PROZA

Lia Alb
prozatoare, Arad

La șaptezeci de ani

— Alo! Mă auzi? A murit Iovi. S-a dus prietenul nostru... S-a dus... printre lacrimi şi sughiţuri îngâna, se îngâna cu voce tânguitoare, enervantă, Loli.

— Când? Cum? Am vorbit la telefon în urmă cu trei zile. Se plângea de una, de alta, de picioare... Tu de unde ştii? curioasă, Emi apropie lama telefonului, să audă, să priceapă...

— Tu eşti surdă?... A murit, s-a dus dintre noi azi- noapte... ţipă Loli de s-a înecat în vorbe.

— Am întrebat de unde ştii? Cine ţi-a spus ţie? Emi, cu lacrimile şiroind pe obraz, a scuipat sputa într-un şerveţel de lângă fotoliul verde din faţa televizorului.

— Băiatu-su... Fiul lui... Că plecase cu prietena, cu nevasta, ce i-o fi, la o cabană în munţi şi când s-a întors seara, l-a găsit slăbit. A întrebat de doctor, dar el, Iovi al nostru, i-a zis că nu-i nevoie – înţelege, silabisea Loli, el i-a zis să nu cheme medicul... el a zis...

— Şi?... şopti Emi.

— Şi gata, dimineaţă, când a deschis uşa apartamentului... Uşa nu era închisă, Emi dragă...

— L-au găsit mort? Vrei să spui c-a murit singur-singurel, ca un câine de pripas? Fără o lumânare?

— Întreabă şi tu pe alţii, că m-ai obosit...

Loli a apăsat clapa roşie şi s-a întins pe marginea patului. Brusc, au apucat-o frigurile, tremurând, apucă plapuma de puf împăturită sub cuvertura albastră şi se cuibări ca o mâţă beteagă sub aşternuturile apretate, că le adusese de la spălătorie doar de două zile. E singură... N-are cui să-şi strige nici durerea, nici spaima, că fiică-sa e la 2500 de kilometri, în Elveţia şi bărbatul i s-a prăpădit de trei ani...

— A murit Iovi... îmi pare rău să-ţi dau o asemenea veste... Ştiu că ţi-era prieten, coleg de bancă... la liceu... bolborosea Emi.

— Am aflat... glacial, apăsat, Romi şi-a strâmbat ridurile adânci din jurul gurii...

— De unde? Cum? Emi, care-i fusese prietenă şi colegă de clasă acu’ cincizeci de ani, curioasă, că-i stă în fire să le afle pe toate, să-şi brodeze spaima, durerea, amestecată cu o ţigară pe care o aprinsese între timp...

— Mi-a telefonat fiul... băiatul lui şi mi-a zis că l-a găsit mort dimineaţă, când s-a dus să vadă cum se simte... M-am oferit să mergem împreună la Pompele funebre...

— Tu? Păi n-are alte rude?

— Ştii doar că i-a murit nevasta de vreo doi ani... Emi, dragă, nu te ambala... Tensiunea ta îţi face figura orişicând... Chiar dacă...

Dacă ce? Că al meu ştie să dea sfaturi doar foştilor pacienţi. Zice că am medicul meu de familie, că el nu se bagă, că oricum nu-l ascult.

Odihneşte-te... Dă telefon cui vrei... Eu am altele de aranjat.

Tacticos, Romi şi-a pus celularul în faţă şi a continuat să scrie lista celor trebuincioase pentru înmormântare.

1. pompele funebre,
2. costumul – cămaşa, cravata, dintre hainele aruncate în dulapul din dormitorul de nuc,
3. popă... ortodox ori catolic?
4. anunţul mortuar,
5. locul de veci.

Spre seară, telefonul pus pe silenţios, că-l obosise peste măsură în ultima vreme, adică de vreo patru ani şi mai bine, tremurând ca apucatul, mai abitir ca mâinile şi trupul îmbătrânit, a cerut să-l deschidă.

— Să-l odihnească Dumnezeu! Vocea puternică, hotărâtă, o cosmeticiană pricepută în a da faţă propriei biografii, propriei suferinţe, Ania, colega imobilizată în scaunul cu rotile.

— Ştiu că tu le vei rândui cu înmormântarea şi...

— A fost depus în capela de lângă cimitirul din cartier... Din spatele blocurilor. Mâine seară va veni şi preotul...

— Să citească stâlpii? continuă Ania.

— Nu ştiu. Poate da, poate nu... Iovi a fost botezat la catolici...

— Mamă-sa fusese ortodoxă. Am cunoscut-o din liceu... continuă Ania, netulburată.

— Botezul contează... Oricum, va fi înmormântat în cimitirul de vizavi.

Vizavi de capelă? Parcă?

— Tu vrei să vii la înmormântare? îşi muşcă limba Romi.

— Desigur... Mă aduce Ioan, îl ştii bine...

— Bineînţeles... Poimâine e slujba de înmormântare. La 3. După-amiază... bărbatul de 70 ani... A fost întotdeauna sau i‑a plăcut să fie bărbatul raţional. Acum s-a simţit ca niciodată preţuitor al femeilor. Ania... Femeia puternică...

— Închid, Romi. Cred că mă sună Alex.

— Alex din America?

— El, Alex al nostru, e-n Arad de o săptămână. Şi-a cumpărat un apartament în blocul de lângă mine. Tot cu vedere spre mal.

— Aveţi ce-aveţi cu toţii. Să fie cu vedere spre mal. Şi Iovi vedea Mureşul de la etajul 10.

— Alex şi-a luat casa pentru pensie... un adăpost... şopti Ania.

— O reîntoarcere... Mulţi din transfugi se întorc acasă la bătrâneţe.

— Acasă e acasă... Aici ne aşteaptă pământul pe fiecare... Ania a apăsat pe clapa lui Alex.

— Da, Alex dragă...

— Ştii că şi eu am vorbit cu Iovi. De trei zile, parcă. Ajunsesem obosit de la aeroport...

— E lung drumul spre casă...

— Ania, eu am două case... Una în America şi alta aici, la Arad.

— Bine-ai făcut... La pensie vom fi vecini. Mergem împreună la marketul de vizavi.

Desigur, încuviinţă Alex... M-ai întrerupt. Iţi spuneam că Iovi mi-a zis să ne facem planuri.

— Ce fel de planuri? Că el cu picioarele, coloana defectă... scăpă Ania.

— Tocmai... Să mergem la Băi împreună. Nu ne strică la amândoi băile termale...

— Acum doar ţie... Parcă ziceai că ai vorbit cu el înainte de... Se simţea rău?

— Se plângea de picioare, că nu-l mai ajută. Da’ nu mori de picioare, my dear...

— Să-l odihnească Dumnezeu... El alesese copilăria digitală. Alesese între viaţa reală – vieţuca lui reală de unu’ singur – şi cea digitală, pe cea din urmă.

— Un Facebook-ist convins. Ce de poveşti postam amândoi... Din vremea liceului...

— Şi altele mai fără perdea... râse Ania.

— Ca între flăcăi...

— La 70 de ani, încheie Ania. Ne vedem la înmormântare.

— Sună greu. Mă bucurasem să-mi văd colegii, cu toţii. Şi Iovi... S-a dus...

Marţi, pe la două şi jumătate, s-au strâns vreo treizeci de persoane, femeile în fuste ori pantaloni negri, cam demodaţi, prea strâmţi ori prea largi şi mantouri tricotate; bărbaţii în bluzoane negre, doar Romi, demn, într-un costum de gală întunecat, cravată, tot neagră şi cămaşă albă, pendula între fiul mortului, un băiat frumos, înalt – semăna cu fostul Iovi de pe vremea liceului de acum cincizeci de ani – şi foştii colegi...

Petru se oferise, spre surprinderea nevestei, de care se separase în fapt, s-o aducă dânsul cu maşina la înmormântare, că, deşi nu fusese coleg, nici prieten, cu decedatul, îl cunoscuse la tribunal, îi fusese client într-o cauză de toată jena. îl amendase un agent zelos, şi – colac peste pupăză! – a dispus şi suspendarea carnetului de conducere...

A fost nevoie de un teatru, de o punere în scenă, când l-a silit pe lovi să stea în picioare în spatele avocatului, sprijinit în baston, de s-a înduplecat judecătorul să nu lase un semiolog fără carnet, că doar maşina îi oferea singurul mijloc decent de deplasare.

S-a simţit oarecum stingher, temător, oarecum înspăimântat, când preotul oficia slujba de înmormântare.

I se părea un dascăl bătrân ce ţine o lecţie elevilor de 70 de ani.

— Rugaţi-vă pentru cel plecat dintre noi. Rugaţi-vă pentru voi, şi pentru vrăjmaşii voştri. Credinciosul se vede pe sine plin de păcate... predica de o jumătate de oră, pe măsura vârstei.

Şi Iovi, şi Emi, şi Romi, şi Alex, şi Diana (ce-şi lăsase copilul cam debil în spital pentru un ceas) şi Ania... păpuşi de ceară, îmbătrânite, ridate, trase de sfori nevăzute... şi încă alţi cinci de peste 70, câte unul, câte doi, în urma sicriului, târându-şi spatele, piciorul cu proteză la genunchi, respiraţia greoaie, ritmul neregulat al inimii ce ticăia ca un ceasornic neîntors, ascunzând demn durerea ce lovea ca o ţepuşă înfiptă în carnea absolvenţilor la citirea catalogului, cea din urmă.