CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Urme în vid

Între această carte[1] și  precedenta, Lanul cu sârme întinse, există o legătură mai puternică, mai profundă decît s-ar vedea la suprafață, și aceasta în ciuda părerii autoarei, care cumva pare a și-o desconsidera. Sau cel puțin așa am înțeles din dedicația, cerută și primită pe volum, la adăpostul poeziei mici… (cu scuzele de rigoare pentru dezvăluire).

Cîteva elemente de continuitate: necesitatea clarificărilor, care, pînă la urmă, nu pot fi decît bune („când își găsesc sufletul/ îl prind în cârlige/ lanul cu sârme întinse/ aduce miros de rufe curate în oraș” – lanul cu sârme întinse). Apoi, presentimentul morții: „inima cunoaște mirosul// doar un doliu de bun simț/ pe care‑l porți din instinct/ agățat cu bolduri sub piele// ziua/ grea ca un lift în cădere” (întotdeauna e ceva mort lângă tine), sentimentul golului, asociat unei lumi haotice, în care viața nu reușește să-și facă loc – „dezordine în mine și în preajma mea/ gol” (un cerc mic în care eu sunt centrul), „dar dacă pe geam e lipit nimicul/ ca un autocolant și-n afara lui/ totul” (spăl geamul cu limba), relațiile dintre maternitate și condiția feminină: „corpul meu sluțit vrea/ și se rușinează// lângă copilul apărut/ pe care nu știu dacă îl iubesc/ […]// zilele astea mă fac să semăn/ din ce în ce mai mult cu o mamă/ din ce în ce mai puțin cu o femeie” (te urăsc în timp ce dormi), libertate, ca valoare supremă – „nimeni nu întreabă ce faci/ și nu-ți amintești// libertate e când/ unii oameni nu mai apar/ și nu-ți dai seama// libertate e când/ mergi la piață/ și cumperi ce nu-ți trebuie// libertate e când/ ți-e frig/ și deschizi geamul// libertate e în/ fragilitatea becului/ în mucegaiul pâinii// libertate e când afli că/ se poate oricum/ se poate fără orice/ se poate fără oricine// libertate e când refuzi// nevoie după nevoie după/ libertate e libertate e libertate e/ bucurie în aerul dimineții/ e de la capăt și asta e bine” (libertate e unde, cu observația că titlul, pus aici la sfîrșit, funcționează ca prim vers), reacția instinctuală, asociată cu imaginea animalului sălbatic – „am nevoie de com-/ pătimire m-aș lăsa să mor la vedere// iubirea pentru morți e cea mai mare// n-aș suporta nebunia ta mamă/ dragostea ta/ o piatră înghițită/mă ține cu picioarele lipite de pământ” (cu felul de-a fi al unui animal sălbatic), adăpostul iluzoriu în condiția prenatală: „unde se-ntrerup urmele e o țintă/ pe care mă așez în poziție de fetus” (neputință).

Nu știu dacă e vorba de o revenire subconștientă sau, dimpotrivă, una voită, dar, un vers al uneia dintre poeziile citate mai sus devine titlul, cît se poate de adecvat, al acestui cutremurător volum.

Încă o mărturisire: am făcut împreună cu Cătălina (ca redactor de carte) despre prieteni & singurătate. (Odeletă… n-aș pune-o la socoteală în acest context). Cred că, în momentul acela, în plină pandemie, știa despre ce e vorba. Acum, după acest volum, sînt convins că știe:

„singurătatea mare și grasă te leagănă de la stânga la dreapta/ de la dreapta la stânga/ până când tot ce-a fost ieri devine aproximativ/ singurătatea mare și grasă te-mpinge încetișor cu căpșorul de pereți/ iar praful adunat ca o aură în jurul lui se scutură la fiecare izbitură// și iată-mă, asta sunt eudovada smulgerii/ eu sunt insomniile mele/ și asta e singurătatea mea cea plină/ o minge de bowling/ m-așez în fața ei în poziție de fetus”.

Regăsim, în această poezie de înțeles cu inima, cu corpul și abia apoi, dacă mai e nevoie, cu mintea, retragerea, refugiul într-un spațiu doar în mod iluzoriu protector. Și o atitudine nici stoică, nici de auto-victimizare, ci una de echilibrare, care să o ajute cumva să meargă mai departe. E vorba de fragilitate și forță, fiecare dintre ele aparentă și reală, pe rînd și simultan.

Consolarea, cît funcționează ea, a banalității existențelor noastre individuale, a experiențelor nemaipomenite, a suferinței în general:

„azi când nu mai crezi în semne/ când te-ai trezut pe furiș// în somnul lor te auzi cel mai bine/ nefericirea nu ține doar de războaie/ nu-ți dai tristețea pe a altora/ a ta e comodă/ a luat forma capului tău”.

Totul e filtrat prin corp, instanța supremă, ultima redută, interfața cu lumea:

„corpul a-nvățat/ să fie o mașină ascultătoare/ delimitează ce ai nevoie/ de ce nu ai voie// economia mișcărilor/ resemnare, târfă-a obiceiurilor mele/ bagă-te pe sub pielea mea/ tocită tocită tocită”.

Condiția feminină e văzută la nivel individual, ca un capăt al unei serii în care presiunea socială era zdrobitoare; poeta își asumă, cu orice preț, libertatea:

„sunt prima din neam care-și spune femeie fără să fie femeie/ așa cum își spuneau ele (femeie < familie)/ mamaie a născut 10 copii acasă/ odată, când se săturase să-și aștepte bărbatul, s-a dus după el cu/ căruța în alt sat/ s-au întors ea pe jos și tataie de sus o lovea cu biciul c-a-ndrăznit/ să-și lase copiii și să-l smulgă dintre alte picioare de femeie/ și mama lui tata a fost femeie și a făcut și ea zece copii; probabil/ ar mai fi făcut, dar a ales să moară la nașterea ultimului tu sau/ el i-au zis și ultimul ei cuvânt a fost el/ și mama a fost femeie și s-a iubit doar cu un bărbat și ăla era tata și/ i-a făcut doar trei copii/ ultimul eram eu, o greșeală/ eu am făcut doar unul/ cea mai frumoasă cea mai iubită greșeală”.

O libertate care aduce pierderi de imagine într-o societate dominată de stereotipuri („știați că și mamele/ își cumpără farduri/ după ce le-au citit/ingredientele/ comparat prețurile/ făcut mustrări/ de conștiință/ un rimel cât/ 12,5 sticle de lapte bio// știați că și mamele/ tânjesc după  haine/ de piele/ nouă fină/ de bărbat/ după ce și-au numărat/ locurile rămase/ neatinse// știați că și mamele/ citesc pe ascuns/ după ce s-au asigurat/ că nu le vede nimeni/ că doar nu o sta la bunici/ ca tu să freci menta/ că doar nu o sta cu tac-su/ ca tu să freci menta// știați că și mamele înjură și regretă și se fut?”), care duce la îndepărtarea treptată („și azi mi-am ras meticulos părul de pe picioare/ crezând c-o să ne-o tragem/ ai adormit și părul meu va crește liniștit/ mâine facem la fel// m-a întrebat copilul ce înseamnă regenerarea/ i-am povestit de șopârla care-și păcălește prădătorul/ care strânge din dinți pînă rupe din ea/ i-am zis de efortul care o sleiește pe veci/ de coada care crește din nou și nu va mai fi niciodată la fel// nu i-am zis de firele de păr pe care le retez zilnic/ să nu văd tot timpul în care-ai fi putut să mă fuți”), la traumă („mi-am atins în treacăt bărbatul/ a făcut doi pași înapoi/ și-a înfipt căștile mai bine în urechi./ trebuie să fim solidari mi-a zis cu cei în dureri/ cu cei care nu mai cunosc apropierea/ cu cei care vor muri la distanță/ ascultă noi vorbim și ei se îmbolnăvesc/ am luat cuțitul tocătorul și ceapa/ așa începe totul la bucătărie/ când te retragi să pregătești hrană/ de parcă e singurul lucru care te ține/ în viață și-apare cel făcut din apropiere/ de ce plângi mama        tai ceapa/ nimeni n-are voie să plângă decât sfârtecat”), la regret:

„nu știu de câți metri și de câte zile e nevoie ca oamenii să nu-și mai spună nimic. dar se întâmplă. să treci cu vederea cei-mai-apropiații. durerea. se-ntâmplă. să nu mai aducem nimic celuilalt. nu o să-ți spun că cea mai mare ratare a fost că nu am putut rămâne noi trei. mai știi când credeai că amin e nume de sfânt? […]// ferește-te de exagerări/ e de ajuns să nu măsori o dată durerea ca apoi/ să nu mai știi dacă e prea mult sau insuportabil. […]/ asta e dezolare ți-am zis/ știu și eu să cânt a moarte într‑un ritm destul de alert// ți-ai trecut de prag capul trunchiul valizele/ mai puțin tălpile. tălpile îți sunt aici. în casă. tălpile tale care mă fac să plâng. // apoi veni ura. ca un tăvălug. strivind. până când/ carnea presată crăpă împroșcând podeaua./ m-am grăbit să spăl fiecare urmă. și m-am trezit/ tăvălindu-mă într-o baltă/ roșie roșie”.

Restul e încercare de gestionare a durerii, de recanalizare a emoțiilor negative („o, tu, zeu al femeilor singure, ia-mi ura/ și fă din ea un bloc, o autostradă, ceva/ ajută-mă să n-o iau razna/ și dacă mai poți, ia-mi și insomnia”), cu cîtă ironie disperată poate găsi ca ultimă resursă:

„și m-am lăsat dusă de invazia asta de gândire pozitivă o bucată de frunză cărată de furnici dar nimic din realitatea asta nu-mi mai creează decât anxietate și totu-i o prostie ambalată sunt corcită vreau în liniște vreau în tine”

și cu versiunea proprie a resemnării: „asta e lumea tulbure și ăștia sunt locuitorii ei tulburi”.

Rămîne moartea transformată, între altele, în instituție „moartea era intimă/ ținută la distanță/ se spăla în familie laolaltă/ cu rufele murdare/ ne rușina/ ni se puneam mâinile în ochi/ de parcă ar fi fost o scenă vulgară/ acum se simte în coastă/ își arată sexul în vitrinele funerare nonstop// pandemia m-a învățat să mă d espart/ cu d de la definitiv. de la durere. distrugere./ de la război nu vreau să învăț nimic.”, e alăturată, în bună tradiție simbolică, fratelui ei, somnul („unde somnul e moartea zilei ce s-a dus”), devenind în finalul cărții nodul care leagă iubirea, absența (sau vidul) cu biografia (sau viața, așa cum e scrisă):

„de dimineață am găsit totul la locul lui. m-am spălat cu același săpun. am folosit aceeași pastă de dinți. nimic nu se terminase peste noapte. și mi-a fost teamă să adorm. să mă trezesc. am pornit calculatorul. au apărut două ferestre. când scriam ultimele fraze tu trăiai. documentele își vor urma linia de parcă nicio întrerupere. de parcă niciun final. […] un morman de dor strâns cu un nod un morman ai fost când/ te-au pus dezbrăcat într-un sac/ și te-au cimentat asta pe mama a distrus-o. și asta./ îi ziceam ce mai contează? ai scăpat, nu mai vezi că lunea-i de căcat,/ ai scăpat, tată,/ ai scăpat”.

Sună patetic, dar mesajul final e acela al iubirii care învinge moartea. Sau măcar o ține pe loc măcar cît să dea iluzia victoriei: „încep să văd lumea cu ochii tăi de mort furibund// io-ți dau din viața mea tu-mi dai din moartea ta/ iubirea pentru morți e cea mai mare/ puterea morților asupra viilor cea mai amară/ dau mintea și inima ca loc de veci/ fidelă morții fidelă durerii dinainte și după moarte”.

Nu asta face dintotdeauna poezia?

[1] Cătălina Matei, Iubirea pentru morți e cea mai mare, București, Casa de pariuri literare, 2022.