logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Anton Ilica
eseist, Arad

 

Prozatorul Gheorghe Schwartz „trădează”

logoGheorghe Schwartz îşi întitulează romanul autobiografic Trădarea, manifestând aceeaşi pasiune în a concepe titluri, alcătuite din opt litere, cum sunt toate prozele sale. Contextul „trădării” îşi regăseşte motivaţia în Premiul pentru literatură Opera Omnia „Ion Creangă”, de la Piatra Neamţ, prin care se alătură altor prozatori omagiaţi: Dumitru Radu Popescu, Nicolae Breban, Eugen Uricaru, Dan Stanca, Gabriela Adameşteanu. Organizatorii le solicită laureaţilor „o autobiografie”, care să onoreze „spiritul celebrelor Amintiri din copilărie ale Patronului Premiului”. Volumul Trădarea apare la Editura Nona, din Piatra‑Neamţ, cartea fiind dedicată „celor ce mi‑au fost apropiaţi, dar care nu au încăput în aceste rânduri limitate”.

 Trădarea este o autobiografie cu „un personaj dintr‑o piesă concepută de Dumnezeu”, un fel de „rescriere a scenariului vieţii mele”. Iată cum începe textul: Puţină lume, Doamne, este aptă a se bucura de adevărata creaţie, de efortul propriu‑zis, de travaliul suficient sieşi! Puţină lume are puterea de a se opri să aştepte înfrigurat lucrarea finită, mulţumindu‑se doar cu satisfacţia inspiraţiei şi a transpiraţiei, cu harul drumului! Şi, fiindcă nu se poate abţine de a se bucura doar de imaginea virtuală a operei terminate, puţină lume, Doamne, mai are răbdare cu creaţia însăşi!. Cele câteva rânduri sunt preluate din romanul Cei O Sută, Culoarul Templier, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 350.

Creaţia supravieţuieşte, susţine cu melancolie prozatorul, iar autorului îi lipseşte clipa de bucurie a împlinirii operei finalizate. Adeseori, aventura narativă înghite detaliile biografice, dacă scriitorul ignoră să‑şi scrie o autobiografie, nişte memorii ori amintiri. După Gheorghe Schwartz, creaţia substituie biografia, întrucât „diferenţa dintre trecut, prezent şi viitor este doar o puternică şi încăpăţânată iluzie”, justificând cu un argument tot literar: „vremurile definite nu sunt decât o singură vreme, iar toate cele o sută de personaje încap într‑unul şi acelaşi personaj”. Acest Personaj este chiar Scribul. Atunci de ce există opţiunea pentru mărturisire, pentru apariţia publică a scriitorului în haine de lucru? Preiau răspunsul din chiar afirmaţia Scribului: „mi s‑a solicitat o autobiografie conform cutumei juriului”. Dar el şi‑a pus viaţa în cărţi, iar personajele sale sunt înfăţişări/ măşti ale Sinelui. Romanul Cei O Sută e construit pe iluzia succesiunii şi simultaneităţii, întrucât şirul de o sută de personaje, „bunic, tată şi fiu s‑au născut, au trăit şi au murit împreună în acest unic timp”, alcătuit din trecut, prezent şi viitor. Cărţile îi sunt adevărata sa biografie, justifică Romancierul. Scriind despre „trădare” ca relaţia dintre realitate (în situaţia de faţă, viaţa unui scriitor) şi mărturia despre această realitate, ne reamintim sintagma lui Nicolae Manolescu despre „lecturile infidele” (1966). Dubla infidelitate (a scrierii şi a lecturii) dă operelor literare vulnerabilitatea oricărei ambiguităţi, iar ambiguitatea polisemantică luminează virtuţile „operei deschise” (Umberto Eco, 1962). Fiecare cititor recuperează înţelesurile care se văluresc în funcţie de lecturile anterioare, experienţei şi culturii sale stilistice.

Lectura autobiografiei narative a lui Gheorghe Schwartz întreţine (doar) iluzia că recuperăm informaţii inedite despre viaţa unui mare scriitor. Speranţa se risipeşte în ideea de trădare pe care o comite însuşi autorul. Dacă ceea ce scriu eu acum este o autobiografie, un jurnal, „un itinerar idealist”, atunci cumva trădez opera mea, această fiind „biografia” vieţii şi experienţei mele? Scriind „o naraţiune autobiografică”, „trădez” fericirea de a‑mi încifra viaţa în personaje literare?”, se întreabă în Cuvânt înainte. Nu cumva, scriind „o naraţiune autobiografică” „trădez” fericirea de a‑mi încifra viaţa în personaje literare ?

O altă chestiune derivă din relaţia dintre ceea ce este şi ceea ce relatează despre sine autobiograful. Destule secvenţe din curriculum vitae sunt evitate pentru că „nimeni nu este dispus să‑şi divulge aspectele dizgraţioase”, multe rămânând dosite pentru totdeauna în intimitatea secretelor. Aşa că nici o scriere autobiografică nu va fi completă, existând suficiente justificări ca să asigure abaterea de la sinceritate şi autenticitate. Prin omisiune, exagerări, selecţie subiectivă, uitări ori insuficienţe, Trădarea, susţine autorul, este o carte de ficţiune, adică subiectivă, încadrabilă în specia naraţiunilor autobiografice, fiind „o proză mai obiectivă sau mai subiectivă, un text scris la persoana întâi”.

Unde se regăseşte graniţa dintre fantezie şi biografie? Romancierul Julien Green a ţinut un jurnal aproape patruzeci de ani (1928-1967), afirmând că ”niciodată n‑am fost exact omul jurnalului pe care‑l scriu”. Autobiografia e o privire selectivă în trecut, intrând în categoria literaturii subiective (Ioan Holban, 1989), prin distincţia dintre „individul concret (cel din acte) şi insul construit (cel din text)”. Iată de ce Trădarea lui Gheorghe Schwartz este o autobiografie literară, prin care îşi accentuează identitatea şi punctează cronologic o continuitate, care sprijină (unele) înţelesuri ale gesticii personajelor ori justifică intrarea acestora în interiorul anumitor evenimente. Ca autobiografie literară, Trădarea dă autorului posibilitatea explicită de a fi personaj, deşi, în cazul lui Schwartz, scribul din romanele sale satisface faţetele (vezi şi Psihologia transversală, 2003) comportamentale şi structurale ale autorului (Schwartz von Schwartz, de ex., dar şi Ţipor ori Julius Zimberlan).

Copilăria din localitatea natală, Lugoj – oraşul culturii bănăţene –, în grija protectoare a bunicilor şi părinţilor, studiile liceale devin sursă de nostalgie şi de mărturisiri. Specificitatea zonei Banatului constă în multilingvism: „Lugojul era un oraş unde alături de români trăiau, unguri, nemţi, evrei, sârbi şi ţigani. Aşa că era un fapt obişnuit ca lumea să vorbească mai multe limbi. În casa noastră, părinţii discutau între ei în limba maghiară, bunicile mi se adresau în limba germană, iar părinţii vorbeau cu mine româneşte”. Giuri – Filosoful de pe strada Dobra – provenea dintr‑o onorabilă şi înstărită familie evreiască („Bunica Salinsky, născută în Biserica Albă, căsătorită cu un moşier, s‑a ţinut mereu boiereasă”), era cuminte ca şi copil, conştiincios ca elev, cu apetenţă spre huzurul lecturii şi a pierderii timpului cu şahul, dar dedat cu comentarii şi filosofări inocente: „Eu am ajuns pe strada Someşului, care mai devreme s‑a numit strada Dobra. Ochelarist de mic şi cu părul foarte cârlionţat, dacă m‑am evidenţiat prin ceva, acel lucru a fost că nu puteam să tac şi că aveam întotdeauna ceva de comentat. În faţa oricui. Tatăl unui prieten m‑a numit filozoful din strada Dobra” (p. 14). Amintirile rămase în memorie sunt restituite cronologic, de la primii paşi „pe umerii cuiva” până la nedreptăţile şcolare, de la evocarea figurii învăţătorului său până la conturarea unei chemări profesionale pentru o carieră universitară: „Plecarea din Lugoj a însemnat şi plecarea mea în viaţă”.

A urmat Viaţa la Cluj şi importanţa mustăţii în destinul meu, cu evocarea profesorilor universitari, a colegilor, a vremurilor tot mai tulburate, care determină schimbarea sensului vieţii, a condiţiei sale de evreu român şi de român evreu. Pe lângă rigiditatea mentală şi atitudinală a poporului cultural din jurul arcului carpatic faţă de nume străine – evreieşti, maghiare, nemţeşti ori ruseşti, lamentărilor sale li se adaugă condiţia de „scriitor provincial”. Este convins că stabilirea sa în Capitală i‑ar fi adus numeroase avantaje, iar valoarea sa artistică ar fi căpătat o altfel de aură calitativă. Soarta l‑a trimis în Arad: „când am ajuns să debutez, gândurile acestea s‑au motivat că, doar în capitală fiind, ţi se poate aprecia la justa valoare scrisul şi iarăşi am dorit să mă mut la Bucureşti”. Lucru ce nu i‑a reuşit: „Ţesând scenarii nostalgice, mai ales până ce am izbutit cât de cât să pătrund în viaţa literară, mi‑am imaginat că aş fi intrat într‑un grup, că aş fi cunoscut mai mulţi scriitori şi critici, dar probabil aş fi scris mai puţin. Eram convins, aşa cum mai sunt convins şi astăzi, că relaţiile personale sunt esenţiale în soarta manuscriselor, că este foarte important cu cine obişnuieşti să stai la masă la restaurant, unde grupul poate deveni hotărâtor în promovarea lucrărilor tale”. Cu harul său de povestitor remarcabil, îşi reconstituie momentul publicării unei pagini în revista România literară, stabilirea ca profesor în Arad, căsătoria, copilul, premii pentru romane, ciclul lugojean, romanele din seria Cei O Sută, apoi Vocalize, implicarea în activitatea politică, cariera universitară, precum şi alte „trădări” într‑ale scrisului.

Despre învăţământul superior, unde am fost colegi, îşi împărtăşeşte opinia privind relaţia dintre instituţie şi schema statului de funcţii ale universităţii: „Unii demnitari chiar la mai multe universităţi, unde luau salarii mari, deşi nu se prezentau la cursuri mai niciodată. Prost înţelese, descentralizarea şi autonomia universităţilor au făcut ca în jurul rectorilor să se formeze o camarilă imposibil de spart. Deşi nu mai sunt activ de mai mulţi ani, aflu că procesul acesta se adânceşte mereu mai mult, în vreme ce competenţa joacă un rol tot mai mic, importantă fiind obedienţa faţă de conducere, o obedienţă bine răsplătită.” (p. 77)

Dar, vorba cântecului Sunt vagabondul vieţii mele: multe bune şi rele face omul în viaţă, dar El a rămas dedicat total scrisului, şi‑a iubit cititorii, a îndrăgit limba română, fiind exigent cu propria exprimare şi foarte atent la semnificarea limbajului folosit pentru scriere. După cum se întâmplă în Amintiri, mărturisirile sale despre scrierea şi publicarea cărţilor, întâlnirile admirabile cu scriitori (şi critici literari) consacraţi (Al. Piru, Marin Preda, Eugen Uricaru, Doina Uricariu, Nicolae Manolescu, Adrian Papahagi, Irina Petraş, Petre Poantă, Grete Tartler, Adrian Popescu, Vasile Andru, Octavian Paler), îşi fixează sinceritate în multe pagini despre programul de lucru al romanului Cei O Sută (4848 pagini, 11 volume, elaborate în 25 de ani).

„Aventura diplomatică” şi o scurtă excursie politică pe culoarele administraţiei eşuează, motivându‑i reaşezarea la taste şi dedicaţia totală scrisului. Urmează o prolifică activitate editorială: romane, proză scurtă, cursuri universitare, articole de opinie etc. Participarea sa publicistică cu opinii de însănătoşire a vieţii literare (culturale) a Aradului sunt evidenţe, prin tenacitatea de a „salva” de la dărâmare Teatrul Vechi din Arad (întâiul stabiliment teatral construit din ziditură, în 1817, de către comerciantul Iacob Hirschl), apoi despre cele trei „tare genetice” ale României (Lipsa valorii cuvântului, Ierarhii aberante, Totul începe şi nimic nu se termină) şi alte implicări ponderând mânia cu o înaltă doză de ironie cărturărească.

Afirmă scriitorul arădean: „Viaţa mea a fost un adevărat roman”; trădarea de a‑mi publica „romanul vieţii”, o ficţiune cu un singur personaj, luând chipul autorului însuşi e totuşi trădare. Textul se încheie, ca într‑o compunere didactică, cu „Cărţile pe care le‑am scris reprezintă totodată şi cele mai fidele amintiri ale mele”. Deviza, susţinută hotărât cu afirmaţii aproape aforistice, se încarcă de melancolie şi deziluzie: „misiunea socială a unui scriitor este de a se lupta cu morile de vânt şi de a‑şi tăia craca de sub picioare”.

Interviul amplu şi complex al lui Cristian Livescu, scriitor, critic literar, mare admirator şi interpret al lui Eminescu şi Creangă, deci interviul cu prozatorul Gheorghe Schwartz extrage din activitatea acestuia elementele esenţiale ale elaborării celor 50 de cărţi, insistând asupra impactului avut de acestea în literatura română şi europeană. Extrase relevante din proza sa reuşesc să creioneze o imagine complexă a Biografiei sale, iar mărturisirile sunt susţinute de un CV funcţional, exact şi esenţializat. Structura cărţii urmează cu sinceritate secvenţele biografice.

Fiecare dispune de amintirile pe care le binemerită. Ele recompun imaginea unei vieţi depline, a unui individ „om, liber, sănătos”, al cărui limbaj, afectat de „o sâsâială copilărească”, excelează în corectitudine, fără scamatorii stilistice, armonizat pe structuri narative originale şi profunde. Amintirea şcolarului Schwartz în formula „filozofului de pe strada Dobra” lasă o subtilă umbră de speculaţie în toate cele ce scrie, ideile fiind sursă de analize subtile şi de mirări metafizice.

Ne luăm îngăduinţa să încadrăm cartea a cincizecea, adică Trădarea, în categoria romanului autobiografic. Numeroşi scriitori şi‑au asumat în mod voluntar intenţia a‑şi redacta amintirile, cu gândul subtil de a‑şi explica opera, a‑şi justifica gesturile, de a‑şi alcătui o imagine publică în conformitate cu stima de sine. În cazul lui Gheorghe Schwartz, acest text derivă dintr‑o cutumă a organizatorilor de a solicita premiaţilor „o autobiografie”, oarecum, justificativă. După cum îl ştim pe autor, el şi‑a luat rolul în serios, convertind o mărturisire administrativă/ funcţională într‑o proză admirabilă sub forma unei „trădări” a propriei opere, dacă aceasta cuprinde, după cum susţine, „fidelele sale amintiri”. El n‑a degustat vreodată din plăcerile superficialităţii, tratând scrisul ca o profesiune de credinţă, ca o singulară caracteristică a personalităţii sale. Nici pe departe nu e vorba de încheierea unui vis dintr‑un somn fără trezire, ci de un rechizitoriu de viaţă, de la şcoala primară până la universitate, de la lecturile intense ale scribului până la publicarea a cinci duzini de cărţi, de la condiţia scriitorului provincial până la ofertele culturale ale timpului politicianist, de la viaţa profesională între întârziaţii mintali şi studenţii conştiincioşi până la intimitatea vieţii de familie, trăită într‑un frumos apartament din Arad, înţesat de cărţi şi vechituri moştenite, poleite de amintirea unei veşnice tinereţi.

Trădarea e romanul explicit al celorlalte romane, aşa cum sunt percepute de bietul scrib, spre a incita curiozitatea bunului cititor. Gheorghe Schwartz este un prozator viguros şi profund retoric, al cărui pact autobiografic între scrib, narator şi personaj, se exprimă pe sine, iar frământările sufletului generează personaje complexe, hrănite deopotrivă cu raţiune şi sensibilitate.