CRONICA LITERARĂ
Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad
În căutarea paradisului pierdut
Tot ce‑a realizat Varujan Vosganian până acum în plan literar şi politic e pe merit. A publicat cinci cărţi de poezie, trei romane şi două de povestiri/nuvele. Distinse cu nenumărate premii şi traduse în 18 limbi (asta la o recentă evaluare, dacă n‑au mai apărut, între timp, şi altele). Nu degeaba e prim‑vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. La fel stau lucrurile şi în plan politic. A fost omul potrivit la locul potrivit: ministru al Economiei şi Finanţelor şi apoi al Economiei şi Comerţului. Puţini români ştiu că are pregătirea necesară pentru a ocupa aceste funcţii publice, a absolvit Facultatea de Comerţ a Academiei de Studii Economice şi Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti. Este armean şi nu unul oarecare, fiind preşedintele Uniunii Armenilor din România. Pentru neuitare, a condamnat, într‑o carte celebră, Cartea şoaptelor, crima de genocid a acestei naţii.
Când citeşti cărţile acestui scriitor, ţi se impun atât de puternic, încât simţi nevoia să vorbeşti, şi, implicit, să scrii despre ele. Până acum am rezistat, o făceau alţii îndeajuns de bine. De data asta, gata! Noua lui carte[1] mă „obligă” s‑o comentez.
Textele din volum au subiecte de strictă actualitate. Spun poveşti despre crize de viaţă: pandemică, sentimentală, etică, virtuală, morală. În subtext, tratează teme majore: viaţă/moarte, iubire, singurătate, aşteptare, speranţă. Miza lor include şi o componentă livrescă, în sensul că sunt încărcate de semnificaţii mitice, biblice sau metaforice. Personajele sunt oameni obişnuiţi, cum îi consideră însuşi autorul încă din titlu, dar care trec prin întâmplări neaşteptate. Factorii declanşatori ai frământărilor sunt, pe rând, nevoia de evadare, pierderea unei fiinţe dragi, nevoia de comunicare, frustrările corporatiste, fragilitatea bătrânilor în faţa mafiei imobiliare, intoleranţa faţă de semeni a celor terorizaţi de pandemie, criza femeilor singure şi, în sfârşit, dorinţa de răzbunare şi de supravieţuire.
Să le luăm pe rând.
În Crucea Sudului, Costi, un emigrant român izgonit, de molimă, din Italia, se îndrăgosteşte de Svetlana. Fata e atrasă de locuri noi şi călătorii pe bune. El rămâne însă cu Tatiana/ Tania, sora infirmă pe care o salvează din Infernul pandemic, devenindu‑i infirmier. Gândul îi rămâne însă la cealaltă Eva, prima, şi la povestea lor neîmplinită din Grădina Raiului. Nu întâmplător, acţiunea se petrece în carantina pandemiei. Apare în text şi motivul „femeii‑pasăre” în căutarea mării.
Despre aşteptare şi speranţă e vorba şi în Ia‑mă, nene!. Şoferul Pintea Gheorghe/ Gogu Pintenogu trăieşte drama pierderii copilului. El trebuie să facă rost de bani prin tot felul de tertipuri, mai mult sau mai puţin corecte, pentru a‑şi duce în fiecare vară soţia la Eforie, acolo unde fiul lor s‑a înecat. Îi iese în cale orfanul Lepădatu Celestin. Pe drum îl va iniţia pe tânărul debusolat în tainele vieţii. În final, acesta îi va risipi durerea, devenindu‑i fiu. Naratorul reuşeşte, din câteva tuşe, să realizeze un portret memorabil al fiului regăsit:
„Era o fâţă de om, chipul neterminat, obrajii necopţi, de culoarea piersicii, o faţă subţiată, ca şi cum cineva îi lua mereu mâncarea din faţă înainte de a se sătura. Pe tâmplă, sub claia de păr, două coşuri cu vârfuri albe trădau închipuirile de căţelandru.” (p. 30)
Cea mai complexă povestire este Cireşica. Aici se întâlnesc toate temele pe care le abordează naratorul. Moartea Melaniei, mai precis, găsirea unei scrisori de dragoste şi discuţia edificatoare cu sora soţiei, îl scoate pe domnul Simion din confortul unei iubiri necondiţionate. Astfel, ajunge să înţeleagă lipsa de intimitate şi de comunicare cu soţia. În final, personajul va planta un cireş la rădăcinile căruia va îngropa scrisoarea, în speranţa că va regăsi Paradisul pierdut. Textul face referire la două „neajunsuri” din epoca comunistă: soarta bisericii greco‑catolice şi evenimentele din toamna lui ‘56. Un preot greco‑catolic, sosit de la Cluj, oficiază „aproape în şoaptă” slujba de căsătorie a celor doi soţi. Un student maghiar este arestat de Securitate, ajunge la Sighet fără proces şi dispare din închisoare în vara lui ‘58. Este bărbatul pe care Melania nu‑l poate uita. S‑a căsătorit cu un alt bărbat să poată fi singură cu tăcerile evocatoare, să nu împartă cu nimeni amintirea primei iubiri. În prezentul acţiunii, conversaţiile protagonistului cu vecinii, „aranjate” ca într‑un text dramatic, inclusiv cu didascalii, se referă la teme de strictă actualitate: pensii, boală, tratamente etc.
Personajul din Martiriul lui Sebastian este un tânăr corporatist care se izolează în realitatea virtuală. Aici îşi trăieşte simulacrul de pasiune pentru Livia. Neputincios, nu reuşeşte să‑i mărturisească fetei iubirea şi de aceea se defulează în Cyberspaţiu. În descrierea fetei, naratorul foloseşte tehnica punctului de vedere. Într‑un fel o descrie un privitor obişnuit, altfel un îndrăgostit cu „senzualitatea unui renascentist”. În plus, acelaşi narator se adresează direct cititorului (cum o face şi în alte texte), luându‑l confident şi explicându‑i „strategia” literară pe care o abordează:
„Sebastian ar fi continuat: frumuseţea nu‑ţi sare întotdeauna în faţă ca o leoaică tânără (trimiterea e involuntară, nu‑l suspectaţi, Sebastian nu are astfel de lecturi), ci se lasă descoperită." (p. 123)
Unchiul Turi e un general din vremurile bune, aruncat în închisoare de regimul comunist. El apare în amintirile Evelinei, soţia‑pacientă, suferindă de Alzheimer, exponentă a vechii aristocraţii. Lumea manierată şi demnă de altădată. Soţul ei, Vladimir, o îngrijeşte cu devotament şi se străduieşte în paralel să supravieţuiască. Fără să vândă procesul pentru restituirea casei furate de comunişti, dar vânzând cărţi valoroase la preţuri ridicol de mici. Concluzia naratorului e amară:
„În ziua de azi nu poţi să trăieşti nici din scrisul cărţilor, nici din vândutul lor. Mergi dumneata la uşă şi uită‑te la firma de pe trotuarul de vizavi. Ce vezi? Şi, cum Vladimir ezita, încercând să deosebească între vitrine, anticarul l‑a ajutat: ‑ Firma aia negru pe galben, mare de zici că acuma o să cadă pe tine. ‑ Amanet? ‑ Aia, da. Şi acum, uită‑te la intrare. ‑ Sunt vreo şase‑şapte clienţi care aşteaptă afară la rând. ‑ Ai văzut? Asta voiam să‑ţi spun. Aici, la mine, când intră vreun client să cumpere o carte, aprind toate luminile, ca de sărbătoare. Ăla de vizavi, care cumpără bijuterii de la scăpătaţi, aur de la morţi şi marfă de furat de la traficanţi, abia pridideşte.” (p. 178)
În acelaşi timp, încearcă să reziste şi trădărilor lui Demostene, nepotul îndatorat mafiei imobiliare.
Întâmplările alunecă în absurd şi comic în Demascarea, unde moartea şi cei care se tem de ea sunt luaţi în tărbacă. Protagonistul e prins într‑o relaţie cu o parteneră autoritară din care încearcă să scape. Carantina vine ca o ultimă soluţie de evadare din „teroarea” Nicoletei. Fără masca pandemică, ipohondrul Oni este pe rând taxat ca drogat, criminal, pierde‑vară numai bun de trimis la Canal, pedofil. Naratorul realizează acum o satiră a hipnozei provocate de frica de contaminare cu virusul Corona. Figura de stil pe care se mizează aici este aluzia/comparaţia livrescă. Personajul cade „precum corbul lui La Fontaine”, revede masca pierdută „cu bucuria zănatică a lui Lefter Popescu găsindu‑şi biletele de loterie”, joacă „un minut de Commedia dell'arte”, gândeşte cu mâna la bărbie ca „Gânditorul” lui Rodin, se năpusteşte „ca la atacul de la Smârdan”, priveşte masca „precum Hamlet ţeasta lui Yorick”.
Varujan Vosganian se dovedeşte un bun cunoscător al psihologie feminine în Tanti, cea mai extinsă povestire (150 de pagini). Narcisa este o profesoară distinsă şi decentă care trece prin crizele vârstei a doua. Ea oscilează între pudoare şi nesăbuinţă. Aşteaptă o iubire stinsă pe un peron de gară, dar îl seduce pe Relu, un tânăr livrator de pizza. Vrea să‑l salveze de un anturaj care îl predispune la consumul şi traficul de narcotice, dar, fără voie, îl condamnă la răzbunarea traficanţilor de droguri care cred că băiatul i‑a trădat. Concluzia e din nou amară, ieşirea din singurătate e imposibilă:
„Orice tentativă de ieşire din singurătate s‑a dovedit a fi un păcat, o coborâre în trepte, ca la starea zugzwang, jocul în care, orice ai muta, pierzi.” (p. 380)
Fratele Narcisei, Beniamin/Narcis e un autist înzestrat cu un dar: auzea culorile, „le şi simţea căldura, făcea el însuşi parte din pictură”. El se îndrăgosteşte de Ioana, modelul dintr‑un tablou, retrasă la o mănăstire, pe care vrea s‑o salveze.
Protagoniştii din Vâscul sunt doi fraţi, Anghel/Matei şi ciobanul Marcu. Primul îşi caută fiica prin Europa, victimă a traficului de carne vie şi vine acasă cu scopul de a se răzbuna pe cel care poartă vina acestei nenorociri. Celălalt s‑a întors de pe frontul din Afganistan profund marcat. El nu este de acord cu răzbunarea fratelui, dar în final îl ajută să se salveze. În această povestire miturile (mioritic, evanghelic şi antic) se reinterpretează. Anghel este Orfeu care o caută pe Euridice, pe fiica lui Magdalena. Anghel, după răzbunare (incertă!) devine Matei (nu mai poate purta numele îngerului), Marcu şi urmaşii lui, Luca şi Ioan, poartă numele celor patru evanghelişti, apostoli ai lui Iisus din Noul Testament. În rest, din mitul mioritic n‑a mai rămas decât crunta realitate: Lâna şi laptele care nu se vând se folosesc la înteţitul şi stinsul focului.
Moartea este prezentă în toate poveştile, dacă şi plecarea/despărţirea e un alt fel de moarte. Ea are miros, un personaj citeşte cărţi pe această temă, Boala de moarte a lui Søren Kierkegaard şi cărţile lui Cioran. Cineva a văzut moartea cu ochii:
„Zburam spre Italia şi am simţit cum avionul o luase razna. Am zis gata, o să cădem. Şi m‑am gândit la mama, ce‑o să facă ea dac‑o să mor. Când mă gândesc la moarte, mă gândesc la mama. Ca şi cum ea, dacă m‑a născut, mă mai poate naşte o dată, de‑a‑ndoaselea.” (p. 19)
Altul şi‑o închipuie ca „un fel de al nouălea val”, aluzie la tabloul lui Ivan Aivazovski. În general, oamenii obişnuiţi din textele lui Varujan Vosganian aspiră însă la începuturi curate, fără păcate.
Naraţiunile conţin trimiteri livreşti, muzicale, plastice şi cinematografice (ar fi chiar bune de ecranizat). Se „aude” multă muzică printre pagini (Nocturnele lui Chopin, Visare a lui Schumann, Serenada lui Schubert, Menuetul lui Boccherini, Dublul concert în re minor a lui Bach, etc.), se fac referiri la Al 41‑lea (Sorok pervîi), celebrul film dramatic sovietic din 1956, în regia lui Grigori Ciuhrai, cu Oleg Strijenov şi Izolda Izviţkaia, la Georges Méliès, primul realizator de filme francez, la subteranele tenebroase din poveştile lui Stephen King, la seria de filme Godzilla etc. Uneori se aud adevăruri crude „Revoluţiile astea sunt făcute pentru ăia care altfel, de capul lor, n‑ar fi în stare să se pricopsească.” (p. 66) În concluzie, volumul include povestiri care se ţin minte, pun pe gânduri, au o morală intrinsecă, nu te sufocă, dar nici nu te lasă indiferent.
[1] Varujan Vosganian, Povestiri despre oameni obişnuiţi, Editura Polirom, 2022