CRONICA LITERARĂ

Andrei Mocuţa
poet, prozator, traducător, Arad

Poetul din Varadinum Felix

Poetul Traian Ştef din Oradea a publicat la Editura Rocart[1] o antologie de 350 de pagini, intitulată semnificativ Opera poetică, într‑o colecţie coordonată şi îngrijită de editorul Călin Vlasie. Apariţie de‑a dreptul monumentală. Probabil integrala de până acum a poeziei sale. Dimensiunile cărţii şi vastul aparat critic inhibă cititorul. La cuprins sunt enumerate cele parcă nouă cărţi de poezie ale autorului, începând cu Călătoria de ucenic, Biblioteca Revistei Familia (1993) şi încheind cu Sacoul demodat, Editura Junimea (2021), care îl recomandă, aşa cum îl înregistrează critica şi istoria literară, ca pe un optzecist de seamă. Titlurile menţionate, ca şi altele: Femeia în roz, Epistolele către Alexandros, Didascaliile, Laus, Poemul de dragoste etc. mărturisesc aproape singure despre natura poeziei lui Traian Ştef, poet de o subtilitate încifrată şi de o actualitate pregnantă, trăsături surprinse cel mai desluşit în poemul epopeic Epistola II, din care cităm doar prima parte:

 „Din Varadinum Felix îţi scriu, iubite Alexandros,/ Unde cu toţii stăm, oameni liberi şi sclavi,/ În marile terme‑aburinde, cu nuferi/ Şi bivoli în scaldă, ridicând nămolul/ Vindecător pe umerii noştri apăsaţi de grijile patriei./ Nimic nu ne supără pe noi în Oraşul Fericit/ Decât unele artroze sau boala sciatică./ Ni‑e tot mai greu apoi să ne plecăm elastic,/ Să‑mpingem carele cu grele daruri/ Când vizitează Provincia aleşii de zei,/ Comandanţii de oşti, oratorii, marele preot./ Şi la vorbă am devenit mai domoli,/ Dactilele se unduiesc mai grav peste dealuri,/ Privirea ni se pierde peste puste‑n Apus,/ Răsăritu‑l privim cu ochi întredeschis,/ Aşteptând să prindă căpşunile roşeaţă/ Şi vestea de cules în vestitele Spanii.”

Evenimentul literar este precuvântat de criticul Al. Cistelecan, printr‑un adevărat studiu exhaustiv, intitulat Prefaţă. Adevărată piatră de temelie pentru ulterioarele abordări ale Operei poetice, Al. Cistelecan ia în discuţie întregul evantai de observaţii şi abordări critice ale poeziei lui Traian Ştef: „Când a apărut Călătoria de ucenic (Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1993) am fost convins că e vorba de „ultimul optzecist”, dar faptele au dovedit că nu era deloc aşa şi rândurile optzecismului au continuat să se îngroaşe cu alţi întârziaţi. Toţi aceştia, cu Traian între ei, au fost nevoiţi să debuteze cu un fel de antologie a celor scrise, riscându‑şi unitatea volumelor. Dar dacă în sens statistic Ştef n‑a fost ultimul, într‑un alt sens poate rămâne şi acum cu acest calificativ. Asta pentru că debutul său e un fel vademecum optzecist, un rezumat de tendinţe şi formule, de parcă Traian le‑ar fi încercat pe toate pentru a ajunge la esenţa decantată a optzecismului.”

Capitolul Referinţe critice este demn de toată admiraţia, ele fiind o sumedenie, iar numărul lor de ordinul zecilor: Ioan Moldovan, Gheorghe Grigurcu, Andrei Bodiu, Ion Pop, Vasile Dan, Ioan Holban, Daniel Cristea‑Enache, Gabriel Coşoveanu, Ovidiu Pecican, Viorel Mureşan, dar şi reprezentaţii mai tineri ai noului val de critică literară: Felix Nicolau şi Andreea Pop. Deşi sunt menţionate tomurile: Dicţionarul Echinox, Dicţionarul general al literaturii române, Dicţionarul biografic al literaturii române, lipseşte, surprinzător, una dintre importantele referinţe bibliografice ale operei lui Traian Ştef, şi anume Dicţionarul biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, intitulat Literatura vestului apropiat, de Gheorghe Mocuţa.

L‑am întâlnit de multe ori pe Traian Ştef, mai ales la „Zilele Revistei Familia” din Oradea şi la „Colocviul Naţional al Revistelor de Cultură” organizat de revista „Arca” la Arad. Şi la multe lansări de carte din toată ţara. Dar, dacă ar fi să mă rezum la un singur moment în care prezenţa poetului orădean mi‑a provocat o trăire pe care nu o voi mai uita, atunci aleg excursia de la Balcic, din Bulgaria, în 2015. Era „Turnirul de poezie” al Uniunii Scriitorilor din România, care în mod tradiţional invita două sau mai multe filiale autohtone să se dueleze în versuri, o dată de an, de fiecare dată într‑un alt topos exotic: Leptokaria, Efes, Gyula, Barcelona şi acum Balcic. În fine, într‑una din etapele concursului, Traian Ştef a ales să recite un poem lung care a cutremurat audienţa de emoţie, un text dedicat unui poet şi om de o sensibilitate rară, Andrei Bodiu, din păcate plecat încă de atunci dintre noi. Merită reprodus, de data aceasta, întregul poem:

„Pe la amiază mă sună Andrei/ Şi‑mi spune/ Că ar vrea să ne întâlnim/ Dar/ Astăzi este foarte ocupat/ Trebuie să încheie raportul final// Spre seară mă sună doctorul de gardă/ Şi mă cheamă/ Să iau cartea de identitate/ Cardul cămaşa pantalonii pulovărul gri/ Toate ale lui Andrei// Corpul lui alb e întins/ Pe o masă de beton/ Lângă el e aşezată inima/ Deschisă/ Ca floarea lui Dumnezeu/ Passiflora// Nici eu nu mă simt prea bine/ Îi spun doctorului care/ Nu l‑a mai putut salva pe Andrei/ Simt că inima îmi sare/ Din piept/ Că o ia razna/ Şi era gata‑gata/ Să mă întind frăţeşte lângă el// Dar mie îmi cedau doar picioarele/ Şi acesta era un fel/ Mişelesc/ De a mi se rupe inima/ Între viaţa mea şi moartea lui// Va trebui zice doctorul/ Să mai vii pe la mine/ Să‑ţi dau un Beta/ Blocant/ Dar nu l‑am mai căutat pe prietenul meu/ Doctorul de Gardă/ Care nu l‑a putut salva pe Andrei// Îmi las inima să zburde/ Pe holurile acestei mari farmacii/ Printre euforiile cuminţeniei mele/ Şi precauţiile Raportului final/ Din care oricum nu voi afla nimic” (Poemul cu Andrei)

Alte voci surprinzătoare, doldora de vizionarism, se aud pe coridoarele poemului, dar într‑un stil sec şi ardelenesc, al cârtitorului satiric gata să ridiculizeze moda. Specialist al culturii clasice, el nu provoacă o comedie a literaturii, ci se mulţumeşte cu ipostaza de scriptor şi de fin moralist. El se întoarce mereu la clasici, iar într‑un poem din Didascaliile îl interpelează pe însuşi rătăcitul Ulise:

„Aş vrea să încetinească un pic inima/ Precum corabia aproape de mal/ Ar vrea să mulţumească pentru toate darurile/ Pe care nu le‑a aşteptat pe ţărmurile tinere// Aceasta este bătaia nouă a inimii mele/ Aceasta este femeia care desface/ Corpul meu primejduit/ Din trecutul strâns ca o plasă de iepuri/ Aceasta este femeia pentru care/ A plecat primul bărbat din Rai/ Aceasta este prima răsuflare a plămânilor mei/ Aceasta este pielea de bou cât Cartagina/ În care îmi înfăşor rănile/ Acesta este pământul pentru arat/ Acesta este nisipul călduros al Ithacăi/ Acesta este focul aprins/ Acesta este fierul topit pe umărul meu stâng/ Aceasta este femeia care ştie/ Că veşnicia se întoarce în camera ei răcoroasă/ Şi că primul bărbat a plecat din Rai/ Să‑i repete îmbrăţişarea// Această tăcere fără cuvinte/ Moartea a rămas în urmă puţin/ Şi vâsla înfrunzeşte în iarna călduroasă” (Inima nouă a lui Odiseu)

Multe ar mai fi de zis despre Opera poetică a lui Traian Ştef, dar, în încheiere, mai bine îl cităm din nou pe Al. Cistelecan: „Sfiala socială şi excesul de bun‑simţ ale lui Traian Ştef se văd şi‑n poemele lui, travestite într‑un fel de pietate evocativă şi‑ntr‑o nostalgie fantasmatică; dar se vede de sub ele/ alături de ele şi tranşanţa, deblocată total în volumele epigramatice, şi doar dezvelită în cele în care reveria se încarcă melancolic. Vizionarismul timid nu e şi unul intimidat.”

[1] Traian Ștef, Opera poetică, Editura Rocart, cu o prefață de Al. Cistelecan, 2022, 353 p.