul conceptual al multor poeţi, mai cu seamă tineri. Însă, spre surpriza mea, nimic din toate astea. Cartea este realmente „normală”, fără a fi tributară modelelor şi curentelor seducătoare ca formă, dar găunoase în conţinut. Sens în care autorul rămâne, de la un capăt la celălalt, el însuşi. Cu plusurile şi minusurile sale, cu suişuri şi coborâşuri, dar întotdeauna el. Adică o personalitate ziditoare mai retractilă, mai sfielnică, e drept, însă nelipsită de simţul comunicării deferende şi oneste.
Întotdeauna am fost (şi sunt) convins că valorile nu se găsesc doar în amfiteatre, ci şi în „barăci” periferice. În orice moment şi în orice loc pot apărea semeni înzestraţi şi care, din excedent emoţional sau bun‑simţ, nu s‑au impus în mod ostentativ atenţiei publice. N‑au forţat recepţia oficială, n‑au cerşit bunăvoinţa corifeilor academici sau complicitatea caritabilă a vreunui responsabil cultural. Creatorii de această factură preferă, în general, solitudinea, recluziunea în aria protectoare a eului hipersensibil şi veşnic agresat de presiunea insidioasă şi constantă a existenţei, ştiind că numai timpul va stabili rostul lor în grilă axiologică şi, implicit, în mentalul colectiv.
Acestei categorii distincte îi aparţine şi Emiliam Iachimovski. El cultivă o lirică relativ „estompată” în placheta împărţită pe opt secţiuni. Și în care titlul fiecărui capitol încheagă la rându‑i un vers, încât, finalmente, alcătuiesc o strofă unitară, de sine-stătătoare:
„Priveşti…/ (I) …Călătorind…/ (II) … Prin aerul zborului…/ (III) …Oriunde…/ (IV) … şi oricând…/ (V) …lumina petalei de cireş…/ (VI) …continuă…/ (VII) …/ (VIII)… şi ştii…”
De asemenea, fiecărei cifre (numerotări) care se substituie titlului îi corespunde un vers ce prefaţează/ deschide, în cascadă, calea următoarei formulări, alcătuind astfel un cuprins liricizat şi el. Încât, printr‑un procedeu de „sciziparitate”, poemul se divide din poem, multiplicându‑se în estuarul sufletesc ce adună, aidoma unui fluviu, toţi afluenţii din raza lui.
Dincolo de aceste artificii tehnice, însă, rămâne spuma, esenţa discursului poetic axat nu (atât) pe o imagistică sofisticată, cât pe concentrări desemnând sâmburele/ miezul lucrurilor:
„În acel timp, multă lume adunată,/ca un nor de pulbere peste tăcerea lumii./Clipă de clipă, zi şi noapte, an după an,/trecători pe pământ şi ape./În aburul rugăciunilor,/arătându‑se şi în cărţi/că sângele de pe cruce/le pierduse urma./Cei mai buni dintre ei/au văzut că izvora/din fulgerele cerului/ca să spele inimile mucegăite./Pentru că nici un om, nici măcar unul,/nu scăpase din capcana de piele.” (l0)
Dacă am aşterne aceste stihuri în tiparul prozei, am obţine veritabile texte poematice marcate (îndeosebi) de trei elemente: melancolie, dimensiunea prospectivă şi cuplajul cu eternitatea. Iar deasupra lor – împăcarea cu sine. Cu înţelegerea superioară a faptelor şi a lucrurilor. Căci, spune el:
„Dă formă dorinţei/şi ia acuma drumul de calcedonie./Laudă carnea aurie/şi nu te bucura încă./Flacăra cireşilor se scutură/în mijlocul clipei./Atunci poţi să porneşti.” (l8)
Există la Emilian Iachimovski o predispoziţie spre „ispăşire”. Ceva sacrificial – un gen de căinţă vizând irosirea/destrămarea sinelui în ficţiune, dar şi a imaginarului în prozaismul cotidian. Ambele, însă, cu urmări detonante la nivelul transfigurării artistice, unde coagulează benefic sub raport compoziţional. Astfel, rezultă secvenţe poetice remarcabile, fără zorzoane stilistice extravagante ori mimetisme conjuncturale. Autorul rămâne consecvent până la capăt cu maniera‑i consacrată – ecranul caleidoscopic al creaţiei sale incluzând deopotrivă rostirea filosofică, meditaţia religioasă, contemplarea iniţiatică… Și toate astea – repet – sub semnul unei simetrii memorabile, poetul păstrând proporţiile cuvenite, dar continuând să se exprime pe calapodul său strict particular:
„Cunosc dorinţa parfumului/ de‑a fi ars odată cu pielea mea,/fericirea florii când se deschide,/ uimirea omului după ce se naşte./ Moartea ne învaţă toate întrebările/şi de atâtea ori cădem în capcana/ de a nu putea trăi din cursa câştigată.” (62)
Cu Forma norilor de ieri, bardul ne propune un poem‑reculegere, cu şerpuiri mitologizante şi interferenţe culturale grăitoare, mergând de la reflecţii asupra extincţiei şi până la expandarea spectaculoasă şi multiformă a viului. Încât sordidul coexistă cu sublimul, angoasa cu exuberanţa, aspiraţia cu deziluzia ş.a. Dar – mai ales – dragostea, iubirea neîmpărtăşită, constituie un laitmotiv al cugetării în care diapazonul emotiv freamătă de boarea stimulilor insuficient fructificaţi în plan relaţional. În contactul nemijlocit cu ceilalţi, care poate fi stimulativ, ori, din contră, inhibant din start.
Degajând un aer de resemnare solemnă, de acceptare demnă a unei conjuncturi minate de morbul fatalităţii pulverizante, poezia lui Emilian Iachimovski impune prin viziune şi naturaleţe, autorul conchizând că nimic nu rezistă predestinării. Nimic nu supravieţuieşte infinitelor sale ipostaze. Doar virtualităţi incipiente sau, dimpotrivă, prefaceri în recul:
„Într‑o zi aveam să privesc/ spre anii de mai târziu,/ mai aproape de cunoaşterea morţii./ Toţi suntem în afara timpului,/ încercuind prezentul/ cu prea puţina clipă./ Inel de apă din inel de apă,/ ca dintr‑un vis/ din care naşti alt vis./ În paşi mărunţi,/ întâmplători, de fum,/ urcăm, alunecăm şi dăm/ cu sapa inimii‑n ţărână.” (104)
Titlul lucrării este inspirat ales, întrucât forma/ configuraţia norilor reflectă pe deplin inconsistenţa şi volatilizarea. Și nu de „ieri”, ci de acum cinci‑zece‑douăzeci de secunde, simbolizând la superlativ nestatornicia şi efemeritatea existenţei vizând irosirea/ destrămarea datului primordial. De aici şi starea de spirit analogă acestei realităţi deloc îmbucurătoare, dar, în „contrapartidă”, şi generatoare de impresii macerate la amperajul superior al unei autentice înnobilări artistice.
[1] Emilian Iachimovski, Forma norilor de ieri, Editura Autograf MJM Craiova, 2019