POEZIE

Remus‑Valeriu Giorgioni
poet, prozator Lugoj

Remus‑Valeriu Giorgioni (’70)



Un Brâncuşi văzut ca matelot sideral contemplând Marea, val după val


Legănat toată viaţa pe mări, marinarul
– un matelot oarecare –
a înţeles într‑o bună zi ce înseamnă
a‑L aştepta pe GOD (– însă nu
un godot oarecare) pe un ţărm frământat de mare

La fel şi românul Brâncuşi: el umpluse
cu aşteptări temerare atelierul
său din Montmartre – prin care
Dumnezeu se plimba dimineaţa
printre blocuri de marmoră (ca printre pomi în Eden,
dinioară, în briză)
Iar în aceste marmore se zbăteau
mese tăcute coloane nemaisfârşite şi porţi

Cum Fiul tâmplarului din Galilea
făurise
păsări de lut peste care din Duhul propriu sulfa,
tot aşa
din încăperea ticsită de pietre pe geam
câte o pasăre măiastră spre stele
mereu decola

Cu privirile ţintă spre orizont
marea din minte scrutând
în faţa Maestrului – iată
un râu de piatră‑n picioare se ridica:
valuri rostogolite împietrite în romboizi
(coloană fără sfârşit)… la fel
cum stolul de păsări măiestre
priveghează morţii pe mare
într‑o arhitectură de arhitrave
şi romburi clipocitoare

… Nu‑mi rămâne decât o mână să‑ntind
(îşi şoptea în barbă Maestrul
de la Hobiţa) – ca Adam al lui Michelangelo
de pe cupola Capelei Sixtine
şi Dumnezeul meu Cel de‑aproape
mă şi apucase de ea!



În inima mării, două petale


În inima mării – o groapă
crevasă prin care lumina de dincolo năvăleşte
ca hoarde barbare… Iar în stâncile care îşi ridică
pe lângă mal capetele pleşuve
găseşti mai mereu dormitând
statui zăvorâte de mateloţi (cum descoperă doar
marii sculptori, cioplind
în marile lor blocuri de piatră)

Iar viaţa întreagă a Marinarului
e doar o plecare‑sosire din larg: o mişcare
de valuri între un ţărm şi alt ţărm – scurt răgaz
între două‑mbarcări înaintare pe două cărări

… Până în clipa
când fiinţa sa lăuntrică iese
la loc larg
din cutia toracică (sau din cea craniană
printr‑un punct anume din creştet: chiar cheia
de boltă a fiinţei)… Iar punctual terminus al cărării/
Căutării: două petale uitate
în inima mării



Vocea lui Iahve


stau la fereastra de la mansardă… ascult
vocea lui Iahve şi simt
din plin respiraţia Lui parfumată
stând la mansardă privesc
defilând pe meterezele norilor
o cohortă de îngeri
care
            cară
                        o Carte
în care înaripate… sub streşinile povârnite
ale cerului suburbiile sale,
constat: sub culoarele cerului în mahalalele
‘nalte
se petrece ceva!

din lucarna mea agăţată
la urechile bolţii
stând cu coatele pe pervaz, urmăresc
disputa aprinsă pe care norii
o au de o vreme cu vântul
pe teme apocaliptice

… am prins
un capăt de sunet ca un capăt de aţă –
din muzica sferelor‑nalte, care
încă se mai propagă
zi de zi
în limpede dimineaţă



Cititorul – marele ctitor


Iar Cititorul şi autorele au
un mod aparte de a lua în considerare
Malinconia…, ei cată
tandru în depărtare
prin perdele de ceaţă în cosmica
dimineaţă

Un lucru povestit/pre‑vestit
e numai umbra scheletul
celor viitoare – poeţii
vin să ne spună câte în lună
şi stele – ba chiar şi în soare…

Într‑un vers ei adună
lună stele luceferi, quasari şi pulsari –
toată oştirea cerurilor dimpreună
O inimă jefuită de gânduri:
vorbirea care destramă (deodată
sufletul are o căutătură ciudată!)



POEMUL POSTLITERAR
sau efectul de fluture
(Lyric Airlines)


Între Galileo Galilei: e pur si muove
şi Proorocul din Galileea
Între Arhimede („Daţi‑mi un punct de sprijin în Univers
şi vă mut pământul”) şi Cel de mai sus (El va mai clătina o dată
cerurile şi pământul, marea şi uscatul)

Între teorema lui Pitagora şi postulatul lui Euclid,
formulele lui Viėte şi ecuaţia lui Bernoulli
Banda lui Moebius şi pendulul lui Foucault
Şirul lui Fibonacci şi tabelul lui Mendeleev...

(Poetul nostru post‑postmodern
aplică principiul lui Bernoulli ca să ridice în aer
avionul marca „poema” – Lyric Airlines
mărindu‑i astfel (im)portanţa
în faţa criticii şi istoriei literare... Şi presiunea ascendentă
de sub aripile debutantului, executând pe aerodromul poesis
exerciţii de zbor)

Un fluture cărtărescian bate din aripi la Bucureşti
iar în Suedia se produce tornada
... Şi toate acestea compun poemul postliterar,
plus un gram
de sare artistică şi piper literar, fără de care
totul, dar absolut totul
ar fi în zadar!