Eseu

Cosmin Victor Lotreanu
referinte autor

François Charette de la Contrie
Despre cei ce au luptat împotriva Revoluţiei Franceze

„Singurul mare caracter, adevăratul erou al acestui episod marcant al Revoluţiei noastre.
Îl văd în viitor autor al unor fapte de o energie şi o îndrăzneală particulare.”

Napoleon Bonaparte

Acest articol este o încercare de a aduce la lumină pe unul din cei ce s‑au opus fenomenului istoric de mari proporţii numit Revoluţia Franceză. Mărturisesc că nu ştiu cu exactitate de ce m‑am aplecat asupra acestei teme. Să fie de vină lectura a două lucrări monumentale, anume „Vechiul Regim şi Revoluţia” a lui Alexis de Tocqueville respectiv „Reflecţii asupra Revoluţiei Franceze” a lui François Furet? Sau mai degrabă reflectarea îndelungată în faţa tablourilor lui Jean‑Jacques Hauer („Les adieux de Louis XVI à sa famille”) sau Elisabeth Louise Vigée le Brun („Marie‑Antoinette et ses enfants”)? De ce nu, retrospectiv, strângerea de inimă resimţită faţă de destinul şi ultima parte a vieţii lui Ludovic al‑ XVII‑lea (Louis‑Charles de France, 1785‑1795), supranumit „l’enfant du Temple”/”copilul din Templu” (internat în anul 1792 în închisoarea cu acelaşi nume). Încredinţat, deşi poate nu acesta este cuvântul potrivit, unui cizmar (Antoine Simon) ce va sfârşi şi acesta ghilotinat odată cu Robespierre, încă o dovadă că Revoluţia, atunci şi oricând, îşi devorează fiii, copilul regal va muri de tuberculoză la doar 10 ani. Soarta acestuia, fazele succesive ale Revoluţiei Franceze, ideile aceluiaşi Robespierre (“Un popor ce năzuieşte la libertate trebuie să fie necruţător. În faţa conspiratorilor, slăbiciunea este nepermisă, indulgenţa este barbară”), cuvintele atât de sugestive ale unui copil ce încearcă, într‑un mod înduioşător cred, să se opună nu numai unei trecute zile traumatice ci istoriei însăşi („Mamă, ziua de ieri nu s‑a terminat?”) sau vestitul dicton “Libertate! Câte crime se comit în numele tău!” Toate acestea au contribuit la încercarea proprie de a înţelege motivaţia celor ce au luptat împotriva Revoluţiei. Cu atât mai mult cu cât, cel puţin în vremea regimului iacobin al “Terorii”, acelaşi Robespierre nu a lăsat nicio portiţă deschisă moderaţiei: „Guvernul Revoluţiei este despotismul libertăţii împotriva tiraniei.”

 Trecutul rămâne însă trecut iar cunoaşterea sa, pe măsura documentelor consultate, evoluează în mod continuu. Astfel nu trebuie omise cauzele reale şi obiective ale Revoluţiei, nevoia stringentă, atunci şi nu doar atunci, a unei reforme profunde la nivelul societăţii. Bunăoară cuvintele lui Jean‑Jacques Rousseau, scrise în anul 1762 în faimoasa sa lucrare “Contractul social”, s‑au dovedit a fi profetice: „Nu vă interesează starea actuală a societăţii şi nu reflectaţi că acesta este motivul unei inevitabile revoluţii....Ne apropiem de o stare de criză şi de secolul revoluţiilor.” De aici până la ce a scris regele Ludovic al‑ XVI‑lea în jurnalul său, în fatidica zi de 14 iulie 1789, ziua căderii Bastiliei („14, nimic...”) sau dialogul său cu ducele de la Rochefoucauld‑Liancourt, ce pare astăzi stupefiant şi simbolizează ruperea aproape completă de realitate, nu a mai fost decât un pas : „Este o revoltă? Nu, Sire, este o revoluţie!”. Închei însă această parte introductivă printr‑un apel la un echilibru indispensabil cercetării istorice. Apel simbolizat de ideile lui François Furet, în cartea sa „Reflecţii asupra Revoluţiei Franceze”: „Sunt două posibilităţi ce te determină să nu înţelegi nimic din Revoluţia Franceză, cea de a o renega sau de a o sărbători. Cei ce o reneagă sunt condamnaţi să rămână insensibili la naşterea turbulentă a democraţiei. Cei ce o sărbătoresc rămân orbi faţă de ambiguitatea formării acestui eveniment ce aduce laolaltă, în acelaşi timp, drepturile omului şi Teroarea, libertatea şi despotismul.” Poate în aceste cuvinte trebuie căutat echilibrul, inclusiv atunci când îmi propun să‑l prezint cititorului pe François Charette de la Contrie. [1]

Născut în anul 1763 în conacul „La Contrie” (lângă Ancenis, în Bretania), într‑o familie cu rădăcini nobiliare, a urmat cariera militară, iniţial printr‑un stagiu de câţiva ani în Marina regală franceză. În perioada respectivă, în primul rând datorită rivalităţii cu Anglia (a doua jumătate a secolului XVIII) Marina a fost în prim‑planul preocupărilor militare franceze. De altfel, în mod vizionar, generalul, omul politic şi diplomatul francez Étienne François de Choiseul (ducele de Choiseul) i‑a spus în 1765 regelui Ludovic al XV‑lea: „Marina va fi salvarea sau va marca decadenţa Regatului”....François Charette de la Contrie va călători în Lumea Nouă, în Grecia şi Orient, drumurile sale încrucişându‑se la un moment dat, în portul francez Brest, cu Emmanuel Auguste Dieudonne de Las Cases, cel ce a lăsat posterităţii lucrarea „Memorialul de la Sfânta Elena”, descrierea anilor de exil pe insula respectivă a împăratului Napoleon I. Las Cases ne‑a lăsat următoarea mărturie: „Am fost împreună cadeţi în Marină, am împărţit mult timp aceeaşi cameră şi am mâncat la aceeaşi masă. A surprins pe mulţi cu reuşitele şi strălucitoarea sa carieră, pe noi toţi ce eram în jurul său.” Într‑un alt raport, François Charette de la Contrie este descris drept un ofiţer ce „a comandat echipaje, a răspuns de gara maritimă Saint‑Pierre de la Martinique timp de o iarnă...activ, zelos, şi‑a îndeplinit mereu îndatoririle.”

Neplăcut surprins de debutul şi desfăşurarea Revoluţiei Franceze, a emigrat în teritoriile germane, la Koblenz. Anul 1792 l‑a găsit însă la Paris, în calitate de membru al gărzii regale, martor ocular al asaltului de la Tuileries (10 august 1792) Acesta a fost momentul determinant în ralierea lui François Charette de la Contrie la cauza adepţilor salvării regimului monarhic. Mişcarea respectivă a avut epicentrul în regiunea Vendée, teritoriu ce va rămâne pentru totdeauna simbolul rezistenţei regalităţii franceze de final de secol XVIII. Doi factori au contribuit la alăturarea unor pături populare destul de însemnate din rândurile ţărănimii şi anume conscripţia militară decisă de regimul republican ameninţat de “duşmanii din exterior şi din interior” respectiv persecutarea religioasă. Întreaga regiune Vendée s‑a răsculat, situaţia dramatică fiind descrisă sugestiv în raportul administraţiei republicane din Challons: „Forţele militare, cetăţenii, dacă nu întreaga ţară, sunt asaltaţi de rebeli. Trimiteţi‑ne cât mai curând orice sprijin va fi posibil, mai ales tunuri. Suntem sub o presiune extremă.” Revendicările au fost legate de libertatea de cult a “religiei catolice, apostolice şi romane” respectiv abogarea procesului de recrutare: „Să nu se mai procedeze la conscripţia militară ordonată de Convenţie.” În puţine cuvinte, esenţialul: „Legi, rege şi practicarea liberă a religiei.”

 Urmare a decesului comandantului Louis‑Marie de la Roche Saint‑André, lui François Charette de la Contrie i s‑a solicitat, alături de Jacques Catelineau, preluarea conducerii „marii armate catolice şi regale”. Deviza noului lider a fost: „Combătut: Adesea; învins: Uneori; doborât: Niciodată.”[2] Trupele rebele au înfruntat celebrele “coloane infernale” ale generalului republican Turreau, în toată regiunea conflictul luând forma unui război civil. O oarecare acalmie s‑a produs datorită căderii lui Robespierre (cel supranumit “Incoruptibilul”) şi a regimului iacobin (“Teroarea” iulie 1794). Una din consecinţe a fost instalarea la comanda armatei republicane a generalului cu o atitudine mai moderată Lazare Hoche. La 17 februarie 1795 s‑a încheiat un armistiţiu, la La Jaunaye, rebelii obţinând dreptul de practicare a cultului religios catolic precum şi abolirea obligaţiilor militare faţă de regimul republican de la Paris. De la cuvintele generalului Turreau rostite la Angers (“să dispară de pe hartă teritoriul blestemat Vendée”) până la conduita generalului Hoche („să vedem în fiecare insurgent ce se supune un frate”) sau de la faptele reprobabile ale „coloanelor infernale” ce au antrenat represalii pe măsură până la comportamentul „pacificatorului din Vendée” (acelaşi general Hoche) ce „a interzis jafurile, incendierile şi răzbunările”, consistă de fapt nu numai reuşita armistiţiului de la La Jaunaye cât mai ales atenuarea voinţei de luptă a soldaţilor ce au compus „armata catolică şi regală.”

Armistiţiul sus‑menţionat a fost unul fragil, din exil atât Ludovic al‑XVIII‑lea (fratele lui Ludovic al‑XVI‑lea şi rege al Franţei în perioada 1814‑1824) cât şi contele d’Artois (cel mai tânăr frate al aceluiaşi rege Ludovic al‑XVI‑lea şi rege al Franţei sub numele de Carol X în perioada 1824‑1830) continuând, până la un punct, să încurajeze „armata catolică şi regală” şi, totodată, să îi dea speranţe nerealiste. Definitoriu este episodul în care François Charette de la Contrie se adresează emisarului contelui d’Artois, în octombrie 1795, pe insula Yeu. Acesta tocmai îl anunţase că viitorul rege Carol X a decis să se reîntoarcă în Anglia dăruindu‑i totodată o sabie ce avea încrustată deviza “Nu voi ceda niciodată”: „Spuneţi‑i Prinţului că îmi trimite anunţul propriei mele morţi. Îmi elimină orice mijloc de a‑l sluji. Mă vedeţi astăzi cu 15 mii de soldaţi, mâine nu voi mai putea aduna mai mult de trei sute. Nu îmi rămâne decât să mă ascund sau să pier cu arma în mână: Voi pieri.” Pe aceeaşi temă François Charette de la Contrie s‑a adresat lui Ludovic al XVIII‑lea: “Sire, laşitatea fratelui Vostru a distrus tot. El nu putea să debarce decât pentru a pierde tot sau a salva tot. Întoarcerea sa în Anglia a decis soarta noastră. Nu îmi rămâne decât să mor inutil pentru cauza Voastră.” Acest moment a marcat refluxul mişcării contestatare din Vendée, François Charette de la Contrie fiind capturat la Saint‑Sulpice‑le‑Verdon şi executat prin împuşcare la Nantes. (29 mai 1796) Astfel, cel ce a afirmat, la plecarea din castelul Fonteclause că „nu voi reveni aici decât mort sau victorios”, şi‑a încheiat un parcurs marcat de credinţa sinceră în perenitatea instituţiei monarhice şi a Franţei regale. Definitorii sunt cuvintele sale, unele ce surprind ce‑i drept un ofiţer galant dar şi idealist („sufletul meu îi aparţine Domnului, viaţa mea regelui, inima mea femeilor, numai onoarea îmi aparţine numai mie”) dar, la fel de adevărat, un apărător al Vechiului Regim: „Patria noastră înseamnă satele, altarele şi mormintele noastre, tot ceea ce părinţii noştri au iubit înaintea noastră. Patria noastră înseamnă credinţă, pământ şi Rege. Care este patria lor? Voi o înţelegeţi? Ei vor să distrugă obiceiurile, ordinea şi tradiţia. Ce patrie este aceasta ce‑şi batjocoreşte trecutul, lipsită de iubire şi loialitate, fără sens şi religie? Frumos discurs, nu? Pentru ei patria nu pare a fi decât o idee, pentru noi înseamnă pământul nostru. Ei îşi imaginează patria, noi o simţim sub picioarele noastre...Lumea pe care ei o numesc nouă şi vor să o înfiinţeze în absenţa lui Dumnezeu este veche precum necuratul.. Ni se spune că suntem susţinătorii vechilor superstiţii, să ne amuzăm deci! Dar în faţa acestor demoni ce renasc de la un secol la altul, noi suntem cei tineri, domnilor! Suntem tinerii Domnului! Tinerii fidelei credinţe! Şi noi tinerii cerem să păstrăm pentru noi şi copiii noştri credinţa şi libertatea fiecăruia!”[3]

În cuvintele lui François Charette de la Contrie putem recunoaşte ataşamentul sincer la regalitate, impregnat de o doză de cavalerism şi onoare. Din păcate trăsături în contradictoriu cu o conduită teatrală a lui Ludovic al‑XVIII‑lea, fiind de altfel mai uşor să fii alături de departe, să întreţii speranţe fără să te implici alături de cei ce, cu destulă sinceritate, au aşteptări mari, legate de un monarh curajos şi implicat: „Nu am fost niciodată mai aproape de momentul în care voi putea să‑mi îndeplinesc misiunea şi voinţa fierbinte a inimii mele, pentru a mă pune în faţa lor şi a învinge sau muri alături de ei....” Vorbe frumoase neurmate însă de acţiune. În această cheie trebuie interpretat şi elogiul de departe al lui François Charette de la Contrie: „Erou din Vendée! Apărător ilustru al credinţei înaintaşilor tăi şi al tronului Regilor tăi....” Cuvinte ce au fost menite a întreţine rezistenţa dar şi iluziile celor ce au rezistat Revoluţiei, celor care, precum François Charette de la Contrie, au clamat: „Religia, Regele sau moartea! Aceasta este deviza noastră, căreia îi vom fi loiali.” Cei numiţi „eroi de neînvins, desemnaţi de Domnul pentru apărarea tronului şi altarelor”, abandonaţi de fapt până şi de acea parte a clerului care, până deunăzi, rostea deviza: „Domine, salvum fac regem”/ „Doamne, salvează‑l pe rege”) François Charette de la Contrie a continuat lupta, una clandestină, împreună cu din ce în ce mai puţini partizani. A fost abandonat de o parte din ofiţeri („am văzut că toţi locuitorii doresc pacea, o doresc şi eu de asemenea însă sunt gata să vă slujesc cu onoare dacă aveţi argumente pentru a continua lupta. Dar vă repet, avem noi mijloace suficiente?”) şi reprezentanţi ai clerului precum Monseniorul de Mercy („lupta şi rezistenţa încetează de a fi o virtute când au devenit inutile pentru cauza pe care o reprezintă, altfel nu vom face decât să creştem suferinţele. Nu este o ruşine sau o crimă să ceri şi să accepţi o pace necesară dacă nu sacrifici nimic din ceea ce religia ne spune să apărăm până la moarte”). Multe voci din anturajul lui François Charette de la Contrie au cerut încetarea rezistenţei. Răspunsul acestuia a fost însă inflexibil şi edificator: „Este posibil ca militari ce au susţinut până acum un război al onoarei pentru restabilirea religiei şi a tronului, să‑mi propună acum ceva atât de laş şi de lipsit de onoare?”

Până la capturarea sa, de fapt până la momentul executării sale (François Charette de la Contrie a murit cu demnitate, refuzând să fie legat la ochi sau să îngenuncheze) a păstrat aceeaşi conduită: „A învinge sau a muri pentru Domnul şi Regele meu, aceasta este deviza mea incontestabilă.” Ataşamentul său faţă de regalitate şi catolicism a fost reliefat şi de descrierea sa la momentul capturării: „La reverul cămăşii avea trei crucifixuri, pe mâneca stângă crucea Sfântului Ludovic iar la butoni trei flori de crin brodate în aur.” După cum se ştie, floarea de crin a fost simbolul regalităţii franceze. Deţinut la Angers, în clădirea Statului‑Major al armatei republicane, François Charette de la Contrie a răspuns unei întrebări adresate referitoare la prinderea sa viu: „M‑am luptat pentru religia mea şi aş fi comis o crimă împotriva legilor divine dacă m‑aş fi sinucis; în plus voi dovedi că nu mi‑e teamă de moarte.”

Mersul istoriei este însă implacabil. Mişcarea contestatară din Vendée nu a avut cum să se extindă în întreaga ţară. Probabil un sprijin extern consistent dublat de o debarcare în Franţa a pretendentului la tron ar fi galvanizat rezistenţa. Concomitent abolirea regimului Terorii prin căderea acestui regim şi executarea lui Robespierre (iulie 1794) au adus şi o modificare substanţială în maniera de a purta război în Vendée. Acest fapt s‑a tradus printr‑o desistare sau o dezangajare a voinţei celor ce au format “armata catolică şi regală.” Cert este însă că sfârşitul secolului XVIII a reprezentat revoluţie dar şi contra‑revoluţie, ambele tabere având motivele şi aspiraţiile lor. Iar la o sută de ani după executarea lui François Charette de la Contrie (29 martie 1796/29 martie 1896), în piaţa Viarme din Nantes a fost inaugurat un monument sub forma unei cruci gri de granit, pe care au fost marcate următoarele: „Aici a fost executat prin împuşcare, la 27 martie 1796, pentru Regele şi Dumnezeul său, generalul din Vendée Charette de la Contrie.” Memoria istorică rezistă oamenilor şi vremurilor iar cuvintele lui Joseph de Maistre îşi păstrează pe deplin actualitatea: „Nu oamenii sunt cei ce conduc o revoluţie, ci revoluţia este cea care foloseşte oamenii. Revoluţia merge de la sine.”  

[1] “François Athanase Charette de la Contrie, Une histoire véritable”, Lionel Dumarcet, ed „Les 3 Orangers”, Paris, 1997, sursă bibliografică principală a acestui articol

[2] Pénélope Pélissier, « François de Charrette (1763-1796), Insoumis vendéen », https://www.herodote.net/Insoumis_vendeen-synthese-2919-100.php

[3] « La Chabotterie, le dernier réfuge du chouan François de Charrette », Françoise Surcouf, avril 2021, publicația « Ouest-France ».