Zona F & SF
Lucian-Vasile Szabo
istoric, eseist, Timişoara
Misterele Securităţii sau când Franţa e Germania
Personaje delicate şi puternice
După ce a trăit adolescenţa fascinat de ficţiunea speculativă, subgenul science fiction, cu toate provocările emoţionale generate de acest domeniu al culturii de masă, Florin Manolescu a revenit asupra genului cu instrumentele teoreticianului literar. În anii ’70 ai secolului trecut, tânărul asistent universitar nu se va sfii să atace literatura SF într‑o cercetare profundă, aceasta fiindu‑i temă pentru teza de doctorat. Îşi va da şi examenul din clasici, scriind un volum intrigant despre I.L. Caragiale. După Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, profesorul va avea noi perspective, studiile sale fiind orientate acum către scriitorii şi literatura exilului. Va reveni însă la ficţiunea speculativă, însă data aceasta ca prozator. Se va dovedi repede că scrisul nu are niciun fel de secrete pentru F. Manolescu, rezultând două volume absolut remarcabile.
Cărţile de proză ale lui Florin Manolescu dovedesc o scriitură perfectă. Aflat la maturitate şi după ce a filtrat literar stiluri, experienţe şi contexte de la mari clasici ai literaturii universale la alţi autori mai puţini şlefuiţi, dar cu o imaginaţie extrem de bogată, teoreticianul şi‑a abandonat armura şi instrumentele critice şi s‑a aşezat la masa de scris evident fascinat de poveştile pe care avea să le spună. Ficţiunea speculativă se desfăşoară în paginile sale în toată splendoarea ei. Genurile se îmbină şi se completează, fantasticul simţindu‑se excelent în compania science‑fiction‑ului, istoriile contrafactuale fiind vedete, în scenarii vascularizate uneori de gotic, fantasy, utopii şi contrautopii. Atmosfera este cea de sfârşit de secol XIX, început de secol XX, foarte vie, completând acest registru mai degrabă postmodern, unde autorul păstrează distanţa, recurgând şugubăţ la ironia fină şi blândă, cea care umanizează chiar şi personajele cele mai stupide. Întâmplările sunt extraordinare, însă pe spaţii mici, unde detaliile se văd mai bine, iar persoanele/ personajele implicate pot fi definite cu o mai mare acurateţe.
Teoreticianul priveşte ficţiunea speculativă atât în aria ei clasică, cât şi în dimensiunea populară, de literatură de consum. Nu este o abordare condescendentă, nici foarte sobră, deşi analizele sunt cât se poate de serioase. Empatia este evidentă, fiorul emoţional fiind stăvilit pentru a nu dăuna exegezei. Sunt elemente vizibile în textele teoretice, care îi permit să facă conexiuni subtile între textele unor clasici din curentul mainstream ori ale unor autori de science fiction pur pentru a demonstra că ficţiunea speculativă are autonomie estetică şi un domeniu de evoluţie generos. Sunt numeroase riscuri implicate aici, asocierea unor nume mari cu genul SF putându‑le părea unor purişti chiar scandaloasă. Ca autor însă, F. Manolescu îşi plasează personajele şi întâmplările în cadre complexe, imaginarul său debordant fiind controlat, pentru a evitare tentaţia experimentului cu orice preţ. Proza lui este laborioasă, putând fi citită pe mai multe nivele. Atât abordările teoretice, cât şi cele în proză beneficiază de un discurs demonstrativ clar, dar nesofisticat, avântul polemic fiind când evident, când subtil, de substrat.
Totul e pe dos, dar nu aiurea
Primul volum de proză al lui F. Manolescu se numeşte Misterul camerei închise şi subintitulat Nouă povestiri incredibile şi a apărut în anul 2002. Titlul şi subtitlul ne cantonează imediat în sfera ficţiunii speculative, a literaturii de masă, prin apelul la mister, aventură şi prin promisiunea de trăire a insolitului în diverse ipostaze. Toate acestea vor fi regăsite în pagini, plus o undă de noir uneori, însă raportarea la personaje şi întâmplări va fi mereu într‑un registru blând‑ironic, ceea ce face ca lucrurile să nu alunece către horror sau thrilller. Sunt proze rafinate, care pot satisface şi lectorul cu pretenţii. Volumul debutează cu povestirea O conferinţă de pomină, un titlu care ne duce cu gândul la scrierile umorist‑satirice din istoria literaturii, de la Lucian din Samosata la Giovanni Boccaccio, Johnatan Swift sau Karinthy Frigyes. Textul începe provocator, personalitatea profesorului Jaques Bigot fiind asemuită unei „colosale baterii electrice”. Numele personajului evidenţiază şi el figura acestui domn uşor ridicol ajuns în impostaze cu adevărat extraordinare. În subtext însă, autorul abordează o dispută veche când înverşunată, când bonomă pe fondul unor mentalităţi înrădăcinate privind diferenţele franco‑germane. Proiecţiile imagologice sunt răsturnate într‑o anumită măsură, deoarece, deşi francez, profesorul Bigot este evident un „neamţ”, caracteristici ce par ale naţiei sale. În acest registru al inversiunilor imagologice, gazdele berlineze ale conferinţei sale se identifică evident ca „franţuzi”, în dispută fiind nelipsita bere, prilej pentru personaj să enunţe acest (aparent, totuşi!) paradox: „Pentru că berea, îi spusese el chelnerului pe un ton înţepat, care nu mai admitea nici o replică, nu este, cum credeţi voi, nemţii, o băutură oarecare, ci o stare de spirit!” Sigur, această inversiune a mentalităţilor este amuzantă, însă farmecul prozei este dat mai ales de aventura cu iz steampunk a inventatorului Bigot, evidenţiind capacitatea lui F. Manolescu de a accesa toate strâmtorile culturale ale ficţiunii speculative.
Califat, a doua povestire din volum, este opera unui virtuoz. Foarte bine scris, textul este o istorie contrafactuală într‑un cadru distopic sumbru, dar care evoluează în direcţia istoriografiei curente, „realitatea noastră” fiind restabilită graţie efortului de avertizare al lui Ali Radulian, personajul în jurul căruia se ţese scrierea. Proza debutează cu un motiv science fiction clasic: călătoria în timp. Radulian, tânăr profesor, vrea să ajungă în anul 1871, pentru a cerceta culisele loviturii de stat de la Bucureşti, atunci când principele Carol I a fost silit să abdice. În realitatea istoriei contrafactuale acea încercare de înlăturare a lui Carol I a reuşit, Principatele Unite fiind acum un califat otoman, condus despotic, având toate datele unei autocraţii şi fasciste, şi comuniste. În această lume, călătoria în timp există, iar la Bucureşti funcţionează o instituţie care se ocupă cu aprobarea şi organizarea unor astfel de voiaje. Ajuns în Bucureştiul primilor ani de domnie carlistă, Radulian decide să modifice cursul istoriei, lansând un avertisment sub pseudonim.
Povestirea conţine şi un mic joc filologic, brodat în jurul ficţiunii politice Finis Romaniae, publicată cu adevărat în anul 1873, în gazeta Viitorul, semnată fiind Al. N. Dariu. Astfel, cercetări ale criticului şi istoricului literar migrează graţios în proza sa. Într‑un interviu, acordat lui Iulian Boldea şi apărut în revista Vatra, F. Manolescu dezvăluind faptul că Ali Radulian este chiar Al. N. Dariu (în cadru fictiv, totuşi!), adică D. Laurian, acesta având o existenţă reală, adică Dimitrie August Laurian, fiul lui August Treboniu Laurian, cel care a fost, printre altele, şi profesorul de limba română al lui Carol I. D. A. Laurian a fost cărturar şi jurnalist, marea lui realizare fiind editarea ziarului România liberă.
Misterul camerei închise, textul care dă titlul volumului, este o proză‑eseu destul de neobişnuită. Are un farmec deosebit, în ciuda deselor pasaje descriptive, cu iz ştiinţific. De fapt, este o capcană aici, deoarece datele ştiinţifice sunt folosite în această ficţiune tocmai pentru a potenţa misterul, aşezate cu măiestrie în cutele unei naraţiuni aparent liniare, însă extrem de captivantă. Autorul satirizează blând în fiecare pagină, aruncând o undă de îndoială chiar şi asupra celor mai exacte măsurători experimentale. Moartea doamnei Mary Hardy Reesler, chiriaşa doamnei P. M. Carpenter, este cu adevărat învăluită în mister, unul care nu a putut fi elucidat, rămânând un caz ciudat, printre altele de acest fel, din larga arhivă a FBI. Înregistrarea convorbirilor dintre doi savanţi desemnaţi să cerceteze circumstanţele la faţa locului sugerează că ar fi fost vorba de o crimă premeditată realizată de o colonie de furnici, acestea reuşind să realizeze o bombă atomică de dimensiunea unui bob de strugure, dar suficient de puternică încât să o pulverizeze pe M. H. Reesler. Demonstraţia este condusă pas cu pas, informaţiile sunt puse cap la cap, în aşa fel încât să conducă la o singură concluzie. F. Manolescu nu uită însă să polemizeze discret şi amuzat cu rutinele prozei poliţiste şi de mistere, cu locurile comune ale genului SF ori cu abordările hazardate, dar nu tocmai pline de imaginaţie ale presei de astăzi şi dintotdeauna.
Scandaluri şi provocări duioase
În 2009, F. Manolescu revenea în actualitatea literară cu un nou volum de proză scurtă, Mentaliştii. Subtitlul, Alte nouă povestiri incredibile, este o provocare, deoarece textele se leagă în strategia narativă a autorului, nefiind individualizate, prin inovaţii stilistice, printr‑o atmosferă comună, dar mai ales prin personaje migratoare de la un volum la celălalt şi de la o poveste la alta, precum şi prin referinţa la unele întâmplări, văzute din unghiuri diferite, cu implicaţii diverse. Astfel, prima proză, Revanşa, se continuă firesc cu a treia, Saliera, personajele schimbând rolurile, iar cele secundare ajungând în prim‑plan. Al doilea text este intitulat Poveste de Crăciun îşi regăseşte personajele în cea de a cincea, Un scandal la Bucureşti, ca apoi să treacă în Serendipity, ca să sfârşească în Ultima poveste, care chiar este cea de final a volumului. Mentaliştii îşi are continuitatea în Harta caporalului Maximilian Scurtu, prin nepotul unui personaj. Rămâne cumva nelegată de celelalte texte Maşina timpului, deşi prin personajul colectiv Securitatea putem să o racordăm la seria ce începe cu O poveste de Crăciun. Doar la suprafaţă lucrurile par complicate, deoarece în volum totul curge şi se leagă cât se poate de firesc.
Autorul foloseşte instrumentele ficţiunii speculative în mod constant, fără să se limiteze la cele science fiction, ceea ce sporeşte dinamismul şi provocările prozei sale. Mizează pe literatură, dincolo de genuri, şcoli şi curente. Există şi o raportare metaliterară prin apelul la funcţia metalingvistică a limbajului, dar în regim postmodern, într‑o viziune ludică asupra literaturii, a prozei în acest caz. Nu doar gadjeturile SF sunt luate în vizor, ci şi canoanele literaturii detectivistice, ale celei fantastice, ba chiar şi ale basmului (povestea în sine), ale jurnalului (ca gen memorialistic‑confesiv) sau pe cele ale stilului stiinţific. F. Manolescu nu doar că rescrie istoria (şi o face la un mod candid şi neaşteptat), dar o şi adaptează unui prezent inventat şi el în mare parte. Semnele apar din primul text, Revanşa, unde poşta pneumatică aduce scrisorile cu 60 km/h, iar zeppelinul a câştigat definitiv lupta cu avionul. Istoria contrafactuală operează aici în domeniul ştiinţific (favorit la repovestire la acest autor!), împletită cu răsuciri de istorie personală, deoarece aceste invenţii sunt inspirate de la autorul italian de literatură SF Emilio Salgari. Doar că în Mentaliştii, acesta este ungur, a trăit în Austro‑Ungaria şi îl chema, de fapt, Verne Gyula!
Motaş doct şi vorbăreţ
Pentru aceste inversări care bulversează istoria şi, într‑o anumită măsură şi cititorul, autorul nu se grăbeşte să afle cauze şi să construiască motivaţii, ci oferă un spaţiu fictiv unde toate aceste răsturnări au o aparenţă de firesc, parcă aşa a fost lumea dintotdeauna. Este o realitate istorică în care expoziţia universală din 1989 a avut loc la Berlin, unde a fost ridicat şi Turnul Eiffel, desigur! După cum vedem, F. Manolescu are o predilecţie în a substitui elementele spaţiului german cu cele ale universului francez (şi invers!), Franţa continuând să fie monarhie, reprezentată de împărăteasa Eugenia. Intră în scenă şi Austria, cu o puternică echipă de tenis, capabilă să învingă Franţa la ea acasă. Tare este şi România, ajunsă să joace finala chiar cu pomenita Austrie. Nu câştigă, dar românii sunt suspectaţi (se putea altfel?) că au furat trofeul! O acuzaţie gratuită, desigur... Ciclul deschis cu o Poveste de Crăciun, continuat cu Un scandal la Bucureşti, Serendipity şi încheiat cu Ultima poveste se leagă (aproape!) ca nişte capitole de roman, cele patru texte fiind guvernate de spiritul doct al domnului Motaş. Acesta are darul vorbirii, ca şi alţi motani personificaţi, însă nu este vitează ca Motanul încălţat, ci erudit. Atât de erudit că reuşeşte să versifice un banc cu nebuni. Motaş nu se prea sinchiseşte de agenţii Securităţii, spre deosebire de stăpânul lui, Albert Jockemko, care la orice discuţie mai delicată acoperă telefonul (fix, acela mare de pe vremuri!) cu perina.
Problemele cu teribila poliţie politică din perioada comunistă nu sunt uşor de rezolvat. Vedem acest lucru în povestirea Maşina timpului. Maşina este maşină, aşa cum sună termenul comun în limba română, adică un automobil marca Volkswagen, luat de contabilul Octavian Paicu la mâna a doua. Pe acest vehicul a montat mecanicul auto Aristide sau Aristache Babu echipamentul destinat saltului în timp. Paicu nu este curios de plimbări pe axa timpului, nici măcar atunci când îl părăseşte nevasta. Când securiştii sunt pe urmele lui, contabilul dă în marşarier în trecut, tocmai în toiul unei demolări, fiind prins instant sub dărâmături. Atmosfera nu este cea a unui thriller, deşi suntem martori la grozăvii, deoarece autorul păstrează o anumită detaşare, fără să recurgă la stimularea unor emoţii primare, ale senzaţionalismului ieftin, ci îşi impune o miză ridicată, filtrată de o ironie blândă. Sunt multe lucruri extraordinare în proza lui Florin Manolescu, iar ele rămân pierdute pentru lectorul pretenţios, dar care nu a apucat să citească niciunul dintre aceste volume.