RESTITUIRI

Alice Valeria Micu
poetă, Cluj

Metonimiile prieteniei la George Banu

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu este motorul incontestabil al vieţii culturale sibiene şi chiar dacă tot ceea ce se întâmplă acolo este indisolubil legat de artele spectacolului, festivalul prilejuieşte întâlniri, conferinţe şi lansări de carte memorabile. Protagonistul absolut al multor zile a fost, de‑a lungul anilor George Banu, care a purtat un dialoguri memorabile cu invitaţi de marcă ai festivalului.

În 2014 am asistat la lansarea Monologurilor neîmplinirii ale lui George Banu, în prezenţa regretatului Valentin Nicolau. Aceeaşi editură Nemira a continuat în 2015 cu alte două episoade – Parisul personal. Autobiografie urbană şi Parisul personal. Casa cu daruri. Acestora li s‑a adăugat un dublu CD, Teatrul – neîmpliniri solitare, împlinire comună, în regia lui Gavriil Pinte. Tema neîmplinirii de care George Banu este atât de profund legat a fost punctul de plecare al întâlnirii, ocazie cu care a recapitulat cele trei întrebări de la care au pornit Monologurile neîmplinirii – de ce nu a devenit actor, de ce nu a devenit profesor şi de ce nu a devenit scriitor. Mă consider o norocoasă pentru faptul că am avut parte, ca jurnalist, de‑a lungul câtorva ediţii ale FITS, de întâlniri fabuloase, precum cele cu George Banu.

„Teatrul îţi oferă satisfacția împlinirii în clipă, dar neîmplinire ca fiinţă, o neîmplinire solitară, dar împlinire ca trupă, ca întreg [...] Orice actor va spune că e şi poet, dar toţi recunosc că există o anumită frustrare pe care nu ajung să o depăşească, dar care e reciclată de un pictor sau un scriitor.[...] Încercările şi eşecurile asumate fără frustrare sunt sursa unei noi înnoiri. Eşecurile încărcate de frustrare produc nişte oameni cinici, dispuşi să distrugă. În schimb, eşecurile, neîmplinirile asumate sunt martore ale frontierelor pe care suntem dispuşi să le acceptăm [...]. Neîmplinirea şi înfrângerea sunt împreună drumul marginal care te poate duce la împlinirea în tine însuţi”.

Despre cele două cărţi – Parisul personal. Autobiografie urbană şi Parisul personal. Casa cu daruri George Banu a mărturisit: „Parisul personal este continuarea proiectului cu locuri pe care le‑am oferit prietenilor, conceput ca o plimbare într‑un oraş, unde recunoşteam darurile făcute lor, locuri secrete, unde viaţa mea s‑a depus. Evocând plimbările de acolo restabilesc geniul locului şi momentele speciale asa cum le‑am trăit. Nu sunt note de călătorie, sunt spaţiile pe care împreună cu prietenii le‑am bătut cu piciorul şi care fac să reînvie amintirea momentului când eram cu ei, aproape de fiecare dată când revin acolo”. Cartea nu e născută din mari teorii, devenite gândire, ci din experienţa biografică transformată în concept, iar ideea realizării ei i‑a venit de la o frază a lui Lucian Pintilie, cunoscut ca fiind un megacinic: „Am primit o carte poştală de la tine şi am înţeles: tu scrii de două ori, o dată cu imaginea şi o dată cu cuvintele”.

Pentru a doua carte a decis să nu privească exteriorul, nu domnia sa în Jardin des Tuileries, ci să rămână în interiorul locuinţei, doar călătoria să fie făcută cu gândul, prin intermediul darurilor primite de‑a lungul anilor. Astfel în Casa cu daruri rămâne în apartamentul său, unde a fotografiat împreună cu Mihaela Marin, obiecte oferite de prieteni, şi alături de aceste fotografii vorbeşte de prieteni şi de amintirile oferite de aceştia. Obiectele au funcţia unei madlene proustiene şi sunt astfel un prilej de meditaţie. Prietenii constituie o a doua existenţă a autorului şi cartea vorbeşte despre aceasta din interiorul său, graţie obiectelor.

Alice Valeria Micu și George Banu

George Banu povestea cu umor, că atunci când vine vorba de cadouri, francezii sunt total lipsiţi de inspiraţie şi de cele mai multe ori aduc o sticlă de vin. Însă a face cadouri înseamnă o recunoaştere a partenerului, că prietenul său este dublul său. Dacă el se înşeală şi senzaţia de dublură nu funcţionează, atunci nu e prieten, aşa că obiectele din carte sunt de la oameni cu totul speciali. „Un prieten iranian mi‑a arătat două obiecte și mi‑a dat să aleg între ele. Simţeam că vrea să‑mi ofere ceva și că eu vreau altceva şi eu am fost obraznic şi am ales ceea ce mi‑am dorit. El a scos obiectul cel mai drag al familiei de pe perete, mi l‑a dăruit şi eu l‑am adus de la Teheran”. Cam despre asemenea obiecte, şi prietenii este vorba în cartea sa.

Când cartografia subiectivă a apartamentului personal era aproape realizată, soţia sa a exclamat: „Acum o să ştie toată lumea ce avem acasă”. „Nu numai că va şti ce avem , dar vor şti şi sursa” a replicat George Banu, iar noi nu putem să fim decât recunoscători, pentru că nu obiectele contează, ci legătura afectivă pe care o implică, felul în care aceste cadouri funcţionează în inevitabilul proces al uitării ca elemente ale memoriei. Admiţând că este un puzzle parţial compus din darurile pe care le‑a primit, George Banu a recunoscut cu modestie că, în cea mai mare parte, este făcut din materia spectacolelor pe care le‑a văzut, dar că nu a reuşit să fie unul dintre ele.

Seneca spunea că atunci când îmbătrâneşti nu trebuie să abandonezi dorinţa, ci să schimbi dorinţele. George Banu renunţase să mai scrie despre teatru, iar eseul a fost forma predilectă de exprimare a ultimilor ani. În 2015 a mărturisit că acesta e programul său actual şi şi‑a amintit întâlnirea cu Emil Cioran. Acesta zicea: „Eu nu mai scriu, am abandonat!” Când George Banu i‑a dat exemplul lui Tizian, care a pictat până în adâncurile senectuţii, replica nu a întârziat: „George, cuvintele şi culorile nu au acelaşi statut”.

Deşi a încheiat întâlnirea cu vorbele lui Cehov, potrivit cărora înţelepciunea e în punctele de suspensie, voi încheia cu câteva fraze din finalul Casei cu daruri: „Oamenii se salvează nu doar prin prezenţa lor, ci şi prin urma pe care o lasă, modestă, personală, fragmentară, moştenire sentimentală. Aceste metonimii ale unor prietenii îmi sunt necesare pentru a mă regăsi în labirintul vieţii mele fără certitudini, nici traseu balizat. Oaspeţi ai unui apartament pe care îl deschid ca pe o scenă unde cadourile servesc de impulsuri mnemonice şi totodată suscită petreceri nostalgice sau visuri fantomatice. În intimitatea lor mă bucur să nu mai trăiesc, ci să‑mi amintesc. Cartografia sfârşeşte în elegie a cărei nostalgie consolează şi devine epilog consimţit. Acestea‑i sunt ultimele acorduri. Aud voci, recunosc chipuri, mângâi cadouri. Mă întunec”. Asta scria în 2015. După aproape opt ani, întunecarea l‑a cuprins, iar nouă ne rămâne să‑l recitim, păstrându‑l astfel viu.