LECTURI PARALELE

Ramona Băluţescu
poetă, Timişoara

Mozaic de fapte colorate din istoria Aradului, semnat de Andrei Ando[1]

Te uiţi la un loc din jurul tău, loc pe care‑l ştii bine, care ţi‑e drag, şi te gândeşti la ce‑a fost el, la ce‑a mai văzut pământul acela, la ce a crescut şi apoi a căzut, acolo fiind. E ca şi cum istoria devine un caleidoscop cu straturi diverse de locuire, interesante nu doar pentru bătălii şi tratate de pace care le‑au urmat ci, atunci când e vorba de un loc ce ţi‑e foarte cunoscut, şi de mozaicul ce compune cronica faptului divers. Asta este ceea ce face complexa lucrare a publicistului şi scriitorului Andrei Ando, Istorie socială din perspectivă mediatică – Arad, ne oferă o cronică a lucrurilor întâmplate atât în oraşul Arad cât şi în judeţul Arad, dar... privită cel mai degrabă din perspectivă gazetărească.

De ce este important ca, pe lângă istoria mare, să existe şi un fel de „istorie mică”, iar aceasta să fie hotărâtă, aleasă, triată prin ochii unor gazetari? Pentru că faptele mari sunt mereu un colos ridicat pe piedestalul faptelor mici, pentru că eroii ce decid sorţi ajung la hotărârile lor, uneori, în cafenele sau hanuri celebre, şi pentru că oamenii ale căror sorţi se decid, aşa, în marile răsuciri ale sorţii, sunt afectaţi şi de faptele mici, şi mai ales sunt interesaţi de cotidianul înşirat, cronologic, pe firul vieţilor lor, pe criteriul proximităţii. Este o triere făcută deja de un ochi antrenat să recunoască faptul divers interesant, ceea ce dă o hartă chiromantică a arădeanului de demult.

Dar, îmi permit să adaug, dacă aceste petice colorate, puse laolaltă de Andrei Ando, vor părea interesante cititorului de aiurea, ele vor fi cu atât mai mult gustate, savurate şi aşezate în propriul strat al istoriilor locale de către cititorul de aici, din judeţ, din oraş. Şi mă bucur că sunt unul dintre aceştia, iar lectura volumului am făcut‑o, desigur, înglobând informaţiile noi printre şipcile amintirilor mele personale, şi ale familiei mele, legat de Arad.

M‑a ajutat, în parcurgerea volumului, de o remarcabilă întindere, faptul că e structurat în capitole logice, cu informaţie aranjată cronologic, dar unde o temă iniţială, ce are o anume continuare în ani, decenii sau secole este dusă de Andrei Ando până la epuizarea ei ca interes, dovedind o minte organizată pe fişe de urmărire, a autorului, unde materialul strâns în ani a putut fi coroborat, dând cititorului o lectură lipsită de frustrarea unui episod ce s‑ar fi sfârşit brusc. (Deşi, desigur, întrebări şi invitaţie spre o lectură ce să caute mai multe detalii, în alte lucrări, rămân pentru cei interesaţi de exhaustiv, pe anumite subiecte). De asemenea, am apreciat folosirea de ilustraţie care a ajutat cele prezentate. Şi, nu în ultimul rând, cum sursele pentru acest tom au fost cel mai degrabă materiale existente în limba maghiară, am apreciat nu doar textul curgător şi corect în care ne‑au fost traduse, parafrazate şi oferite de autor, cu legăturile de rigoare între momentele aceleiaşi povestiri, dar şi folosirea, cu intuiţie şi har, a unor regionalisme şi arhaisme care aduc în limba română parfumul epocii în care au fost scrise. Textul este rezultatul unui efort care vădeşte o foarte bună cunoaştere a ambelor limbi, dar şi talent gazetăresc şi scriitoricesc (am spus mereu că sunt dintre cei care văd ca necesară legătura dintre jurnalistică şi literatură), fără pretenţiile sau răsucirea de frază a unui tom de istorie sau roman de epocă – dimpotrivă, frazele sunt scurte, accesibile, iar condimentul vine din intertitlul ales, din acţiunea în sine şi din descrierea clară, în care interpretarea autorului completează armonios interpretarea jurnalistului vremii.

Capitolele mari ale lucrării sunt Din timpuri străvechi (pp. 9‑11), Aradul medieval (pg 12‑61), zaftul, după mine, începe de la pagina 62 cu Societate şi cultură în Aradul modern (pp. 62‑326), urmând Primul Război Mondial şi anul 1918 (pp. 327–437), Aradul interbelic (pg 438‑494), Aradul în anii celui de‑al doilea Război Mondial (pp. 495–505) şi Epoca comunistă (pp. 506–552).

Autorul ne trece, pentru început, prin istoria locului, trecând, pentru timpurile vechi, prin vestigii arheologice, apoi urmează zona medievală, cu întâmplările păstrate de istorie, cu masacrul de la Glogovăţ din 1131, Mănăstirea Bizere, atestată în 1183, cu descrierea mozaicurilor de aici, sau lucruri precum judecata şi stabilirea nevinovăţiei, în anii 1200, cu proba fierului încins, scufundarea în apă şi opărirea cu apă clocotită – lucruri ce ar fi fost, în mod cert, parte din arsenalul de articole al unui eventual jurnalist al vremii. Sau cronicar, cum realizez că, luând la preţăluit prerogativele meseriei noastre, aceştia pot fi văzuţi oarecum drept „bunicii noştri”.

Avem, în această parte de volum, pricini, furturi, rugăciuni, cruciade, bătălii, movile de pământ ce ridică întrebări, legende ale timpurilor, revolte, intrigi. Sigur că m‑am întrebat şi eu, în copilărie, legat de diverse movile văzute, de mână cu bunicul, în drumurile noastre prin judeţ. Apoi am uitat de ele. Până acum.

Mi‑au atras atenţia cele opt legende ce ţin de Radna, prezentate aici, prima prezentată în volum fiind consemnată în 1565, implicând flăcări, icoane, lumini. Apoi, toţi cei care avem legătură cu judeţul ştim legenda 4, cu piatra şi copita calului unui turc, prinsă în ea, şi probabil toţi am atins piatra aceea în partea dreaptă a navei Bazilicii Minore. Legendele prezentate merg până în anii de după 1700. Nu apar şi cele noi, cele care circulă în ultimele decenii.

Mai aflăm despre trecerea Sfintei Coroane Maghiare prin Arad – în 1541 şi 1849, şi, cu ocazia asta, citesc că la Complexul Muzeal al Judeţului Arad există o copie a Sfintei Coroane şi a sceptrului Ungariei – nu ştiam de ele, oare cine le‑a făcut, şi când şi cum a lucrat? Este dată doar o sursă probabilă – festivităţile din 1896.

Aşadar, avem, pentru această perioadă, fapte ce ar fi putut face deliciul ziarelor – de la ştiri la tabloide: numiri de regi, atacuri, lupte, strategii, dar şi scheletul unui copil găsit într‑un cuptor, la Vărădia de Mureş. Aflăm despre desfiinţarea comitatului Arad pentru mai bine de un secol şi, deloc de neglijat, venirea călugărilor franciscani la Radna, sau despre bătălia antiotomană de la Păuliş, din sec XVII, dar şi de un copil născut cu două capete, la Lipova, la început de secol XVII, precum şi de alte naşteri ciudate – pe atunci, ele erau legate de relele ce se abăteau asupra locurilor. Neaşezările naturii sunt urmărite pe fir lung, o baronesă din sec XIX, ce ajunsese „femeia cu barbă” este dusă, cu povestea, prin urmaşii ei, până în 1976.

Aradul modern, prezentat de prin 1700, îmi pare zona cea mai interesantă a cărţii, având aici un mozaic remarcabil, migălit de autor din mărturiile epocii ‑ dezveliri de statui, pedepse detaliate, ca a unui ofiţer din Pecica tras pe roată, şi... iată că începem să avem fragmente de ziar, adică citate din presa vremii. Ne trec pe sub ochi boli, hoţi, vinuri – cu expoziţii, exporturi, peripeţii. Materialele devin mai ample – să spunem că evoluează dinspre ştire spre reportaj.

Avem titlul Viaţa printre camere de han de poştalion, al unui material ce pomeneşte de Hanul Crucea Albă, descris ca „cea mai veche unitate de cazare din municipiul Arad”. Să cităm:

„În anii 1700 aici funcţiona deja staţia de poştalioane a oraşului. Era locul de adunare a tuturor celor care doreau să afle, din prima mână, veşti de la Pesta sau de la Viena, direct de la călătorii poştalioanelor care străbăteau oraşele imperiului. Ne putem imagina o mulţime de gură‑cască sorbind noutăţile şi răspândindu‑le, apoi, prin cafenele... Tot aici se adunau şi gazetarii arădeni interesaţi să afle şi să speculeze ştirile zilei, într‑o perioadă în care nu exista alt mijloc de comunicare la distanţă decât poştalionul... Iar oamenii curioşi au dezvoltat, probabil o industrie în jurul lor, cu vânzători ambulanţi, precupeţe, copii gălăgioşi, cerşetori, o lume pestriţă pe Strada Domnească (aşa cum se numea strada Eminescu, de astăzi) a unui oraş în dezvoltare.

În septembrie 1832, cei doi moştenitori ai lui Ioan Cernovici, moşier la Macea, nu se înţeleg asupra împărţirii averii şi scot la vânzare, printre multe alte proprietăţi, şi Crucea Albă. Din publicarea anunţului de vânzare, obţinem date importante despre aspectul şi configuraţia hotelului. (...) Iată descrierea Crucii Albe, în anul 1832: „Aşa‑zisul mare han Crucea Albă este situat în oraşul regesc Aradul Vechi, cu deschidere pe două străzi principale, construit din materiale solide. Pe faţada principală este o cafenea mare, o bucătărie, o cameră largă de oaspeţi, un magazin. Cealaltă faţadă dă pe Strada Domnească. Aici se află o cameră aferentă magazinului amintit şi o bucătărie, respectiv cinci camere de oaspeţi, la parter. Etajul este construit în cel mai frumos mod posibil. În prelungirea hanului sunt patru magazine, patru camere şi o măcelărie. La etajul superior sunt şase camere de oaspeţi care dau la stradă. Accesul la ele se face pe scări duble. Hanul dispune de grajduri şi alte anexe. Curtea interioară este mare, pietruită, are o fântână şi un grajd dublu. Pentru vizitii are o locuinţă separată. Hanul dispune de o cramă cu capacitatea de stocare de 58.000 de litri. Câştigul anual realizat la han este de 3590 forinţi anual”.

Te întrebi, citind, şi, desigur, cunoscând clădirea, care era locuinţa vizitiilor, sau cum se făcea stocarea vinului, sau ce s‑a schimbat în amenajarea camerelor de oaspeţi, de atunci.

Volumul oferă informaţii, în continuare – că hotelul „Crucea Albă” este singurul, din Arad, despre care s‑a scris în literatura universală, şi îl citează pe Jókai Mór. Ni se mai spune şi despre grija pentru amenajări cât mai în ton cu epoca: „A fost primul hotel din Arad care a pus băi la dispoziţia oaspeţilor, cu apă caldă curentă, şi tot el a fost primul hotel local iluminat cu energie electrică şi dotat cu încălzire centralizată”.

Sunt fascinante alegerile, atât ale presei vremii, cât şi ale autorului volumului, faţă de ce ar fi de interes pentru cititorul de atunci şi de acum. Citim, luate din presa vremii, materiale despre oaspeţi celebri ai Aradului şi despre păţaniile lor, despre medici savanţi, despre efervescenţa zonei culturale, şi chiar despre un OZN observat în 11 aug. 1824 – care a fost văzut şi la Pesta:

„Având în vedere că forma obiectului diferă, este discutabil dacă distanţa dintre oraşele unde a fost observat sau relatările asistenţei au determinat schimbarea acestuia. Dar este cert, pe baza relatărilor identice, că obiectul avea o curbură rotunjoară şi trebuie să se fi aflat foarte sus pe bolta cerească, dacă a fost observat concomitent din mai multe locuri” – scria Magyar Kurir, citat de Andrei Ando.

Găsim în volum texte despre aducerea cafelei la Arad, menţionată din 1550, şi ridicarea folosirii ei la rang de obicei – cu prima referire în ziar în 1804. Pentru 1881 avem menţionate, în urma unui recensământ, 14 cafenele, în Arad, iar în 1914 avem 29, laolaltă cu 14 hoteluri, 24 de berării şi 13 cofetării.

Continuăm firul caleidoscopului şi citim despre un fulger ce omoară oameni şi animale, în 1806, apoi, la începutul anilor 1800, avem oranjerie la Zerind, cu 150 de portocali şi lămâi, ţinând de hanul locului, unde trăgeau poştalioanele – cu sere de sticlă. Citim despre destinele unor personaje aparte, despre fabrici de bere, cu etichetele şi specialităţile lor, şi, interesant pentru mine, ca laborant biolog, despre murele care erau la mare căutare, cu grădină publică de mure ce exista în Arad în 1843, mure din care se făceau vin, lichior, dulceaţă şi compot, precum şi creme de uz medicinal.

Descoperirea izvorului de „apă acră” de la Lipova, din 1818, devine ştire de primă pagină, vorbindu‑se despre „o sursă de sănătate”, care a fost şi sfinţită. În 1854 apărea al doilea izvor şi creşte industria hotelieră, în zonă, şi pentru apele minerale dar şi pentru cetatea Şoimoş. În 1911 a fost dat în funcţiune tramvaiul din Lipova, spre băi, tras de cai, cu linia de 3.7 km, tramvai ce a funcţionat până în 1936.

Găsim texte despre premiere sportive, cluburi, activitatea lor, despre cerşetori şi sprijinirea celor săraci, aflăm de insulele Mureşului, de lângă Arad, şi petrecerile de acolo, de pe... Francisc, Johannis şi Carolina. Sunt menţionate spectacole aparte, între altele unele ţinute de o trupă de actori pitici, cu păreri în presă pro şi contra calităţii actului cultural, apoi o femeie ce a trăit 112 ani, de la Conop, un coniac franţuzesc copiat la Şiria.

Dau şi de povestea doinei lui Lucaciu, poezia lirică scrisă de învăţătorul George Bocu din Şiştarovăţ în 1893, o adaptare după un text de Iosif Vulcan, şi de problemele celor ce au interpretat, în epocă, acest cântec. „Pentru sfânta libertate/ De care noi n‑avem parte” – şi realizez că ştiu versurile, şi chiar melodia, probabil prin strădania profesoarei mele de muzică din Micălaca.

Ni se mai spune despre fondarea muzeului, inaugurarea Palatului Cultural Arad şi scandalul legat de costuri, din 1913. Apoi despre statuile oraşului – de exemplu cea a lui Kossuth Lajos sau „Aradul îndurerat”, despre incendii, plutaşi, despre un accident naval pe Mureş, din 1855, care e descris. Interesantă e şi amenajarea marilor parcuri – Parcul Bătrânilor, cum îl ştiu eu pe cel din spatele Primăriei, unde jucam şah, la mesele amenajate, în liceu, purtase, iniţial, numele lui Salacz Gyula, primarul care l‑a înfiinţat. Găsim şi că în Parcul Pădurice fiinţa sediul Gestapo în al Doilea Război Mondial, într‑un pavilion pe malul lacului, dar a fost distrus de bombardamente.

Cum am locuit 10 ani în Gara Arad, mă bucură să găsesc materiale şi despre primul tren ce intră în Arad, în 1858, despre podul acum roşu, şi trecerea liniei ferate prin Micălaca, despre promisiunile neonorate ale lui Băsescu, şi alte cele, din zona feroviară.

Trecem şi prin incendiul teatrului din 1883, prin primele proiecţii de film, un duel între ziarişti, în 1890, aflăm despre primul medic homeopat pentru animale, prin 1860, inclusiv pentru boala vacii nebune (şarlatania era în floare şi atunci).

Volumul acesta este o sinteză pentru care autorul a apelat la 30‑40 de ziare (cu o gramatică şi o pedanterie aparte a jurnaliştilor de atunci ‑ îmi spune Andrei Ando, discutând despre materialul folosit), luând ce a găsit mai interesant, un mozaic al faptului divers al Aradului, şi are, în mod cert, savoare pentru a fi citit azi, fiind greu de lăsat din mână. El poate fi găsit în bibliotecile locale, şi va apărea şi în librării, după lansarea din această primăvară.

[1] Andrei Ando, Istorie socială din perspectivă mediatică – Arad, Editura Mega, Cluj‑Napoca, 2022