CRONICA LITERARĂ

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

Eternitatea e cu sens unic

În urmă cu 12 ani Markó Béla s‑a retras de la conducerea U.D.M.R. (partid pe care l‑a condus vreme de 18 ani) şi de pe scena politică (a fost senator între 1990 şi 2016 şi vicepremier în trei guverne, Tăriceanu, Boc şi Ungureanu). S‑a retras la Târgu Mureş şi a continuat să scrie versuri. Câştig mare pentru literatura noastră. Are deja în portofoliu 17 volume de poezii în limba maghiară, o parte fiind traduse în limba română. Dintre cele mai recente: Badminton (2016), Iartă‑ne, Ginsberg (2020). A tradus şi el, la rândul lui, cărţi din literatura română. Pentru toate aceste izbânzi literare a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România (în 1970) şi în Uniunea Scriitorilor din Ungaria (în 1980). Ulterior a fost premiat cu Marea Cruce a Republicii Ungare şi cu Steaua României, în grad de cavaler.

Recenta lui carte de poeme[1] are un titlu derutant. Nu adaugă o simplă propoziţie la creaţia lirică precedentă, ci se constituie într‑un volum bine închegat, structurat în 7 secvenţe/cicluri, incluzând poezii scrise între 2018 şi 2022. Al doilea termen din titlu defineşte formula lirică lipsită de emfază şi preţiozitate, în vers liber, care presupune asumarea cotidianului ca pretext liric. În sensul că întâmplările obişnuite ale existenţei umane ies din anonimat prin relevarea unor înţelesuri profunde. În aparenţă, versurile „spun” lucruri simple, dar trimit la teme dintre cele mai grave. În acest context, biografismul/ autobiografismul vizează adevăruri general‑umane.

Întâiul poem le „prefaţează” pe celelalte. Este o veritabilă artă poetică. Proclamă rezistenţa creaţiei/poeziei în vremea pandemiei pe care am trăit‑o. Până când? Până zeul suprem va hotărî, pentru că „Ne aflăm în mâna unui Dumnezeu ventriloc”.

Încă din primul ciclu, versurile ilustrează o subtemă/un motiv obsesiv al întregului, cel al dualităţii viaţă‑moarte. Confruntarea fiinţei muritoare cu destinul nu rezolvă problema, dimpotrivă, îi amplifică tragismul, ca în teatrul antic grecesc. Un poem se intitulează chiar aşa: Hybris. În van „ne comportăm precum/ cei ce‑şi stăpânesc soarta”, inevitabilul se va produce:

„... vine vremea
când va trebui să ispăşesc pentru eşecurile
amânate, deoarece fiecare călătorie autentică
se opreşte la jumătatea drumului.” (p.15)

Eul timorat („spaima pune stăpânire pe mine”, „dorm tot mai puţin, Doamne,/ deşi trezia totală e insuportabilă”) se sprijină pe cei duşi, pe amintirea lor vie, ca în Luminaţia, poemul care dă titlul primului ciclu. Aici apare Anna, partenera şi martora unor revelaţii neliniştitoare, care ia forma unei imagini picturale în Clar de lună:

„nu voiam să ştiu că în bunica înveşmântată
mereu în negru, cu conci, locuieşte o fată
tânără. Că aşa e, de fapt. Că e şi aşa.
Acuma, mai nou, îmi trece prin minte, mă‑ntreb,
oare şi eu? Oare şi în mine? Cineva diferit?” (p.25)

Ciclul al doilea, Timp credul, pune în talgere fragilitatea naturii şi precaritatea condiţiei umane. Balanţa se echilibrează. Ninsoarea strivită de paşii celor care o calcă în picioare versus sărbătoarea/miracolul care ţine doar până după Bobotează, când oamenii:

„trag afară bradul de Crăciun vestejit
ca pe un trup neputincios
şi‑l arunca lângă pubela de gunoi.” (p.39)

În ciclul următor, Salvare(a) devine posibilă atâta timp cât există speranţă, „Nu există moarte, doar dispare lumina de pe obiecte” şi „partea noastră care va putrezi în pământ nu‑i altceva decât o tobă ori o vioară”. Marea trecere nu‑i decât un salt în nemurire:

„Şi totuşi nu mi‑e teamă, întrucât
nu contează de mă uit eu ori altcineva,
viespea e aceeaşi şi‑i aceeaşi şi vrabia
în grădina însoritei după‑amiezi;
ca orice copil, odinioară aş fi vrut
şi eu să fiu nemuritor şi iată, mai devreme
sau mai târziu, intervine într‑adevăr
necurmata repetare de sine, adică veşnicia.” (p.69)

În Pământ, al patrulea ciclu, sunt puse sub lupa reflecţiei alte destine: prieteni plecaţi şi reîntorşi din America, nenea Lajos, Maruţa (amintind de Leda lui Marin Sorescu), o femeie „zdrenţăroasă”, viespile din verandă, barza‑nfricoşată, supuse toate aceleiaşi legi universale, dar menite să aibă parte de o tranziţie paşnică spre dincolo şi de o amintire vie:

„... nu noi murim, ci numai
simţurile. Dar păstrezi în întregime ceea ce
am atins odinioară. Iar voi mă veţi imagina.” (p.102)

Versurile din ciclul Cartuş orb includ cuvinte noi despre libertate: revoluţii, revoluţionari, republică, uitare, ratare, dar şi speranţă:

„O, patria mea, rotindu‑te odinioară‑n tărie,
de câte ori te‑am pomenit, te puteam privi doar
de departe, altfel te‑am imaginat, patrie în văzduh,
pasărea mea înfricoşată, căzând ca un ghemotoc,
încă nu‑i prea târziu, deschide‑ţi aripile!” (p.124)

Penultimul ciclu susţine Puterea poeziei răscolitoare în vremurile tulburi pe care le trăim, iar în ultimul ciclu, poezia înregistrează Trecerea graniţei în „Europa împroşcată/ cu lacrimi, cu sânge”. Ultima poezie propune un Exerciţiu de imaginaţie al unui poeta vates care trage un semnal de alarmă în legătură cu pierderea reperelor, cu despărţirea de cărţi şi de oameni. Căci aceasta este menirea poeziei, după Markó Béla, „o alarmă pe timp de pace”.

O apreciere aparte merită traducătorul cărţii, Kocsis Francisko, el însuşi poet. Poate, de aceea, cartea pare scrisă la prima mână, în româneşte. În plus, notele traducătorului oferă prilejul de a re‑cunoaşte citatele (şi autorii lor, poeţi maghiari), adică pasajele livreşti din carte.

Poemul care mi‑a rămas în minte se cheamă Cuţit. M‑a dus întâi cu gândul la Cuţitul în apă al lui Roman Polanski, dar aici imaginea e una care trimite nostalgic la copilărie. Când tentaţia sfidează orice pericol. Totul sugerat fin, cu har, de un poet inventiv de excepţie:

„După prânz, pe verandă,
tacâmuri strălucitoare, rămăşite de mâncare.
Pe şerveţelul mototolit, un cuţit răsturnat.

Şi tocmai pe tăiş i se aşază
un rătăcit fluture de varză.
Se taie, mă gândesc fără să vreau.

Dar bineînţeles că nu.
Are destul loc unde să‑ncapă.
Doar stă acolo, fâlfâie uşor din aripă.

Aşa stăteam şi eu pe gard
înainte de a sări în grădină
între perele aurii căzute pe jos.” (p.66)

[1] Markó Béla, O propoziţie despre libertate. Poezii 2018‑2022, Traducere din maghiară şi note de Kocsis Francisko, Editura Curtea Veche, 2022