logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 


Radu Ciobanu
prozator, eseist, Deva

 

Prin subsolurile României

logoOrice naţiune îşi are subsolurile sale lugubre pe care istoria ei oficială evită să le devoaleze în lucrări de popularizare. Acest gen de discreţie se defineşte mai curând ca un fel de pudoare în exhibarea realităţilor sulfuroase acumulate acolo, care dăunează imaginii colective dorită de orice naţie a fi imaculată şi glorioasă. Pentru un cercetător străin însă, astfel de reticenţă nu‑şi are rostul, dimpotrivă, o turnură senzaţionalistă nu‑i poate decât spori audienţa. În cazul nostru, un asemenea demers şi l‑a asumat jurnalistul documentarist englez Paul Kenyon în volumul Copiii nopţii, cu subtitlul Povestea stranie şi eroică a României moderne[1].

În calitate de reporter, Paul Kenyon a realizat pentru BBC numeroase documentare din zone conflictuale de mare risc, din Africa până în Ucraina şi nu numai. În august 1994, primeşte misiunea de a investiga comerţul cu copii din România postrevoluţionară, despre care se dusese vestea în lume. Despre România ştia mai nimic şi e contrariat din prima clipă de atmosfera peste care cade din întâmplare. Voind să‑i ia un interviu ambasadorului UK, află că l‑ar putea găsi la o petrecere, într‑o anume vilă:

„Viorişti ţigani cântau rapsodii sprinţare printre ferigi curgătoare şi caişi. Zeci de lampioane de culoarea sorbetului alb pâlpâiau prin iedera de deasupra terasei de marmură. Aerul era înţesat de mirosul de ţigări turceşti şi de mirodenii gătite. Unii dintre musafiri reuşiseră să pună mâna pe nişte smochinguri vechi şi se adunaseră în grupuri mici, fumând nonşalant, înclinându‑se plini de graţie la sosirea diplomaţilor şi a miniştrilor din guvern. Femei tinere, educate, erau înveşmântate în mătăsurile bunicelor şi în şaluri antice, împodobite cu te miri ce bijuterii găsiseră la îndemână. Se legănau uşor pe ritmurile otomane galopante [probabil manele – nota RC], sorbind Martini şi sporovăind cu însufleţire. Nu l‑am găsit pe ambasador, dar am dat de fata cu care mai târziu aveam să mă însor [...] Ne‑am plimbat în acea noapte pe străzile pustii ale Bucureştiului şi, în mod straniu, m‑am simţit acasă [...] Eu şi Flavia ne‑am căsătorit peste doi ani. Încă vin des în România. Pentru mine este cea mai frumoasă şi cea mai neînţeleasă ţară din Europa, tărâm al aventurii şi al iubirii, unde încă este posibil să dezgropi noi istorii şi noi drame.”

Am reprodus acest lung citat deoarece îl consider exponenţial pentru stilul în care e scrisă întreaga carte: agreabil, degajat, spiritual, subiectiv, hazardat în presupuneri personale, fără obsesia exactităţii, deci aproximativ, invitând la o recepţie neapărat circumspectă. Totodată e lămuritor pentru geneza acestei cărţi, la care Paul Kenyon a lucrat 27 de ani, dezgroparea a „noi istorii şi noi drame” dovedindu‑se o treabă complexă şi de durată. Primul impuls de a scrie, devenit şi principala sursă de documentare, au fost mărturiile directe ale Flaviei şi ale familiei sale. A urmat bibliografia, menţionată, foarte bogată, română şi străină, lucrări, în general, de notorietate, cum şi interviurile luate unor ultime persoane supravieţuitoare, reprezentative ca martore ale evenimentelor. Dificultăţile, previzibile de altfel, le‑a întâmpinat mai ales când s‑a angajat în aventura temerară a explorării mediilor insalubre arhivistice, dosare cu memorii, declaraţii, procese‑verbale, denunţuri, discursuri, stenograme, presupunând demersuri suplimentare şi relaţii complicate pentru a le putea accesa. Dar, până la urmă, istoriile şi dramele descoperite sunt noi doar pentru d‑sa, nouă fiindu‑ne bine cunoscute. Scrierea apare astfel ca destinată cititorului din afara României, pentru noi, cei „stranii şi eroici”, prezentând interes în măsura în care întotdeauna e interesant modul în care eşti văzut de alţii. Iar modul echilibrat impus de o investigaţie ca aceea a lui Paul Kenyon e excedat aici de un senzaţionalism care dă istoriei românilor o alură de „poveste” gotică în care locul vampirilor e luat de o largă galerie de personaje horror. Existenţa acestora de‑a lungul istoriei noastre nimeni n‑o poate nega, dar precipitata lor deshumare eclipsează nedrept acea Românie care s‑a dovedit eroică prin simpla supravieţuire după astfel de istorice viituri.

Cum ziceam însă, o asemenea viziune are trecere la „marele public” de aiurea care ştie despre România cât a aflat din romanul lui Bram Stoker, Dracula, sau, mai bine zis, din mitologia stupidă pe care acesta a generat‑o. Am convingerea că acest roman este sursa ideii lui Paul Kenyon de a scrie o „poveste” a României în cheie şocantă, pornind de la a‑l închipui pe Vlad Ţepeş ca pe un brand de ţară activ ca atare până azi. De la Ţepeş începe şi povestea lui Kenyon, cu relatarea detaliată a vieţii lui, văzută ca meritorie prin intransigenţă patriotică şi demersuri radicale, culminând cu tragerea în ţeapă a duşmanilor. Să admitem – în paranteză fie zis – că dacă francezii au inventat ghilotina şi americanii scaunul electric, Ţepeş, premergător, a instituţionalizat ca expedient justiţiar uzual, ţeapa. Episodul Ţepeş e extins şi relatat în stilul beletrist, de roman, prin care ficţiunea se infiltrează mai ales în pasaje descriptive, de‑a lungul întregii cărţi, precum, bunăoară, al locului din Târgovişte în care teribilul voievod a fost crescut:

„...un palat auster, ca o fortăreaţă, cu ziduri groase de piatră, torţe arzând, tavane înalte, din loc în loc piese de mobilier de stejar şi pivniţe adânci, în care tatăl său îşi păstra vinul. Erau grădini îngrijite, cu legume, flori şi albine pentru miere. În afara palatului mai exista o biserică la care Vlad şi familia lui se duceau zilnic. Curtea lui Vlad, formată din nobili care se numeau boieri [sbl. RC – asemenea precizări sunt recurente, vădind clar cititorii‑ţintă] locuia în proprietăţi mici din jurul palatului şi întreaga comunitate era protejată de şanţuri şi de ziduri înalte de piatră.”

Urmează un capitol în care este evocată biografia lui Bram Stoker şi itinerariul romanului său de pe la 1890, dată care coincide cu venirea în România a viitoarei regine Maria, poate singura figură integral luminoasă a acestei cărţi. Evenimente şi personaje se intersectează astfel de acum peste tot, urmărite însă, până în capitolul exterminării Ceauşeştilor, de prezenţa sugerată ca tutelară a spiritului lui Dracula‑Ţepeş.

Copiii nopţii e o lucrare imposibil de arondat unei anume specii. Prin „aparatul” care o însoţeşte conştiincios – hărţi ale României cu vecinătăţile lor din diverse epoci, introducere, note, indice – păstrează aparenţele unei respectabile investigaţii documentare, deşi chiar unele note ale editurii avertizează asupra unor răzleţe erori. Există în poziţie liminară şi un fel de nomenclator – Dramatis personae – al principalelor personaje, cu concise şi uneori discutabile caracterizări, de la

 „Antonescu, Ion (14 iunie 1882 – 1 iunie 1946). Strălucit strateg militar şi patriot înverşunat. Conducător al României în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Arhitect al Holocaustului românesc. Şi‑a găsit sfârşitul în faţa plutonului de execuţie”,

până la, bunăoară, un   

„Pintilie, Gheorghe (1902‑17 aprilie 1954). Primul conducător al Securităţii Române. L‑a omorât în bătaie [cu ranga ‑ RC] pe Ştefan Foriş.”

Astfel cititorul străin îşi poate face o idee prealabilă asupra personajelor cu care va face cunoştinţă, a căror copleşitoare majoritate se va constitui până la urmă, din perspectiva de azi, într‑un fel de muzeu teratologic ale cărui piese sunt expuse în ordinea cronologică a evenimentelor terifiante pe care le‑au generat. Iar în istoria noastră, asemenea evenimente sunt incredibil de numeroase şi de dramatice, personajele lor tutelare fiind pe măsură. Cu excepţia episodului Ţepeş, sub simbolul căruia îşi plasează întreaga carte, Paul Kenyon, eludează epoca medievală şi trece direct la secolul al XIX‑lea. Comparativ cu ceea ce va urma, acesta e încă un răstimp rezonabil, maculat doar de o bine instalată, ireductibilă corupţie şi de apariţia în politica românească a cuvântului monstruos, în legătură cu coaliţia care a determinat prima lovitură de palat a cărei victimă a fost chiar unificatorul Principatelor. Altfel, sub guvernarea tandemului Brătianu‑Carol I, şi a unor bărbaţi redutabili, cu luminile şi umbrele lor, dar fără ca nici unul să poată fi numit odios, acesta a fost timpul întemeierii efective a României moderne şi a civilizaţiei sale urbane. Tot ce a urmat de aici încolo, odată cu încheierea globală a Epocii Belle şi încă dinaintea Marelui Război, n‑a fost decât o suită de evenimente îngrozitoare. Paul Kenyon nu eludează de acum încolo nimic, fiecare moment de acest fel e povestit cu evidentă pasiune, în detaliu, pătrunzând în culise şi ridicând toate preşurile sub care ororile au fost ascunse de unii sau alţii: de la Răscoala din 1907 până la parodia judiciară a execuţiei Ceauşeştilor în zi de Crăciun sau a celorlalte parodii, cele postdecembriste, totul e pus sub reflectorul indiscret: asasinatele extremei drepte, replica la fel de bestială a dictaturii regale, anarhia sângeroasă a statului „naţional‑legionar”, pierderea teritoriilor, legislaţia antisemită, Holocaustul, trenurile morţii, deportările în Transnistria, excesele armatei române pe frontul de răsărit, masacrul de la Odessa, dezastrul de la Stalingrad, lovitura de palat de la 23 august 1944, intrarea în era sovieto‑bolşevică tutelată de altă generaţie de odioşi...

Interesant este că anii '30 sunt investigaţi în două planuri paralele. Primul, cel al ascensiunii extremei drepte, cu toate violenţele şi asasinatele sale, s‑a desfăşurat „la vedere”, într‑o legalitate fluctuantă, dar antrenând mari mulţimi exaltate, fanatizate, faţă în faţă cu dictatura unui rege compromis şi a micii dar eficientei sale camarile. Carol al II‑lea, ca şi Zelea Codreanu – căruia Kenyon – ciudat! – nu‑i divulgă ereditatea încărcată penal şi nici numele real – ocupă prim‑planul epocii. Dar dacă figura lui Codreanu a impus prin harismă şi a cutremurat prin modul în care a fost lichidat, josnicia morală a regelui a rămas absolută: lipsit de onoare, versatil, dezertor, implicat în complicaţii erotice revoltătoare, umilindu‑şi mama, soţia legitimă, fiul, fratele, fără a opune rezistenţă rapturilor teritoriale, fugind din ţară cu amanta şi cu fabuloase valori de patrimoniu, a fost şi a rămas o figură unanim detestată, care grevează ireversibil tentativele monarhiştilor de a reabilita prestigiul Casei Regale.

Evenimentele din cel de al doilea plan se desfăşoară în subteranele ilegalităţii, iar efervescenţa lor e întreţinută de minusculul partid comunist, care e tot mai puţin român:

„Partidul – scrie Kenyon ‑ a fost deposedat sistematic de identitatea românească, într‑o măsură atât de mare încât guvernul român avea tot dreptul să creadă că este condus ca un front pentru elemente străine ce intenţionează să organizeze o lovitură de stat. Sub conducerea de fier a Rusiei, românii au fost daţi afară sistematic din funcţii, mai ales de la cele de conducere.”

În această configuraţie, comuniştii şi‑au continuat cu tenacitate subminarea statului de drept, ajungând la putere în siajul tancurilor ruseşti. Kenyon acordă o atenţie aparte Anei Pauker, a cărei temută prezenţă umbreşte câteva decenii de istorie românească. Ascensiunea ei a început şi e urmărită în paralel cu cea a lui Codreanu şi a fost la fel de agitată, cu răstimpuri de detenţie, dar, rece, lucidă, consecventă, ea a căzut mereu în picioare până la a ajunge prima femeie ministru de externe din lume. Unde? În România, fireşte, pentru a sfârşi mazilită de Gheorghiu Dej, dar la casa ei.

Paul Kenyon urmăreşte şi perioada Dej ‑ Ceauşescu tot la pas, detaliind ororile şi focalizând şerpăria din culisele partidului, unde s‑au dus adevăratele bătălii – care pe care ‑ pentru putere, poziţii, influenţă şi procopseală. Fenomenul, chiar dacă oarecum mai înmănuşat, e recognoscibil şi în moravurile politice de azi, ca moştenire a unei istorii mai curând tenebroase decât eroice, imposibil de repudiat. Tot acest documentar al lui Paul Kenyon, ar trebui să poarte, ca unele imagini televizate, un avertisment similar: atenţie, text cu puternic impact emoţional! Considerat retrospectiv, Copiii nopţii e un documentar potenţial depresiv, de pe urma căruia rămâne un gust amar, reziduu al întrebării pe care o generează, rămânând însă fără răspuns: Şi de acum înainte ce urmează? Întrebare legitimă, întrucât ultima frază a cărţii cade ca un cuţit de ghilotină:

 „Istoria ne‑a arătat că liderii politici ai României nu au fost niciodată unii pe care să‑i poţi urma.”

Kenyon a intuit acest iminent impas şi a ţinut să‑şi încheie totuşi investigaţia într‑o notă optimistă, mizând pe noile generaţii globalizate, aparent eliberate de aluviunile toxice ale trecutului:

„Trauma colectivă a comunismului, urmată de revoluţie şi apoi de aproape un deceniu de întuneric, a aprins în unii un nivel rar întâlnit de dinamism şi de inspiraţie [...] În birouri ai un sentiment extraordinar de cucerire a noi frontiere. Toţi par să aibă sub 40 de ani. Sunt copiii revoluţiei, tineri şi tinere care şi‑au găsit drumul în slujbe de top şi care le fac cu mâna din mers colegilor mulţumiţi de sine, deja lipsiţi de reacţii rapide, din Silicon Valley în S.U.A. Contingentul românesc aleargă repede şi nu‑i pasă de şedinţe şi regulamente. Este mai înfometat.”

Această ultimă propoziţie mi‑a temperat însă optimismul pe cale de a se naşte: să fie oare şi noii veniţi tot dintre cei hulpavi?

 

 

[1] Paul Kenyon, Copiii nopții. Povestea stranie și eroică a României moderne. Traducere din limba engleză Antoaneta Olteanu, București, Editura Litera, 2022.