BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

Oferim o traducere – prima! – în latină a unui poem, de foarte scurte dimensiuni, aparţinînd ilustrului clasic al literaturii greceşti moderne, Konstantinos Kavafis. Textul traducerii latineşti este însoţit de cel al traducerii în limba română, realizată de cel mai important traducător şi promotor al literaturii şi culturii neogreceşti din România, doamna Elena Lazăr, de formaţie clasicistă şi ea, întemeietoarea şi conducătoarea Editurii Omonia (care va împlini, în curînd, 30 de ani de la înfiinţare), autoarea şi coordonatoarea – între multe alte iniţiative literare şi culturale – a singurelor traduceri integrale în limba română a lui Kavafis, respectiv a multor autori greci moderni şi contemporani.

În anul 2011 (apoi în 2017, prin varianta în limba engleză), profesorul Liviu Franga a realizat, împreună cu d‑na Lazăr, o antologie plurilingvă (în total, 12 limbi, inclusiv neogreacă) de poeme kavafice, în număr de 24 (cîte litere are alfabetul grec, atît cel vechi, cît şi cel modern): nu întîmplător, ediţia s‑a numit Alfabetul poetic şi a primit şi un premiu (al Filialei Bucureşti a Uniunii Scriitorilor – Traduceri literare). Prof. Franga a conceput prefaţa şi a selectat poemele şi limbile traducerilor, între acestea un anume rol, de pivot în raport cu toate celelalte limbi, exclusiv moderne, revenind latinei.

Aceasta este traducerea unui al XXV‑lea poem, traducere inedită, nepublicată pînă acum, însoţită de un scurt comentariu‑eseu.

Κονσταντινοσ Καβαφησ


Πολυ Σπανιωσ (1911; 1913)

Εἶν ἕνας γέροντας. Ẻξηντλημένος καὶ κυρτός,
σακατεμένος ἀπ’ τὰ χρόνια, κι ἀπὸ καταχρήσεις,
σιγὰ βαδίζοντας διαβαίνει τὸ σοκάκι.
Κι ὅμωϛ σὰν μπεῖ στὸ σπίτι του νὰ κρύψει
τὰ χάλια καὶ τὰ γηρατειὰ του, μελετᾶ
τὸ μερτικὸ ποὺ ἔχει ακόμη αὐτὸς στὰ νειάτα.

Ἔφηβοι τώρα τοὺς δικούς του στίχους λενε.
Στὰ μάτια των τὰ ζωηρὰ περνοῦν ἡ ὀπτασίες του.
Τὸ ὑγιές, ἡδονικὸ μυαλό των,
ἡ εὔγραμμη, σφιχτοδεμένη σάρκα των,
μὲ τὴν δική του ἔκφανσι τοῦ ὡραίου συγκινοῦνται.



Konstantinos Kavafis


Rar, foarte rar

E‑un bătrân. Istovit, gârbovit,
secătuit de ani şi de excese,
străduţa o străbate abia târându‑şi paşii.
Totuşi, când intră‑n casă, decrepitudinea
şi bătrâneţea să‑şi ascundă, se gândeşte
la partea ce încă i se cuvine din tinereţe.

Adolescenţii‑acuma versurile‑i recită.
Ochii lor arzători văd himerele lui.
Mintea lor sănătoasă, senzuală,
muşchii lor tari, robuşti, se înfioară
de plăsmuiri pe care el le‑a dat frumuseţii.

(traducere de Elena Lazăr)

Konstantinos Kavafis

Raro, Valde Raro

Est senex. Lassus et pandus,
exhaustus annis, ac nimiis,
uix passus trahens suos paruulam it uiam.
At cum suam domum intrat ut operiat
ruinam atque senium suum, cogitat
qualis sibi debeatur pars iuuentutis.

Ephebi nunc uersus eius recitant.
Oculos per flagrantes illorum currunt eius spectra.
Sana, sensilis mens illorum,
firma, fortis caro illorum,
fictis inuentis ab illo formis cientur.

(traducere de Liviu Franga)

Autoportretul dublu al lui Kavafis

Aş numi acest poem kavafic (38, în numerotarea canonică; datează din anul 1911; a fost publicat în anul 1913) un autoportret dublu. Iată de ce.

Primele şase versuri, alcătuind o strofă inegală în raport cu a doua – 6, respectiv 5 versuri – sunt chipul şi înfăţişarea poetului reflectate în oglinda propriilor lui ochi. Autoportretul este în mişcare, dar mişcarea este regresivă: întoarcerea din lume acasă. O întoarcere care este, de fapt, o reîntoarcere: la sine şi în sine (un regressus ad se et in se).

A doua şi ultima strofă refac autoportretul, de data aceasta prin reflectarea chipului şi a înfăţişării bătrânului poet în ochii adolescenţilor. Autoportretul este, acum, static, cel puţin în aparenţă. De fapt, el este extatic (ex‑static). Recitarea versurilor poetului îi însufleţeşte pe tineri. Ei văd himerele, altfel spus frumuseţile închipuite de poet. Aceste himere sunt şi ele în mişcare. Himerele – spune mai exact poetul – le trec efebilor prin ochii lor arzători, le străbat ochii.

Mai mult decât atât.

Ultimele trei versuri – esenţiale, de altfel – dezvăluie adevăratul efect al poeziei asupra adolescenţilor. Mintea lor proaspătă, dar senzuală, carnea lor tare, robustă, se înfioară ascultând versurile şi văzând plăsmuirile‑vedenii ale poetului.

Mai există, însă, un efect.

Reflectat în oglinda ochilor efebilor, poetul îşi pierde bătrâ­neţea iniţială. El redevine tânăr. Mintea, ochii, trupul fierbinte al adolescenţilor îl renasc pe poet. Cel care i‑a înfiorat pe adolescenţi nu poate fi un γέροντας, un senex, un bătrân.

Poetul, de oriunde ar fi privit, chiar şi din proprii săi ochi, este veşnic tânăr. În şi prin poezia sa. Precum un atlet grec, un discobol, de pildă.

 Liviu Franga