logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

 

logoCum s‑au pierdut elitele în ceea ce ne priveşte, nu în ceea ce le priveşte[1]

Într‑o lume invadată de ficţiune, de pofta oamenilor de a consuma pararealitate – care adesea este mai săracă decât realitatea însăşi –, cărţile de comemorare şi de analiză mi se par delicatese.

O astfel de carte a publicat Daniela Şontică, scriitoare şi jurnalistă culturală deja specializată în astfel de fapte. Noua ei cercetare se intitulează 30 de scriitori români din exil (1945‑1989).

În Prefaţa semnată de teoreticianul Iulian Boldea se menţionează că volumul are „un rost recuperator şi o finalitate documentară”. De asemenea, se aminteşte de Monica Lovinescu şi ale ei Unde scurte în care se devoalează demisii morale ale intelighenţiei române, „aberantă în mişcări, indecisă în opţiuni, servilă şi aservită dogmelor”. Profesorul aminteşte şi de Trilogia exilului a lui Vintilă Horia: Dumnezeu s‑a născut în exil (1966), Cavalerul resemnării (1961) şi Persecutaţi‑l pe Boethius (1983) în care este evocată şi „o parabolă a Creatorului exclus din cetate”.

Cum spaţiul nu permite detalierea informaţiei despre cei 30 de scriitori aparţinând „literaturii exilului românesc anticomunist”, mă voi mulţumi să scot în evidenţă aspecte interesante din carte, astfel încât cei care cunosc mai puţin acest fenomen să prindă apetit pentru aceste „portrete pentru o istorie a neuitării”.

Mircea Eliade, spre deosebire de alţi membri ai emigraţiei cauzate de instalarea frauduloasă a bolşevicilor la cârma României, află destul de repede despre teroarea declanşată în ţară. În 1946 deja se vorbeşte despre 17000 de arestări. Mulţi fugari au sperat o vreme că se vor putea întoarce, iar Eliade l‑a propus ca model de suportare a exilului pe Dante, nu pe Ovidiu, căci romanul s‑a lamentat în Tristia de pierderea vieţii sclipitoare din Roma, pe când florentinul a îndurat cu dârzenie depărtarea. În volumul Întoarcerea proscrişilor (Jurnalul literar, 1998), Nicolae Florescu a arătat pauperitatea în care a trăit savantul într‑o Franţă stângistă. Deja începuse să fie etichetat ca fascist de S. Stoilov, ambasadorul guvernului Petru Groza în Hexagon. În aprilie 1948, Eliade a organizat Asociaţia culturală „Mihai Eminescu” care avea ca scop şi sprijinirea activităţii intelectualilor şi studenţilor români din străinătate. A susţinut ideea înfiinţării Grupării româneşti pentru Europa Unită, survenită la 1 iunie 1948, precum şi organizarea Bibliotecii româneşti la Paris. A obţinut susţinerea financiară a primei reviste culturale româneşti din exilul parizian, Luceafărul. Un alt proiect la care a luat parte a fost fondarea la 4 august 1949 a Centrului Român de Cercetări, instituţie recunoscută de Academia de la Paris. Acest Centru trebuia să asigure dialogul culturii române cu Occidentul prin prisma specificităţii spirituale răsăritene, în vederea conturării unui creştinism cosmic. În anul universitar 1949‑1950, a susţinut cursul Structura sufletului românesc la Universitatea Liberă organizată de Petre Sergescu la Institutul Catolic din Paris.

Eugen lonescu a avut tupeul să trimită în 1945 curajoasei redacţii a „Vieţii româneşti” articolul „Scrisori din Franţa” în care spunea de ce a plecat din ţară şi cât de toxic era noul regim. Comuniştii l‑au judecat în lipsă şi Curtea Marţială l‑a condamnat la 5 ani de închisoare corecţională pentru ofensa armatei, la 6 ani de închisoare corecţională pentru ofensa naţiunii şi la 5 ani de interdicţie corecţională. S‑au făcut demersuri pentru a fi extrădat din Franţa. Ne putem imagina ce soartă ar fi avut în România bolşevică. Culmea este că din 1964 i se joacă în România câteva piese dar dramaturgul iar critică regimul şi din 1970 este interzis din nou.

Eugen lonescu a organizat emisiuni la Radio Marsilia despre situaţia politică din România şi a contribuit la înfiinţarea catedrei „Mihai Eminescu” la Nisa şi a primului lectorat de limba română la Montpellier. Participa la slujbele bisericii ortodoxe române „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail”.

Enciclopedistul Alexandru Ciorănescu, format ca istoric pe lângă Nicolae Iorga, cu un doctorat în literatură comparată la Universitatea din Sorbona, a scris în mai multe limbi şi despre mai multe domenii şi a ajuns un crucial cercetător al istoriei şi geografiei Insulelor Canare, locul său de refugiu şi unde o stradă îi poartă numele încă de pe când trăia. Autorităţile comuniste i‑au luat zălog pe cei doi copii timp de 17 ani.

Un alt savant şi scriitor stabilit în Spania a fost Alexandru Busuioceanu, cel care a scris poezie de mare rafinament în trei limbi. Şi‑a întrerupt studiile pentru a pleca voluntar în Războiul de Întregire Naţională. A avut o intensă activitate ca jurnalist cultural iar ca istoric a fost elevul lui Vasile Pârvan. A înfiinţat Institutul Român de Cultură din Madrid şi Catedra de Limba şi Literatura Română de la Universitatea Complutense. Este autorul studiului „Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole”, precum şi al teoriei metaforei ca instrument de cunoaştere.

Vintilă Horia, împreună cu soţia sa, au fost închişi în lagăre din Silezia, Austria şi Italia după ce România a întors armele împotriva Germaniei. În 1946, „tribunalul poporului” din România îl condamnă la muncă silnică pe viaţă pentru că fusese ataşat de presă în vremea guvernului legionar, deci „crimă de război”. A fost doctor în drept al Universităţii Valladolid şi profesor universitar de literatură contemporană la Universitatea Complutense din Madrid şi la Universitatea Alcala de Henares. Este singurul român căruia i s‑a decernat premiul Goncourt, în 1960, pentru romanul Dieu este ne en exil. Va renunţa la premiu în urma calomniilor puse la cale de Securitate şi de publicaţiile franceze de stânga. Editura Vremea a lansat seria de autor Vintilă Horia, dar multe din operele lui rămân netraduse.

Ştefan Baciu, fostul elev al lui Emil Cioran şi Octav Şuluţiu la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, pe lângă poet a fost şi un remarcabil teoretician literar recunoscut în spaţiul hispano‑american. S‑a stabilit în America de Sud, după ce între 1935 şi 1947 a publicat şapte volume de versuri în România.

Emil Cioran va reveni cu bucurie la limba română după ce o abandonase timp de 30 de ani. „Filosoful privat”, membru al generaţiei ´27, informată de un existenţialism localizat, trăirismul, nu a solicitat vreodată cetăţenie franceză, rămânând apatrid, deşi în România era considerat „trădător”. În 1949, primeşte Premiul Rivarol, unicul pe care l‑a acceptat vreodată, pentru prima sa carte scrisă în franceză, Precis de decomposition. Întoarcerea la limba română se va petrece după ce îl va entuziasma o lectură a Luceafărului. Era sedus de Filocalia tradusă de Dumitru Stăniloae, cu care era prieten de familia, şi a declarat că a asculta Evanghelia în franceză i se pare ceva ridicol şi că numai în limba română aceasta sună cu adevărat profund.

Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu au ţinut casă deschisă în Paris (Casa „Monicilor”) pentru mulţi intelectuali români (pe unii aşa i‑au legitimat). Ierunca a editat revistele diasporene Luceafărul, Caete de Dor, Limite, Ethos şi a colaborat la multe altele. A avut o rubrică, „Antología ruşinii”, în care îi demasca pe intelectualii colaboraţionişti ai regimului comunist.

L. M. Arcade, scriitor şi animator cultural stabilit în Franţa, a cooptat mulţi intelectuali în cenaclul său „Caietele Inorogului” de la Neuilly‑sur‑Seine timp de 30 de ani. A debutat în 1965 cu romanul Poveste cu ţigani şi a mai publicat apoi un roman, Revoluţie culturală (1983). A scris şi teatru în franceză.

Constantin Virgil Gheorghiu a fost şi diplomat şi preot. A debutat cu volumul de poezie Viaţa de toate zilele a poetului (1937), iar în 1940 a publicat alt volum de poezie, Caligrafie pe zăpadă. Acuzat de comunişti de anti‑sovietism, a petrecut câ­ţiva ani în diverse lagăre de prizonieri când a refuzat să se mai întoarcă în ţară. În 1963 a fost hirotonit preot la Paris. În 1949 a publicat la Editura Plon romanul Ora 25, tradus în franceză de Monica Lovinescu sub pseudonimul Monique Saint‑Come, fiind prefaţat de Gabriel Marcel. După el s‑a făcut un film în 1967 cu Anthony Queen şi Virna Lisi. Romanul a profeţit „sclavia tehnicii”. După succes, a fost acuzat de antisemitism pentru volumul de reportaje de pe frontul estic, Ard malurile Nistrului. Culmea e că a fost atacat şi de Monica Lovinescu deşi se ştia că era căsătorit cu o evreică de care refuzase să divorţeze în anii legionari şi ai lui Carol al II‑lea (vezi Marius Miheţ). Reportajele sale de război au constituit o sursă de documentare.

Constantin Amariuţei a publicat studiul „Eminescu sau lumea ca substanţă poetică” iar sub pseudonimul Constantin Amariu a publicat trei romane. Primul, Le paresseux (1955), girat de Albert Camus, a primit premiul Rivarol, şi trata despre stahanovismul sovietic. Al doilea, La fiancée (1957), cu plecare din mitul mioritic, a fost premiat cu Prix de la Fondation del Duca. În 1958 îi apare Le pauvre desprit, o alegorie a personajului Păcală. A fost în contact direct cu Heidegger.

G. Uscătescu a obţinut la Roma trei doctorate în filosofie, litere şi drept. A fost profesor la universităţile din Madrid, Barcelona, Valencia şi Santander. A fondat revista de cultura română Destin (1951).

Nicolae Herescu a cooptat savanţi importanţi pentru realizarea monumentalei lucrări Ovidiana (Recherches sur Ovide) publicată la Paris în 1958. Eminent latinist, nu a putut obţine o catedră universitară pentru că nu a dorit să renunţe la cetăţenia română. În sute de conferinţe susţinute la Radio Paris şi la BBC i‑a elogiat pe românii care au rezistat regimului comunist. În 1960, semnează cu pseudonimul Ch. Séverin romanul LAgonie sans mort, Paris, devoalând viaţa dură a unui exilat, chiar şi în relaţie cu ceilalţi exilaţi.

Mira Simion, poetă, pictoriţă, traducător şi profesor universitar, a fost soţia lui Ştefan Baciu. A obţinut un doctorat în franceză la Universitatea din Strasbourg despre opera lui Eugen Ionescu. A publicat literatură şi studii în franceză şi spaniolă. Tatăl ei, rămas în ţară, fost politician important, a murit închis la Sighet. La moartea ei timpurie, a solicitat ca din vânzarea bunurilor personale să se înfiinţeze o bursă la Universitatea din Honolulu pentru studenţii doritori să studieze înrudirile dintre literatura română şi cea franceză.

Yvonne Rossignon a fost diplomat la Roma pe durata războiului. A lucrat ca voluntar în spitale, mănăstiri şi aziluri pentru a îngriji răniţii de război. Era miloasă şi cu săracii din Roma. A fost o poetă interesantă „cultivând o spiritualitate originală, un vitalism asemănat uneori cu cel al Magdei Isanos” (80).

Volumul mai include şi nouă „interviuri de evocare” spectaculoase cu Marilena Rotaru, Mihaela Albu (printre multe contribuţii este şi editoarea revistei Antilethe dedicată marilor exilaţi), Dan Anghelescu, Grigore Ilisei, Crisul Ştefănescu, Tudor Nedelcea, Adrian Lesenciuc, Flori Bălănescu şi Liliana Corobca.

Lista marilor exilaţi nu se opreşte aici. Ce este de remarcat mai întâi este demnitatea, patriotismul şi umanitatea multora. Dacă profesional unii au recuperat ce pierduseră prin exilare, România a pierdut enorm prin îndepărtarea unor elite care întâi de toate erau modele cetăţeneşti, caractere. De unde acum vedem ce carenţă de caractere persistă la 30 de ani de la Revoluţie. Este ceea ce au înţeles dintotdeauna comuniştii prin făurirea omului nou: fiara lipsită de identitate, de caracter, de patriotism, de valori, de umanitate.

Aşadar, o carte‑tezaur.

 

 

[1] Daniela Şontică, 30 de scriitori români din exil (1945 1989), Editura Basilica, 2022