logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

ARTE VIZUALE

 


Carmen Neamţu
eseistă, Arad

 

 

Viaţa în doi sau în trei

 

logoDesign afiș: Laurian Popa

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, sala mare, spectacolul: Oameni pe care nu‑i mai iubeşti de Elise Wilk; regia: Leta Popescu; scenografia: Bogdan Spătaru; muzica: Csaba Boros; coregrafia: Maura Cozma. Cu actorii: Robert Pavicsits, Alina Vasiljevic, Caliţa Nantu, Ştefan Statnic, Zoltan Lovas, Alex Popa, Angela Petrean Varjasi, Iulia Dragoş, Marina Palii.

 

În literatură se vorbeşte prea mult despre iubire şi despărţire aşa cum ar trebui să fie şi nu destul despre iubire aşa cum este ea. De la scriitorul francez Pascal Bruckner ştim că dragostea durează trei ani: un an de pasiune, un an de tandreţe, un an de plictis. De la spectacolul arădenilor aflăm că oamenii pe care nu‑i mai iubeşti sunt iubiţi de alţii. Căci opusul iubirii nu este ura, ci ignorarea celuilalt. Indiferenţa.

Montarea Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad, Oameni pe care nu‑i mai iubeşti, de Elise Wilk (n.1981, Braşov), în regia Letei Popescu (n.1989, Galaţi), este o comedie agreabilă susţinută de un text actual, reuşit, cu priză la public. Pentru că vorbeşte despre fragilitatea cuplului sub presiunea tentaţiilor zilnice: gelozie, manipulare relaţională, abuz de putere, comportamente toxice.

Spectacolul pune în faţa noastră o oglindă, Elise Wilk priveşte cu sarcasm la expunerea cuplurilor: Daniel ‑ Lili ‑ Ray/dropia (Robert Pavicsits ‑ Alina Vasiljevic ‑ Alex Popa); Robert ‑ Vicky ‑ Nana (Ştefan Statnic‑ Angela Petreanu Varjasi ‑ Caliţa Nantu). Textul este dezbrăcat de filozofie superfluă, este despre ce ţi se întâmplă acum. Această reflexie ironică funcţionează şi stârneşte râsul: prin comicul de situaţii şi de nume (Lorenzo Amurăriţei este inginerul reconvertit la terapeut; Zoltan Lovas e un savuros Aladin modern).

Distribuţia actorilor în roluri este una de efect, regizoarea exploatând în acelaşi timp toate armele scenice de care dispune: scenografie, lumini, muzică, coregrafie. Textul este generos cu actorii, fiecare reuşind minirecitaluri care le pun în valoare dicţia. Decorul (Bogdan Spătaru) este inteligent conceput, o combinaţie de saltele gonflabile ‑ saci de box ‑ lan stilizat de lavandă (pentru calmarea şi resuscitarea în cuplu), toate poziţionate pe un plan înclinat, permiţându‑le protagoniştilor să alunece/cadă doborâţi de cuvintele/reproşurile celuilalt.

Corul (Marina Palii, Iulia Dragoş, Caliţa Nantu) punctează, prin versuri cu rimă, un portret al lumii pe care o respirăm. Un cocktail de ecologie, terapii complementare, comunicare prin reţelele sociale, fast/slow food, Zen cu orice preţ. Oamenii se îndrăgostesc şi se despart în tot felul de circumstanţe. Textul Elisei Wilk e haios, uşurel, reconfortant fără a naşte personaje complexe ori complicate. Vorbeşte simplu despre formule mai sofisticate, cum ar fi cea despre căsătorie a sociologului francez François de Singly (n.1948), specializat în sociologia familiei şi a cuplului. El aprofundează transformarea legăturii sociale din societatea modernă de acum, care afirmă primatul individului. Singly vorbeşte despre conceptul de „a fi liberi împreună” şi despre „redefinirea identităţii de cuplu” prin „reinventarea relaţiei” zi de zi.

Apartenenţa la un cuplu presupune definirea unui echilibru între un eu personal şi un noi conjugal, este convins sociologul francez. Cuplurile din piesa arădenilor se joacă cu aceste concepte, în dialoguri jucăuşe, ce stârnesc râsul. E un spectacol pe care îl poţi revedea, tonic, care te binedispune.