ALBUM

Ionel Funeriu
eseist, Arad

Ut pictura poesis

De la marii mei profesori (au fost câţiva) am învăţat, printre atâtea altele, să nu vorbesc decât despre subiecte pe care le cunosc din interiorul lor şi foarte bine. Astăzi însă o bună prietenă a familiei mele m‑a rugat să‑i prezint galeria de tablouri expuse cu ocazia „Simpozionului Dorel Sibii“ organizat de Filiala Uniunii Scriitorilor din Arad, în colaborare cu Primăria comunei Săvârşin. În absenţa unui critic de artă profesionist, am acceptat să spun câteva cuvinte, încălcând, cu bună ştiinţă, sfatul profesorilor mei din studenţie. Căci eu sunt un amator în domeniu, nu un profesionist. O întâmplare de acum aproape trei milenii – despre care am aflat pe cale livrescă – m‑a avertizat asupra riscurilor la care mă expun. Despre ce e vorba? Un pictor grec, pe numele său Apelles, îşi expune tablourile la Roma. Vizitând expoziţia, un cizmar îi atrage atenţia pictorului că sandala soldatului roman pictat de el are o defecţiune oarecare. Apelles constată că cizmarul are dreptate şi corectează pe loc greşeala cu câteva tuşe uşoare. Brusc, cizmarul se crede îndreptăţit să‑l înveţe cum ar trebui să picteze de acum încolo. Ascultă ce ascultă pictorul elucubraţiile cizmarului, şi‑i replică letal:

Maria Bana, Compoziție

Ne sutor ultra crepidam!

Adică: „Cizmarule (până aici!) Nu mai sus de sanda!“

Veţi înţelege acum că nu vreau să mă expun, asemenea cizmarului din poveste, emiţând opinii care ţin în mod strict de specialitatea în sine a criticii de artă. De aceea mă voi limita să evoc personalitatea artistică a doamnei profesoare Maria Bana‑Jichiţa şi să vă spun ce am simţit eu contemplând suita tablourilor de pe simeze. Aş fi bucuros, desigur, dacă expunerea mea vă va trezi interesul şi, mai ales, dacă opiniile mele sunt sincrone cu ale dumneavoastră cei care mă ascultaţi. Şi, bineînţeles, dacă doamna Mia va fi mulţumită de cele auzite.

Maria Bana, Copacul albastru

Ergo:

Am cunoscut‑o pe Maria Bana cu mulţi ani în urmă. Într‑una din zile m‑a invitat să‑i văd lucrările. Am fost impresionat de ce am văzut şi i‑am sugerat că ar fi bine să se gândească la un vernisaj la una din galeriile profesioniştilor timişoreni. M‑a privit cu oarecare neîncredere, îndoindu‑se că s‑ar găsi un critic de artă consacrat care să prezinte lucrările unei debutante. Fără să stau pe gânduri, i‑am spus franc şi oarecum inconştient: „vorbesc eu cu Deliu Petroiu”. Pe vremea aceea, domnul Petroiu era cel mai notoriu critic de artă plastică timişorean. (Dacă treceţi prin Timişoara îi puteţi contempla bustul în bronz expus la galeria personalităţilor din vecinătatea Catedralei Mitropolitane.) Îl cunoşteam foarte bine, era prieten nedespărţit cu profesorul Tohăneanu, mentorul meu spiritual de atunci. Ne întâlneam adesea tustrei la o bere la Casa Universitară timişoreană. Propunerea mea a speriat‑o şi mai tare pe Mia neputând concepe că domnul Petroiu ar fi dispus să vorbească la vernisaj. Eu, dimpotrivă, nu concepeam că aş putea fi refuzat. Vorbesc cu dl Petroiu care îmi domoleşte entuziasmul şi‑mi spune: „Ştii bine că nu sunt dispus la compromisuri când vine vorba de artă; accept să văd lucrările şi, dacă sunt mediocre, o să‑i recomand o galerie oarecare şi‑l voi ruga pe unul din elevii mei să‑i facă o prezentare critică… Dacă, dimpotrivă, cred că merită, le voi prezenta eu însumi“. Zis şi făcut, în una din zilele următoare, mergem împreună la Mia, domnul Petroiu priveşte tăcut tablourile, revine asupra unora, zăboveşte câteva momente asupra altora (îmi închipui prin ce trecea Mia) şi exclamă calm: „nu am obiceiul să vorbesc la debutanţi, dar de data asta fac o excepţie. Vă rog să întreprindeţi cele necesare şi să fixăm împreună data.“ La plecare, nu ştiam ce să cred, oare a cedat rugăminţilor mele sau, într‑adevăr, i‑au plăcut tablourile? L‑am condus, preţ de un sfert de oră, până acasă, timp în care mi‑a vorbit despre cele văzute. Aş vrea să vă relatez ce‑a spus, dar a trecut multă vreme de atunci şi nu‑mi amintesc decât că a fost entuziasmat, în primul rând, de „exuberanţa coloristică“. M‑a frapat cumva formularea şi, de‑a lungul anilor, am urmărit ideea în lucrările Miei. Priviţi, de pildă, tabloul acesta intitulat Amintire. Veţi admira o indicibilă armonie coloristică, întrucât artista deţine ştiinţa de a extrage culorile din starea lor naturală, entropică, şi de a le combina în aşa fel încât să le aducă în starea de graţie. Vă invit în continuare să priviţi cu luare‑aminte tablourile expuse aici şi să constataţi câtă dreptate avea domnul Petroiu. Chiar acum când vă vorbesc, îmi cad ochii pe tabloul acesta (aici, domnul Funeriu arată cu mâna un copac singur pe pânză) rugându‑vă să observaţi neaşteptatele tonuri de albastru. Ştiinţific vorbind, albastrul e o culoare nepotrivită pentru un copac…, de acord. Atât numai că pictura e artă, nu ştiinţă, iar artista noastră aşa l‑a văzut, mai bine zis aşa l‑a perceput. Aflată într‑un moment de reflecţie suferindă şi de inspiraţie eliberatoare a simţit că nimic nu simbolizează mai adânc însingurarea şi deznădejdea decât imaginea unui copac privat de mobilitate, lipsit de „prieteni“ şi izolat în câmpie. Acelaşi gând amar îl va fi marcat pe Tudor Arghezi când scrie: „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş,/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Țepos şi aspru‑n îndârjire vie“. Deznădejdea şi însingurarea, dar şi zorii speranţei îi regăsim la Ion Barbu, al cărui copac tânjeşte după albastrul infinitului: „Hipnotizat de‑adânca şi limpedea lumină/ A bolţilor destinse deasupra lui ar vrea/ Să sfarăme zenitul, şi,‑nnebunit, să bea,/ Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.// Nici valurile nopţii, nici umeda perdea/ De nouri nu‑i goneşte imagina senină;/ De‑un strălucit ALBASTRU viziunea lui e plină“… Nu ştiu dacă artista Mia va fi fost inspirată sau nu de cei doi mari poeţi, dar asta n‑are până la urmă relevanţă estetică; ceea ce e de observat este faptul că simbolismul cromatic atinge în egală măsură şi poezia, şi pictura. N‑aş vrea să prelungesc paranteza, dar nu pot să nu‑l amintesc, în aceste circumstanţe, pe Arthur Rimbaud cu poezia sa Voyelles, unde A e negru, E e alb, I e roşu, iar O albastru: „A noir, I rouge, U vert, O bleu: voyelles”… Şi, cu gândul la copacul albastru al doamnei Bana, închei în chip de concluzie, aşa cum îi stă bine unui profesor, afirmând că autenticele naturi artistice sunt, în împrejurări cu totul neaşteptate, convergente.

Maria Bana, Deal la Săvârșin IV

Ne întâlnim aici, la vernisaj, alături de locuitorii Săvârşinului şi ai Hălălişului, cu scriitorii arădeni împreună cu care deschidem acest dialog al artelor. Căci pictura şi poezia au mers împreună de‑a lungul istoriei umanităţii şi a umanismului. Sunt, iarăşi, milenii de când poetul latin Horaţiu a pronunţat celebra sentinţă „Ut pictura poesis“ = „ca pictura e şi poezia”, ceea ce nu‑l împiedică pe Vasile Dan, liderul scriitorilor arădeni, să ne asigure că şi reciproca‑i valabilă, adică „şi pictura are poezia ei“, cum însuşi mi‑a şoptit acum câteva minute, după ce a văzut tablourile. Lecturile de poezie care vor urma la simpozionul nostru vor confirma, sunt convins, perenitatea întru adevăr a maximei horaţiene, întrucât, până la urmă, „poezia e o pictură vorbitoare, iar pictura o poezie mută“. Sunt, toate acestea, teme de reflecţie pe care aş fi bucuros dacă le‑aţi urmări de‑a lungul întâlnirii noastre. Aş fi şi mai bucuros dacă veţi constata, alături de mine, că ideea domnului primar Ioan Vodicean de a pune în tandem picturile Mariei Bana‑Jichiţa cu poeziile scriitorilor arădeni e una generoasă şi de bun augur pentru comunitatea din Săvârşin.

Maria Bana, Interferențe – trecut și viitor

Biografia şi creaţia merg mână‑n mână. E adevărat că o biografie impecabilă nu se converteşte în argument axiologic în măsură să promoveze opera, după cum nici opera magnifică nu salvează imoralitatea unei biografii. Dar e iarăşi adevărat că datele biografiei ne ajută să pătrundem mai adânc în tainele operei. Cunosc teribilele încercări prin care a trecut Doamna Maria Bana‑Jichiţa. Discreţia mă împiedică să le exhib aici, dar nu le pot şterge din memorie acum când vă vorbesc…, cu atât mai mult cu cât cumplitele încercări şi‑au pus pecetea stilistică în creaţiile sale. M‑am întrebat, nu o dată, cât de greu i‑a fost să renască precum pasărea Phoenix din propria‑i cenuşă. Trei piloni nepreţuiţi au ţinut‑o întreagă în viaţă. Unul dintre aceştia a fost soţul ei, inginerul Iancu Jichiţa, a cărui devoţiune m‑a dezarmat, gândindu‑mă că puţini muritori pot face dovada unei asemenea tării de caracter. Al doilea pilon a fost munca asiduă care a smuls‑o din depresia cotidiană. De la Plinius cel Bătrân ne‑a rămas expresia: „Nulla dies sine linea“, adică „nici o zi fără a trage măcar o linie (cu penelul)“. Prin această propoziţie scriitorul antic îl onorează pe acelaşi pictor Apelles evocat la început. Tenacitatea aceasta – consfinţită mai târziu de Vergilius prin versul celebru din Cartea 1 a Georgicelor: „Labor omnia vi(n)cit improbus“ („munca asiduă învinge toate greutăţile“) – a extras‑o pe Mia din ciclonul împrejurărilor ostile, încât, supravieţuind destinului nemilos, ne‑a putut lăsa o Operă de care să ne bucurăm astăzi. În sfârşit dar poate cel mai solid pilon salvator a fost tăria credinţei în Cel pe care îl invocă zilnic după numele‑i din Vechiul Testament. Şi căruia i se dedică trup şi suflet.

Quod bonum, felix faustumque sit!